Cât de străini suntem!
Se-aude pe-un tărâm în depărtare
Cum luna își recheamă razele-napoi,
Iar pleoapa mea se-nchide, retezând din zare
Un colț în care îngeri se roagă pentru noi.
Și nu este-o poveste ce mâine se va scrie
Pe-o coală de-ntuneric cu raze care plâng,
Ești numai tu, iubire prin alba mea câmpie,
Rugându-mă din vise sub pleoape să te strâng.
Și nu este trecutul ce încă m mai doare
Sau lacrima de care înc mă mai tem,
Eti tu, ce încă hălăduiești prin mine ca o boare
Și îmi arăți din cum am fost, cât de strini suntem.
Încă aud cum pescărușii plâng în mine
Și se mai zbat murind printre catarge,
Cât de străini suntem imi spune și ziua care vine
Îmi spui și tu plecând cu valul ce în larg se sparge.
Cât de străini suntem în noaptea care vine
Și nu vedem covorul de lacrimi așternut,
Rupt din durerea mare ce azi o am in mine
Și pierderea de care atâta m-am temut.
poezie de Florentina Crăciun Fabyola (ianuarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre frică
- poezii despre îngeri
- poezii despre visare
- poezii despre viitor
- poezii despre trecut
- poezii despre timp
- poezii despre prezent
- poezii despre plâns
- poezii despre noapte
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.