O particularitate a Aliciei H. era aceea că ea nu-şi extrăgea energia din hrană. Îmi amintesc foarte bine că am invitat-o odată la masă: abia s-a atins de mâncare, ca terorizată. Şovăia la fiecare îmbucătură şi sunt sigur că-mi făcea o favoare încercând să înghită câteva bucăţele de peşte sau nişte legume (nu cred să fi cerut vreodată carne). De fapt, îmi făcea mai multe favoruri: întâi, se afla acolo, cu mine; şi încă, trecând prin acea teribilă umilinţă care era la ea mâncatul. Era limpede că simţea pentru mine un soi de milă pesemne, dacă făcea toate astea. Iar eu îmi spuneam tot timpul: Doamne, nu se poate!

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul era simplu pentru mine: dacă te târăşti, vei fi strivit; nu mănânci, vei muri, dar nu în mâinile mele (mâinile-mi erau pretutindeni de când o întâlnisem pe Alice H.; mă simţeam neajutorat de răspunzător de când mi se întâmplase să mă aflu în Academia Brera sau la petrecerea profesorului H. la care nu participasem niciodată; la drept vorbind, lucrurile acestea n-au survenit nicidecum din întâmplare; am încercat să-i spun asta, însă de bună seamă că m-a înţeles greşit; va fi crezut că-i explicam cum un bărbat şi o femeie îşi sunt predestinaţi unul altuia şi era destul ca s-o înspăimânte; în realitate, nu m-am gândit niciodată la ea ca la o femeie, cel puţin nu ca la femeia mea şi nici nu sunt sigur că era femeie, deşi nu părea să fi fost altceva; mai mult, îmi dădeam seama că n-o interesam în niciun fel; dacă se afla acolo, era fiindcă se gândea că aveam eu nevoie de ea într-un fel; nu sunt sigur dacă nu cumva aveam nevoie ca ea să aibă nevoie de mine; în orice caz, de fiecare dată când o părăseam, eram plin de bucurie, invers de cum se întâmpla de fiecare dată când o vedeam pe T.; de fapt, T. mă făcea să mă simt stânjenit; le făcea tuturor viaţa grea, inclusiv ei înseşi).

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E foarte dureros pentru unul ca mine să uite nişte lucruri pe care le credea fundamentale, fiindcă aşa era Alice H., cu toate că mi-ar fi imposibil să spun de ce. Într-o noapte, i-am telefonat lui T., pentru că eram aproape sigur că-i dedicasem odată o carte Aliciei H. sau măcar un eseu. T. are şi un computer bun şi păstrează depozitate în memoria lui tot felul de adrese şi alte informaţii. Ea a încercat să mă convingă de faptul că Alice H. era pur şi simplu o plăsmuire a minţii mele, fiindcă nici ea, nici computerul nu izbuteau să-i dea de urmă. Şi, ceea ce era mai rău, niciodată nu-i dedicasem vreo carte sau vreun eseu Aliciei H.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucrurile se reîntorc în răstimpul acestei nopţi lungi; ştiu, de pildă, cum să descriu o conversaţie cu ea, care a fost şi cea din urmă. Se străduia să-mi explice că se afla acolo printr-un accident. Nu credea că acel accident ar fi fost chiar nefericit, dar nici fericită nu era că se petrecuse. Când vorbea, simţeam un gust desluşit de sare de mare în gură şi în nări. Nu ştiam de fapt ce voia să spună şi nici de unde venea. Dar locul acela de niciunde era scăldat într-o lumină lină. N-avea nevoie de mâncare, de apă, de nimic altceva. Făcea ceea ce făcea (dar, totuşi, ce anume făcea?) din pură libertate. Nu era niciodată stingheră, fiindcă putea oricând să se retragă în adâncurile de unde venise. Oricine putea face asta, spunea ea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am petrecut multe nopţi gândindu-mă la asta. Mintea îmi era de obicei puternică. Nu sunt sigur că-i pot atribui o origine mai înaltă decât acel stânjenitor vagon. Este singurul lucru pe care-l regret: că, până la urmă, era prea simplă. Nu era mai mult decât un foc blând dintr-o vale colorată. Era speriată că se afla aici şi îngrozită de vagon. Abia aştepta să se întoarcă în valea aceea. Totul s-a domolit şi zorii nu mai vin. Oare am pierdut vreodată vreo luptă? Acum s-a făcut incredibil de cald aici şi simt sarea de mare în gură şi în nări.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am priceput pe-ncetul că Mekor Hayyim nu făcea parte din speţa noastră: era o zeiţă. Era ca zorii deasupra unui lac: tu, scufundat, începeai deodată să vezi. Era ceea ce împinge iepurele să scape de vulpe şi de puşcă. Sălăşuia în inima şi în pasul fugarului. Se afla în toate antenele ce vibrează.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo unde ea se temea să pună piciorul, el se năpustea cu toată repeziciunea. Acolo unde ea se şovăia şi îşi făcea mii de griji înainte de-a trece la fapte, el trecea mai întâi la fapte şi apoi îşi făcea griji, dacă îşi făcea vreodată griji.

