Memorial

Ea moare pretudindeni. Oriunde mă duc, ea moare.
Nu există răsărit de soare, piaţă publică, popas pe un munte fermecător
care să nu conţină moartea ei.

Liniştea în care ea murea atunci răsună încă prin
morişca limbii, e o plasă
în care râsul se închide pe sine. Cum ar putea mâna mea
să strângă altă mână, când între ele
se află acea moarte densă, acea intolerabilă distanţă?

Ea plânge pentru lacrimile mele. Murind, îmi spune
că pasărea vine din soare, că peştele intră în soare.
Floarea de stânjenel este sculptată cu mai puţină delicateţe
decât este felul ei de a muri
încrustat în memoria mea. Dar, mai aud de asemenea
alte cuvinte,
cuvinte negre care formează sunetele
tăcerii, numind acel nicăieri
înspre care ea curge fără încetare.

Din ziua când a murit
ea nu mai conteneşte să moară. A făcut din mine
elegia ei. Eu sunt o capodoperă,
o ficţiune adevărată
a urâciunii morţii.
Sunt muzica ei tristă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, de needucat

Eu nu studiez prea multe, sunt un om
care nu evoluează. Nasul meu despică aerul
fără nici un fel de profesionalism. Ideile mele profunde
au fost odată jucării pe duşumea; le iubesc, le-am lins
aproape toată vopseaua. Un pahar cu whisky
este o zăngănea pe care n-o scutur. Când iubesc
o persoana, un loc, un obiect, nu văd
ce ar putea fi de comentat.

Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte...
oricum, jumătate din ele
au murit din lipsă de exerciţiu, iar cele pe care
le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.

Ce mult admir raţa sălbatică atunci când, printr-un cerc perfect,
intră în apă fără să ridice vre-un strop sau pescăruşul care pe neaşteptate
străpunge marea. Eu sunt un cormoran
care se scufundă
cum a făcut-o întâia oară: îndreaptă-ţi capul înainte
şi lansează-te în picaj.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trece supus în acea noapte mare

Nu trece supus în acea noapte mare,
Bătrâneţe, arzi şi urlă când ziua se închide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Înţelepţii ştiu bine că nopţii viaţa e datoare,
Dar cum n-au adus lumină prin vorbe, nici prin pilde,
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Plecând, oamenii cei buni scâncesc cu disperare,
Deşi virtuoşi, n-au nici un surplus în ora din clepsidre;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Nebunii care-au cântat şi au dansat sub soare,
Află cu regret c-a venit seara şi n-au în sac merinde;
Ei nu trec supuşi în acea noapte mare.

Oamenii trişti, cu ochi orbi, în bezna orbitoare,
Pot vedea, când mor, comete-n flăcări, superbe atlantide;
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

Iar tu, tată, de-acolo, din înălţimi de izolare,
Înjură şi mă binecuvântează, cu lacrimile tale-acide;
Nu trece supus în acea noapte mare,
Ură şi furie-împotriva luminii care moare.

poezie de Dylan Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am învăţat cuvinte, cuvinte, cuvinte...
Jumătate din ele
au murit din lipsă de folosinţă,
iar cele pe care le-am folosit cel mai des
se uită la mine cu o privire care şopteşte: Mincinosule.

poezie de Norman MacCaig din Eu, de neocolit, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feluri adevărate de cunoaştere

Nici un pic prea excesive, deloc prea puţine
Reciprocităţile noastre. M-ai ajutat să învăţ
Felul în care ar simţi o barcă, dacă ar putea simţi,
Îmbrăţişarea intimă a apei.

Noutatea pe care mi-o aduci este noutatea din totdeauna,
Astfel că eu înţeleg ceea ce ar spune o piatră
Dacă acea piatră ar putea vorbi. Să fie trist faptul
Că firul de iarbă nu ştie cât este de frumos?

