Adaugă un citat | Citate la întâmplare | Votează! | Votate recent | Adăugate recent | Comentarii recente | Top general

Dante Alighieri

Cântul I

Lăsând în urm-o mare-așa grozavă,
de-acum, spre-a trece ape mult mai bune,
vântrele-ntinde-a duhului meu navă

și-ncep de-al doilea regn acum a spune,
în care, spre-a fi demn de cerul sfânt,
umanul spirit scoarța și-o depune.

O, muze sfinte, căci al vostru sunt,
aci-mi renașteți moarta mea cântare
și-aici puțin ridice-mi al meu cânt

Calliope-ajutând cu glasu-i care
izbi-n Pieride-așa ca să nu poată
etern spera, sărmanele-o iertare.

Coloarea dulce de safir, ce toată
senina zare-a cerului curat
umplea văzduhul până-n prima roată,

un farmec dulce-n ochi mi-a răvărsat,
când fui ieșit la larg din moarta boare
ce și-al meu suflet și-ochii mi-a-ntristat.

Iar mândra stea spre-amor îndemnătoare
făcea tot ostu-n zâmbet să s-alinte
slăbind a Mrenei, ce-o-nsoțea, lucoare.

Spre dreapta-ntors apoi, luând aminte
alt pol, văzui un grup de patru stele,
cel nevăzut decât de-ntâia ginte.

Părea și ceru-nveselit de ele;
sărac e nordu-n văduvia lui,
că-n veci nu vede-asemeni flăcărele!

Sătul de-a lor privire-apoi când fui
și-un pic spre-alt pol privii, spre partea-n care
perise Caru-acum, un moș văzui,

stând singur lângă mine, și de-atare
respect prin toate-i demn, cum unui tată
nicicând nu-i datorește-un fiu mai mare.

Avea o barbă lungă și-nspicată
cu alb, asemeni pletelor, și-avea
pe piept o dublă viț-a lor scăpată,

iar fața-i de lumină i-o umplea
din patru stele sfinte-a lor lucoare,
părând că soarele stă-n fața mea.

— "Voi ce sunteți? Din vecinica-nchisoare
de ce fugiți pe negrul râu în sus?"
a zis mișcând a feții-onestă floare.

"Ce facl-avurăți? Cine v-a condus
ieșind din hăul nopții-ntunecate
ce-n veci pe-a morții văi osând-a pus?

Astfel sunt legile din iad călcate,
ori pus-au nouă lege-n cer că-s demne
să-mi intre-n peșteri duhuri condamnate?"

Virgil acu-nceput-a să mă-ndemne
smerit și-n față și-n genunchi să fiu
și-mi da prin ochi, prin mâni și vorbe semne.

Răspunse-apoi: — "Eu nu de sine-mi viu.
Din cer o doamn-a scoborât să-mi facă
rugarea ca-nsoțind, s-ajut pe-un viu.

Aceasta este starea-ne. Dar, dacă
voința-ți e să știi mai multe tu,
nimic nu poate-a mea, negând, să-ți tacă.

El ultima sa noapte n-o văzu,
ci-atât de-aproape-i fu, prin el, nebunul,
încât s-o vadă foarte-aproape-i fu.

Deci fui, și numai adevărul spunu-l,
trimis să-l scap, ca nu de tot să cază,
și-alt drum n-avui decât acesta unul.

Făcui pe-ntregul neam pierdut să-l vază
și vreau să vadă și poporul pus,
ce-aici se curăță sub sfânta-ți pază.

Ar fi prea lung să-ți spui cum l-am condus
de-a te vedea și-a te-auzi pe tine;
puterea asta dată-mi e de sus.

Să-ți placă deci a te-nvoi că vine.
El caută libertatea, scumpul dar,
cum cel ce-i moare ei o știe bine

și-o știi, căci pentru ea nu-ți fuse-amar
murind s-arunci în Utica vestmântul
ce-n marea zi luci-va-n multu-i har.

Acesta-i viu, n-a rupt deci legământul
etern, nici eu, căci nu sunt în căznire,
ci-n limbul sunt din care-ți roagă sfântul

tău spirit Marcia, plină de-umilire
în ochii-onești și-acum de-a ta s-o ții;
te-ndură deci de noi, pe-a ei iubire,

să-ți trec a tale șapte-mpărății,
și am să-i duc a ta recunoștință,
de crezi că-i demn prin iad numit să fii."

— "Fu Marcia, cât timp avui ființă,
vederii mele drag-așa, firește,
încât îi împlineam orice dorință.

Ci-acum, că peste râul rău trăiește,
nu pot s-o mai ascult, căci mi s-a scris,
când scos eu fui, o lege ce m-oprește.

Dar, dac-o doamnă sfântă te-a trimis,
cum zici, n-aștept ochi dulci să mă convingă,
destul îmi e să spui că ea mi-a zis.