Elif Shafak în Cele patruzeci de legi ale iubirii
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara, horesc toate petalele

Îmi pare că, sub pom,
nu sub măr,
îl găsisem pe Dumnezeu, era plâns, hainele curgeau de pe El,
avea muguri străini, pe la sprâncene, era mugure de salcă şi trist,
în blândeţea Lui, molcom, cu sandalele rupte, încercând să nu spuie,
aşa s-a îndepărtat.
Ce faci cu primăverile, Doamne, Domnul meu? l-am întrebat
unde pleci, Doamne? primăvara, horesc pentru Tine toate petalele
de ce îţi iei, de la mine, ştergarele, şi Te duci, cu ele, departe?
Îmi pare că, în clopotniţă, se auzeau clopotele care erau mânate de soare şi vânt,
eu nu vând;
se auzeau miei behăind, mugeau, parcă, animalele,
în loc de clopotele
care nu se
tânguiseră
încă
pentru El.
Era devreme, şi am ştiut, atunci, că se apropia Paştele.
Unde te duci, Domnul meu, pe ce Cruce? Lasă
Crucile Tale în pace, şi mănâncă de la mine din ştergar, şi bea apă,
căci ţi-am pus, în el, câteva poame...
Nu ştiu de ce a tăcut, şi nu aveam să Îl mai văd vreodată.

Pe coliba de paie,
se aşezaseră berzele, era primăvară, şi Îl găsisem, desculţ, lângă o biserică,
una străinică,
încă necreştină,
lângă pom.
Şi tot ceea ce mă întrebam, atunci, era
dacă El a avut vreodată nevoie de sufletul meu
şi de pâinea mea arsă, pe care I-aş fi întins-o, pentru că Mielul era Vinul.
Ştiam că se apropiau, pe la El, Paştele.
Unde eşti, Doamne, şi de ce nu mai
treci spre Samar?
Samaritenii, toţi, suntem barbari, dar femeile au ştergarele foarte curate...
În ştergarul meu, nu ştiam,
dar se adunseră lacrimile mele, frumoase, ca nişte boabe mari de diamante,
sau poate era, doar, roua de pe merele-acelea uscate...

(cred)
(uscate)
un pic.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calea îngerilor

Şi se făcea că pleci, dar nu plecai,
Ci doar te-ndepărtai, plutind uşor,
Pe-un drum ce, fără voie, îl urmai

Şi îţi era... nu drumul tău de dor,
Nu cel pe care ai fi vrut s-alergi –
Era un drum străin, amăgitor,

Dar tu mergeai, continuai să mergi
Prin visul meu, păşind pe amintiri
Şi încercând cu paşii să le ştergi.

Nu-ţi mai vedeam tăcutele priviri
În visul ce îmi devenea coşmar
Când paşii tăi pluteau spre amăgiri.

Ningea cu stele-n haosul amar,
Cu stele reci, iar tu... tu îmi erai
Aproape de al Raiului hotar

Când se făcea că pleci, dar nu plecai.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea să mitologizez foarte mult pe seama Aliciei H. Fapt e că a doua zi a dispărut şi nu a mai fost niciodată văzută în oraş. De atunci, asta a produs o mare tulburare, căci multă lume o cunoştea. T. s-a chinuit foarte tare încercând s-o găsească, deşi acum ar pretinde că Alice H. n-a existat niciodată şi că niciodată eu nu i-am dedicat vreo carte sau vreun eseu. Evident, pe vremea aceea ţinusem secrete toate descoperirile mele privind adevărata esenţă a Aliciei; dintre prietenii mei, unii o considerau foarte inteligentă, T. o socotea chipeşă, câţiva o credeau smintită. Dar niciunul nu ştia acele amănunte pe care, în libertatea ei, Alice mi le comunicase mie. Era mai mult o povară decât un privilegiu. Şi nimeni, nici măcar T., n-a putut pricepe de ce am luat atât de în uşor vestea dispariţiei Aliciei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hotărâsem că sunt împotriva religiei cu câţiva ani înainte. Dacă era adevărată, făcea din oameni nişte proşti sau îi înnebunea. Iar dacă nu era, proştii erau cu atât mai proşti.