Este oare trist ca tu nu poţi şti, decât din auzite,
(Vorbe pierdute din spusele mele) că eşti asemeni
Apei care îşi poate strânge palma şi sfărâma
O barcă, eliberând-o din lemnele care o constituie?

Dar toate acestea sunt excesive - şi prea puţine.
Cunoscând felul în care un cerc şi-ar descrie rotunjimea,
Noi atingem două identităţi şi simţim, complet şi cu blândeţe,
Îmbrăţişarea intimă a stării de a fi.

Felul în care zborul ar simţi o pasăre zburând
(Dacă ar putea simţi) este felul în care spaţiul care se află
Într-o piatră care se află în apă s-ar cunoaşte pe sine
Dacă ar avea felul nostru de a accede la cunoaştere.

poezie clasică de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Expandabilă

Iubirea mea nu moare, ea singură-i ecoul oceanicelor zări,
Dă raiurilor roze, balsam, rod pe înalturi,
Mai curmă zbor de ciori, negreli pe depărtări
Ce îi umbresc privire cu-interminabilele-i salturi.

Eu nu sunt la apus, doar ziua, cu-a ei umbră...
Mă zămisleşte aur, purpură în veşmânt,
Lumina mea nu moare, ci-nfăşură de sumbră,
Pâlpâitoarei clipe, un lanţ de muguri sfânt.

Iubirea mea nu moare, nici moartea nu mă moare,
Azi numai nevăzutul îmi simte-mprospătare
Cu fericiri din duhu-mi şi albul drept splendoare
Căzând pe-aripa vremii ca strai de... mai mult soare.

Şi numai nevăzutul îmi simte norocoase,
Intrări de-arome-n piele cu vârfurile-ntoarse
Spre pulsuri îmbinate cu strălucirea-n oase
Când spadă-i este ploaie, când atrii îi sunt roase.

Iubirea mea nu moare, cătuşă-i pe sporirea ce ţine seamă Viul
În care te găsi, nu am cum să te pierd în avuţii de bezne
Acum când se deschid împrejmuiri din pliul
A mii de curcubeie ce ne trancend o veşnicie glezne.

poezie de Cipriana Tanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât de străini suntem!

Se-aude pe-un tărâm în depărtare
Cum luna îşi recheamă razele-napoi,
Iar pleoapa mea se-nchide, retezând din zare
Un colţ în care îngeri se roagă pentru noi.

Şi nu este-o poveste ce mâine se va scrie
Pe-o coală de-ntuneric cu raze care plâng,
Eşti numai tu, iubire prin alba mea câmpie,
Rugându-mă din vise sub pleoape să te strâng.

Şi nu este trecutul ce încă m mai doare
Sau lacrima de care înc mă mai tem,
Eti tu, ce încă hălăduieşti prin mine ca o boare
Şi îmi arăţi din cum am fost, cât de strini suntem.

Încă aud cum pescăruşii plâng în mine
Şi se mai zbat murind printre catarge,
Cât de străini suntem imi spune şi ziua care vine
Îmi spui şi tu plecând cu valul ce în larg se sparge.

Cât de străini suntem în noaptea care vine
Şi nu vedem covorul de lacrimi aşternut,
Rupt din durerea mare ce azi o am in mine
Şi pierderea de care atâta m-am temut.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (ianuarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul aflat în poziţia mea

Ascultă cu atenţie cuvintele mele;
Unele nu sunt spuse
De mine, ci
De omul aflat în poziţia mea.

Ce drept are el
să-mi foloseasca gura? Ȋl urăsc
când te atinge
cum nu trebuie.

Totuşi, şi el te iubeşte,
Străinul acesta îngrozitor
Care face din ochii mei ferestre;
Pe care tu îl vezi mereu stând de veghe.

Până când într-o zi moare
din pricina iubirii mele pentru tine.
Ascultă cu atenţie cuvintele mele –
pentru că... cine vorbeşte acum?

poezie clasică de Norman MacCaig din Omul aflat în poziţia mea, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Meditez în fiecare zi ... la tine, soţia mea ...