Deci mergi și fă-l pe-acesta să se-ncingă
cu neted janc și spală-i fața bine
ca orice pat-a ei de-acum s-o stingă,

căci nici c-un fel de nor nu se cuvine,
în ochii săi, să-ntâmpine pe solul
ce-i primul serv al cetelor divine.

Acestui munte-un șes îi face-ocolul,
pe jos, pe unde marea-l înălbește,
și mult trestiș produce-n el nămolul.

Căci nici o plant-acolo nu trăiește
din câte-au trunchi lemnos sau poartă foi,
căci nu se-ndoaie-n valul ce-o lovește.

Dar nu-mi veniți din nou pe-aici, apoi.
Iar soarele ce iese-o să vă-nspire
ce drum pe deal mai lesne-ar îi de voi."

Și-apoi peri. Eu, gata de pornire,
nimic zicând, lângă poet mersei
și-n ochii lui fixai a mea privire.

Iar el: — "Urmează, fiule, pașii mei!
De-aici ne-ntoarcem, căci de-aici declină
câmpia-n jos spre marginile ei."

Amurgu-nvins de-a zorilor lumină
părea fugind, așa că-n depărtare
vedeam și marea cea de tremur plină.

Pe-un câmp pustiu mergeam ca omul care,
cătând pierdutu-i drum, până ce nu-i
ajuns la el, degeaba drumu-i pare.

Când fúrăm și-ntr-un loc, în umbra cui
cu soarele se luptă multa rouă,
căci prea puțin o scade-arșița lui,

ușor își puse palmele-amândouă
Virgil pe iarba fragedă; eu, însă
știind ce vrea lucrarea lui cea nouă,

spre dânsu-ntinsei fața mea cea plânsă
și-atunci îmi apăru coloarea vie
ce-n iad îmi fuse-atâta vreme stânsă.

Venim apoi la marea cea pustie,
ce-n veci plutind pe ape-i nu văzu
vrun om ce-apoi și-ntoarcerea s-o știe.

Mă-ncinse-aici cum altuia-i plăcu,
și, ce minune!,-ndată ce-și culese
umila plantă, ea din nou crescu

deodată-n locul de-unde mi-o rupsese.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
cumpărăturiCartea "The Divine Comedy Paradise Vol. 3" de Dante Alighieri este disponibilă pentru comandă online cu o mare reducere de preț, la -88.00- 28.99 lei.

Citate similare

Dante Alighieri

Cântul XXXI

În chipul unei albe roze-acu
văzui oștirea cea de sfinți pe care
prin sânge Crist mireasă și-o făcu.

Ci-a doua, care vede și-n zburare
slăvește gloria cui o-namorează
și-a cui iubire-o face-așa de mare,

ca roi de-albine, care-acum s-așează
pe flori, și-acum ia drumul înapoi
spre stupul unde-un dulce suc lucrează,

așa pe floarea cea cu multe foi
descinse-ntâi, s-a-ntors unde-n vecie
petrece-a ei iubire-n roi.

Și fețe-aveau ca flacăra cea vie,
și-aripi de aur; alb tot restu-l au
cum nu-i zăpadă alb-așa să fie.

Și-așa, din grad în grad cum scoborau
pe floare, răspândeau și-amor și-ardoare
prin dulce vânt de-aripi ce le mișcau.

Deși-ntre cele-mai-de-sus și floare
atât de mult popor umbrea zburând,
nimic n-a stins din văz și din lucoare,

căci razele divine cad trecând
prin tot, pe cât de vrednic e, iar zborul
nimic nu-l poate stăvili nicicând.

Fericea țară, plină de poporul
cel vechi și nou și-n pace totdeauna,
ținea spre-un punct și văzul ei și-amorul.

Lumină triplă, ce desfeți din una
de-a pururi stea pe-atâția fericiți,
privește-n jos, vezi la noi furtuna!

De-au stat năuci barbarii cei veniți
din țări ce-a pururi văd rotita cale
ce-o face Ursa cu-ai ei pui iubiți,

văzând și Roma și-operele sale
atât de mari și,-a orice gând mai sus,
Latranul peste-orice lucrări mortale,

dar eu, din timp în vecinicie-adus
și din umane stări în stări divine
și din Florența la un neam supus

și just, ce-uimire-aveam acum în mine!
O, da,-ntre ea și-a mea plăcere-mi fu
a n-auzi și mut a sta mai bine.

Ca și-un hagiu ce se desfat-acu
privind prin templu-n care-aduse votul
și sper-a povesti cum îl văzu,

așa purtam, pe scări, aci,-n chivotul
atâtor facle vii, priviri mânate
și sus, și jos, și-acum rotind prin totul.

Și fețe-arzând de milă și ornate
de-al lor surâs și-al altui foc văzui,
și gesturi pline de-orice-onestitate.

Întregul paradis deci îl avui
cuprins acum în forma-i generală,
dar nu m-oprii pe-anume punct al lui;

și,-având din nou aprins-a mea-ndrăzneală,
spre doamna mea mă-ntoarsei, căci în minte
aveam de-anume lucruri o-ndoială.