Charles Bukowski în Şuncă pe pâine
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sam: Dean, ştii ce fac cei mai mulţi taţi atunci când copiii lor obţin p bursă integrală? Sunt mândri. Cei mai mulţi taţi nu-şi dau afară copiii din casă.
Dean: Îmi amintesc de cearta aceea. De fapt, îmi amintesc şi câteva fraze isteţe pe care le-ai spus atunci.
Sam: Adevărul e că după ce îl vom găsi pe tata, nu cred că va dori să mă vadă.
Dean: Sam, tata nu a fost niciodată dezamăgit de tine. Niciodată. Era speriat.
Sam: Despre ce vorbeşti?
Dean: Îi era teamă de ce ţi s-ar putea întâmpla dacă el nu era în preajma ta. Însă chiar şi atunci când nu vă vorbeaţi, el venea la Stanford ori de câte ori avea ocazia. Doar ca să fie sigur că eşti bine.
Sam: Poftim?
Dean: Serios.
Sam: Şi de ce nu mi-ai spus nimic?
Dean: E ca un cuţit cu două tăişuri. Puteai să dai un telefon.

replici din filmul serial Supernatural: Aventuri în lumea întunericului
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi iată-l pe Lucian trecând de la pilotajul avioanelor locale la o altă activitate obişnuită pentru el; aceea de ospătar, servindu-şi atent colega... Pentru ea nu mai era un secret că tot comandantul era şi bucătarul, deci, nu-l întrebă dacă el gătise acele bunătăţi; era clar că el era responsabil de toate delicatesele tentante ce se aflau pe acea masă.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul

Şi se făcea că te iubeam sălbatic
La zeci de mii de mile depărtare.
Îţi trimiteam bezele peste mare
Îmi răspundeai în morse. Telepatic
Te auzeam în marea mea chemare.
Veneai pe jos şi-mi ajungeai tomnatic
Şi-aproape stins... el, calul din dotare
Păştea prin veacuri oala cu jăratic.
Şi se făcea că mă faceam că-mi pare
Şi se făcea că îţi vorbeam peltic,
Îţi înnodam la colţuri un batic
Creştea în tâmplă semnul de mirare.
Şi se făcea... din pură întâmplare
M-am deşteptat. (Nu se făcea nimic)

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clarissa Vaughan: Îmi amintesc că m-am trezit într-o dimineaţă, în zori, cu sentimentul că totul este posibil. Cunoşti acel sentiment? Şi îmi amintesc că îmi spuneam că acesta este începutul fericirii. Aici începe. Dar bineînţeles că va fi întodeauna mai mult. Niciodată nu mi-a trecut prin cap că acesta era doar începutul. Era fericirea. Era clipa. Chiar atunci.

replică din filmul artistic Orele
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeam

cu femeia din scara
mea de bloc – îmi făcea
cu mâna tai-tai din ferastră.
seara şi ea cobora
cum obloanele de
re-flux – se făcea se făcea
că râde femeia de mine
deşi mă iubea mă iubea.

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din nou gândurile mi-au fost întrerupte, iar de data aceasta între mine şi oraşul imaginar s-a stabilit o perdea albă, a cugetării. Doar o adiere caldă, stranie, înfricoşător de liniştitoare, îmi mai cutremura somnul. Timpul era stins, iar logica firii mele şi legile realităţii erau suspendate. Poate de aceea încă mai credeam că visez. Dar defapt nu era aşa. Nu era iluzie; era doar viitor... viitor şi speranţă.

Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dac-ar fi fost...

Dac-ar fi fost... nici nu era... că eu...
Se pare că... deşi.... mai ştii.... erau...
Din contră, poate că... aşa... mereu...
Acum de ce să.... că tu zici că... sau...

Sunt sigur că.... de fapt... eu nu... în fine...
Se întâmpla sau... nu ştiu.... numai tu....
Îmi pare rău, cu toate că... ei bine,
Putea să fie... dacă noi... sau nu...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din felurite pricini, eram îndurerat şi profund mâhnit la gândul că n-aveam s-o mai văd niciodată, pentru că era pur şi simplu cea mai minunată fiinţă cu care mi s-au încrucişat vreodată paşii. Am încercat chiar s-o aduc înapoi, aproape inconştient şi potrivit unor metode neortodoxe şi dubioase. De-ar fi să-mi traduc o impresie vagă, aş spune că minţile ni s-au întâlnit la un fel de răspântie şi-au dat o luptă teribilă. Din fericire, mintea îmi era puternică şi umblase prin locuri foarte îndepărtate. Lupta avea întrucâtva realitate şi nu era doar un joc. E clar că n-o pot descrie decât metaforic.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!