... Meditez
în fiecare zi la tine soţia mea,
în linişte găsesc
adevărata ta stare de a fi,
în tăcere inimi şi a minţi
aud respiraţia sufletului tău
şi a lui Dumnezeu...

... Mă întreab... mă screm... insist...
ca eu să-i dau măcar un sfert de oră,
sau o mică clipă de profundă dragoste,
în fiecare dimineaţă
... lui Dumnezeu...
ş-un sfert de oră... sau poate mai mult,
în fiecare seară
... lui Dumnezeu...

... Eu sunt toată înţelepciunea, iubirea,
şi adevărul este că în orice moment
de ele voi avea vreodată nevoie,
pentru ca acel moment să fie vindecat,
prin iubirea mea pentru tine...

... Dragostea mea adevărată
este atunci când conştientizez
cât de mult te iubesc din toata inima meu,
din tot sufletul meu,
şi indiferent ce obstacole
ar apărea în calea iubirii mele,
nu mă voi da la o parte
... pentru iubirea ta...

... Adică,
voi face orice pentru acea iubire,
pentru soţia mea,
care este nebună în iubirea ei,
pentru mine soţul ei... amantul ei...

... Dragostea adevărată
este acel sentiment,
pe care îl putem simţi numai împreună,
este acel sentiment pentru care merită
să stau în genunchi în faţa ei,
să mă sacrific din iubirea pentru ea,
indiferent cât de adânci sunt
şi vor fi rănile trupului şi inimii mele...

... Soţia mea
este tot timpul lângă mine,
ea este freamătul zorilor
când trecem îmreună pe stradă...
este mirosul proaspăt al florilor,
este grija obsesivă pentru sănătatea mea,
atunci când ea crede că nu mă simt bine...

... Iubirea ta
este în râsul tău sănătos,
în zâmbetul tremurat al buzelor tale,
care este transceans
în fiecare picătură de lacrimă... de iubire...
în sexul divin al corpurilor noastre...

... Iubirea este locul de unde venim,
este inima lui Dumnezeu,
şi este calea pe care o urmăm împreună,
cu fiecare pas
pe care îl facem în viaţă...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa pe care o duc e tare păcătoasă. De doi ani încoace, evit să mă duc în lume, deoarece îţi închipui că nu le pot spune oamenilor: Sunt surd. Dacă aş fi avut altă meserie, încă ar mai fi mers; dar, cu meseria mea, sunt într-o situaţie îngrozitoare... La teatru, trebuie să-mi caut loc chiar lângă scenă, ca să înţeleg ce spun actorii. Dacă stau ceva mai departe, nu aud deloc sunetele înalte, fie că-i vorba de instrumente sau de voci. E de mirare că mai sunt oameni care, stând de vorbă cu mine, n-au observat încă beteşugul meu. Cum mi se întâmplă deseori să fiu distrat, totul e pus pe seama distracţiei mele. Când cineva vorbeşte încet, abia dacă-l aud; sunetele, ce-i drept, le disting, însă nu şi cuvintele; pe de altă parte, dacă cineva strigă, mă scoate din fire.

citat clasic din Ludwig van Beethoven
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ploua pe afară

Când plouă rece pe afară
Să numeri lacrimile vagi,
Care din ceruri într-o doară
Plouă pe mine şi pe dragi.

Şi îmi e rece fără tine,
Şi tremur când mai bate vânt,
Îmi este tot amărăciune,
Îmi eşti durerea cât mai sunt.

Şi plouă, plouă toată ziua,
Chiar dacă-i soare, dacă-i cald
Şi simt în mine cum mă plouă,
Anunţă ploi un mic herald.

E apă multă, multă apă,
Cade din cer peste pământ,
Cad lacrimile şi se crapă
Din ochii mei şi din cuvânt.

Când ploua rece pe afară
Să te gândeşti, să mă priveşti,
Din când în când, iară şi iară,
Să te întrebi, mă mă iubeşti?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înţelepciunea morţii

Cine nu se naşte nu moare.
Moartea e cea mai trainică lucrare a lui Dumnezeu.
Soarta ta este de muritor, dorinţele te depăşesc.
Cu cât ai mai mult, cu atât pierzi mai mult prin moarte.
Râsul este izvorul vieţii, plânsul este al morţii.
Să trăieşti ca şi cum ai fi nemuritor, să mori cu aceeaşi credinţă.
În fiecare om zace un mort – trecutul.
Când mori te întorci la locul naşterii.
Nu vorbi des despre moarte, îi poţi atrage atenţia.
Datorită morţii a intrat morala în viaţa noastră.
Viaţa este un împrumut al morţii.
Pot trăi la nesfârşit cei ce nu au nimic de făcut.
Când ştii de toate mergi spre moarte cu ochii închişi.
De unde ştim că nu ne aşteaptă cu dor cei care au plecat?
Ştim că vom muri, dar nu ştim uneori că am murit deja.
Nu mă preocupă moartea acum, am să mă ocup de ea după.
Moartea ta este treaba altora, nici tu nu te poţi ocupa de ea.
Nu ducem lipsă de timp, ci de viaţă.
Cunosc moartea mai bine decât morţii.
Cine pătrunde trufaş în moarte?
Cineva arde, cineva putrezeşte în viaţă fiind.
Orice termen de garanţie aminteşte de moarte.
Spitalele au nevoie de bolnavi, cimitirele de morţi.
Cei vii se duc, morţii rămân ca martori.
Când viaţa nu există, nici moartea nu are loc.
Iubirea nu ne apropie şi nici nu ne depărtează de moarte, dar ne dă curaj.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere ( extrase)

Păstrează tăcerea,
Numai Mâinile Domnului
Îţi pot ridica
Greutăţile de pe inimă.

Am făcut un jurământ al tăcerii
Şi limba mea este legată,
Şi, totuşi, eu sunt cel care,
Fără cuvinte, vorbeşte
În seara asta.

Cuvintele trebuie eliminate.
Numai atunci poţi fi tăcere.
Inima Mea îşi duce degetul
La buze pentru a spune:
Păstrează tăcerea,
Acesta nu este un timp pentru a vorbi,
Acesta nu este un timp pentru a plânge.

Tăcerea este un ocean.
Vorbirea este un râu.
Când oceanul te caută,
Nu folosi limbajul râului.
Ascultă oceanul,
Pune capăt discursurilor încărcate de larmă.

În tăcere există elocvenţă.
Încetează să împleteşti vorbe
Şi vei vedea cum lumea
Devine alta, mai bună.

Există o cale între voce şi prezenţă
Pe unde curg informaţiile.
În disciplina tăcerii aceasta se deschide,
Când apare vorbăria fără rost ea se închide.

În această prezenţă cuvintele obişnuite
Sunt doar bolboroseală;
Iar bolboroseala, un substitut al vederii.

Păstrează tăcerea, fii mut;
Dacă nu ai devenit încă
Vocea Domnului
Fii o ureche.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acea stare...

Aş vrea să fiu în stare, să am acea stare
De bine îmi pare că stau sub soare
Dar se pare, că pe strada mea nu apare
Ca atare,..., bag mâinile în buzunare

Şi găsesc o scrisoare scrisă într-o vreme oarecare
Cu lacrimi amare citesc despre acea întâmplare
În care eram în stare să răstorni şi carul mare
Suspin puţin şi trec mai departe în a mea cercetare

Mai bine nu cautăm acel ţinut de vrăjitoare
Ce cu priviri ademenitoare
M-au blestemat aşa de tare
Ce-mi pun ocaua la picioare şi mă doare

Inima in piept bătea aşa de tare
A mea suflare era doar pentru ea imi pare
Aprind o lumânare, şi o rugă către cerul mare
Să - mi apară pe cărarea cea care are crezare în mine ca atare

O am în minte şi aştept cuminte
A ei cuvinte sfinte
Îmi aduc de ea aminte
Din viitorul meu de dinainte...

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: De ce plângem atunci când cineva drag moare? A. M: Pentru că nu ştim că efemerul merge să îmbrăţişeze eternul. În timp ce efemerul plânge după efemer, eternul e beatitudinea de dincolo de naştere şi moarte. Dacă oamenii ar afla natura lor reală, bătrâna moarte nu i-ar mai putea atinge. Moartea e atât de bătrână încât şi ea de abia aşteaptă să moară, dar cum ar putea să moară dacă omul crede în închisoarea mincinoasă a naşterii? Află ceea ce eşti şi vei fi dincolo de acest vis efemer numit naşterea onirică, lumea onirică a formelor şi fireşte o moarte la fel de onirică. În visul tău de azi-noapte ai visat o lume, de a cărei realitate şi temeinicie nu te-ai îndoit, şi totuşi ai supus-o morţii, genocidului, fără nici cel mai mic regret, când te-ai trezit. EXACT LA EL VA FI ŞI CÂND TE VEI TREZI DIN VISUL ÎN CARE ŢI SE PARE CĂ NOI VORBIM ACUM. Suferinţa ta la moartea cuiva drag, e doar coşmarul din care Maharaj te invită să te trezeşti chiar Acum! Doar eu Avadhut sunt singurul dincolo de naştere si moarte, dincolo de formă şi exact aşa eşti şi tu, DOAR TREZEŞTE-TE!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un poem naiv care trecea şi el pe-acolo

Eu sunt un copac care nu ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie
Întotdeauna m-am temut că poate sunt un copac defect
sau, mai rău, că nu sunt copac deloc
În jurul meu toată specia lemnoasă ştie exact ce are de făcut
se propteşte bine în rădăcini şi: puf! scoate floare după floare
la fel de firesc cum mă mir eu de ele...
"Străduieşte-te şi tu puţin", mi se spune.
Eu mă uit cu ciudă la toţi ceilalţi copaci înfloriţi şi mă străduiesc din toate crengile
degeaba.
- "Te străduieşti prea mult", zice careva
Şi atunci mă străduiesc să nu mă mai străduiesc atât
Dar tot un copac fără flori sunt
Şi nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...

Toate acestea s-au schimbat în ziua în care te-ai oprit sub ramurile mele.
Ai cerut o floare şi ţi-am întins-o fără să-mi dau seama de unde a răsărit.
Ce minune!
Floarea mea tremura atât de tare în mâinile tale
ar fi cântat din toate puterile de bucurie,
Dar era prima şi încă nu ştia cum, săraca.
Pe urmă mi-a fost uşor să înfloresc
Plănuiam să fac un buchet imens pe care să ţi-l întind când te întorci
Florile mele erau, e drept, aiurea
aveau, nu ştiu cum, o formă scandaloasă,
alergau pe stradă după toţi oamenii care semănau cu tine
şi cântau din toate puterile
O haită de flori roşii şi fierbinţi.
Se ţineau de mână şi dansau în jurul meu în pielea goală,
cu neruşinarea unor fete mari înnebunite de atâta aşteptare.

Ai trecut din nou pe lângă mine şi nu m-ai cunoscut
Şi atunci florile mele, arzoaicele, te-au strigat pe nume.
- "E nepermis să faci asemenea flori", mi-ai spus,
Dar eu eram sigură că e o provocare
că aştepţi să fac floarea perfectă
ŞTIAM că numai eu pot face floarea perfectă!
trebuia numai să mai încerc
să încerc până iese
Oricum, nu mă mai puteam opri din înflorit
Florile mele se năşteau una după alta
ciudate şi roşii
În toate zilele în care te vedeam
Şi mai ales în cele în care nu te vedeam
În toate zilele cu soare şi în toate nopţile fără soare
"Încetează cu florile astea!" Ai strigat..."Încetează!
Încetează încetează!"

E drept, sunt un copac care nu prea ştie să înflorească
Nici măcar frunzele mele nu stau cum trebuie...
Şi nu vreau să mă revolt împotriva primăverii,
doar că durează nedrept de puţin
absurd de puţin
şi nu ştiu dacă întreg mormanul ăsta de flori uscate
îmi va putea ţine de cald toată iarna...

poezie de Crista Bilciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când dintr-un gând...

Când dintr-un gând aş face două
Şi curg cuvinte ca un râu,
Când ploaia lunecă prin frunze
Şi un suspin e fără frâu,

Înşir cuvintele în noapte
Şi număr clipe fără tine,
Aştept din nou ziua cu soare
Şi vara care numai vine...

Când dintr-un gând aş face două
Poate m-ai auzi mai bine,
Ţi-aş povesti în miez de noapte
Cuvinte ce nu ţin de mine,

M-ai înţelege în tăcere
Şi printre razele de lună,
Ai căuta să faci din versuri
O dragoste ce ni-i comună.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni

sunt un soldat
care se încăpăţânează să înainteze prin el, deşi, uneori, drumurile se înfundă,
ajung la răscruci de mine cu mine, de mine cu tine,
iar uneori, când drumurile se închid cu totul, mă găsesc zidită ca Ana lui Manole
şi mă mai eliberez o dată. mai eliberez o teamă, o slăbiciune, un lanţ.
sunt un soldat care se încăpăţânează să înainteze fără hărţi, fără arme,
chiar dacă viaţa mă mai aruncă în mijlocul unor bătălii, iar eu nu am nimic,
decât o inimă pe care o bag la înaintare. şi mor.
mai moare o iubire, mai moare o încredere, mai moare o bucată adâncă din mine,
mai mor nişte vise, dar eu sunt un sodat şi nu contează.

ce dacă mai mor o dată?

soldaţii se ridică din morminte, mai şterg o rană, mai şterg o moarte
şi merg mai departe. eu sunt aşa cum spunea tata:
un soldat neinstruit care are mai multe inimi de rezervă, din prea multă dragoste.
care crede în drumuri nestrăbătute. uneori, ajung la luminişuri de mine cu tine,
de mine cu mine şi înţeleg de ce soldaţii stau mereu de veghe,
nu dorm şi nu bat pasul pe loc

soldaţii duc lupte, mor şi şterg răni!

poezie de Sandrina-Ramona Ilie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea face parte din viaţă, domnii mei, însoţin­du-­ne cuminte în fiecare clipă încă de la venirea întâmplătoare pe lume, punând stăpânire pe noi pe nesimţite, şi atunci când bem, şi atunci când călărim vreo muiere focoasă ori bicicleta, ca Gheorghe, şi când suntem deznădăjduiţi, cu lacrimile şi­roind pe obrajii mai scofâlciţi sau mai întinşi, loviţi de vreun necaz, pe care bineînţeles că­-l socotim o pedeapsă nedreaptă, dar şi atunci când, din vreun motiv uşuratic, ne simţim fericiţi ca un dulău de măcelărie sătul. De dus, ne ducem cu toţii, s-­au dus şi Cezar şi Vespucci şi Antoniu şi Columb, doar n-­om rămâne felcerul şi cu mine, însă ocolim să vorbim despre asta, socotindu­-l mai degrabă un lucru care li se întâmplă doar altora, iar faptul că buna mea soţie se îngrijeşte încă de pe acum de liniştea mea de după, nu poate decât să mă mul­ţumească.

citat din romanul Livrescu de Mihail Soare (octombrie 2014)
Adăugat de Daniela Mercan-Pepino
Comentează! | Votează! | Copiază!