Un lucru vrui, dar altu-mi sta nainte;
văzui pe-un moș, unde-o crezui pe ea,
purtând ca neamul cel de-aici vestminte.

Și-o dulce milă-n ochi și-n faț-avea,
și dulci mișcări, așa cum se cuvine
și-un tată bun și blând a le avea.

Și: "Unde-i ea?" strigai cu spaimă-n mine.
— "De ea trimis, eu, locul meu lăsându-l,
venii spre-a da dorinței tale-o fine."

Nimic nu i-am răspuns, ci,-n sus cătând,
o și văzui cum își făcea cunună,
eterne raze-n juru-i reflectând.

De cerul de-unde mai de sus ne tună
n-ar sta mai depărtați nici ochii-acei
ce-ar fi-ntr-a mării-n cea mai jos genună,

decât erau de doamn-acum ai mei,
dar asta nu mă-mpiedica să-mi vie
și limpede și-ntreg tot chipul ei.

— "O, doamnă,-n care-a mea speranță-nvie,
tu, care-ai suferit și-n iad să-ți pui
piciorul tău spre-a-mi da scăpare mie,

cunosc din câte lucruri le văzui
puterea ta și multa-ți bunătate
și-n câtă grație și-adevăr sui.

Din rob ce-am fost m-ai scos la libertate
prin câte căi și chipuri s-a putut
și-au fost de tine demne-a fi-ncercate.

Păstrează-mi mila ta ca, refăcut
azi sufletu-mi întreg prin sfânta-ți mână,
pe placul tău să-și lapede-al său lut!"

Și-atât de-ndepărtata mea stăpână,
precum părea, privindu-, surâse
și iar s-a-ntors spre vecinica fântână.

Iar sfântul moș: — "Spre-a duce-acum, îmi zise,
cărarea ta la culmea ei deplină,
amorul sfânt și ruga trimise.

Petreci cu văzu-ntreaga mea grădină
ca ochii tăi să-i agerești prin el
spre zbor mai sus prin raza cea divină.

Și-a cerului regină, ce mi-e țel
oricărui gând, plini-va cu-ndurare,
căci eu Bernardo sunt, al ei fidel."

Precum de prin Croații vrunul care,
privind marama sfintei Veronici,
și saț, din cauza faimei vechi, el n-are,

își zice-n gând, în vremea ce-i explici:
"Isuse, doamne-al meu și domn verace,
așa erai tu deci cum ești aici?"

Așa fui eu privind acea vivace
iubire-a cui și-n prima sa trăire
gustă-n contemplațiuni această pace.

"O, fiu al grației, nalta fericire
de-aici tu n-ai s-o știi", așa mi-a spus,
"ținând numai în jos a ta privire,

ci-n sus, prin roți, până la cea mai sus,
pân-o să vezi în tron pe-acea regină
cui regnul nostru-i e devot supus."

Privii în sus și, cum acea lumină,
ce-n zori dă farmec părții-orientale,
întrece-a celei de-unde ziua-nclină,

așa, ca și pe-un deal suind din vale,
văzui o parte-n cercul mai sus clar
ce totu-n jur robea văpăii sale.

Și-așa cum, unde rău condusul car
de Faeton l-aștepți, mai plin e locul
de vii lucori ce spre extern dispar,

și-acea a păcii flamură mijlocul
așa-l avea, mai viu, ci-a ei lucoare
așa-și scădea egal pe margini focul;

și-n centru-i îngeri, toți în sărbătoare
cu-ntinse-aripi, mai mulți de-o mie-n cer,
distinct tot insu-n umblet și-n lucoare.

Zâmbind la hora și la imnul lor,
văzui o frumusețe, dând o vie
plăcere-n sfinți în ochii tuturor.

Să fiu bogat cât sunt în fantazie
și-n vorbe-acum, eu tot n-aș cuteza
nici cel mai mic deliciu-a li-l descrie.

Bernard, văzând ce fix și-atentă-mi sta
privirea-n sus spre-nvăpăiată rază,
spre ea cu-atâta foc și-a-ntors pe-a sa,

că și mai mult s-aprinse-a mea să vază.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXI

Dar setea naturală-n noi, aceea
ce nu ți-o curmi decât cu apa care
la puț ceru-o lui Hristos femeia,

m-ardea, făcând, pe-așa de grea cărare,
trudită după domn să-mi pară duca,
și mil-aveam de justa răzbunare.

Și-atunci, pecum de Crist ne scrie Luca,
cum el, de-abia ce din mormânt ieși,
la doi pe cale-și arătă năluca,

în urma noastr-un suflet se ivi,
privind la gloata care-ntinsă zace,
și-abia-l văzurăm numai când rosti,

zicând: — "O, frați, s-aveți din ceruri pace!"
Grăbiți noi ne-am întors și-un semn Virgiliu
făcu precum așa se cade-a-l face

și-a zis apoi: — "Fericelui conciliu
te-adune-n pace-atotjudecătorul
ce-osândă-mi dete-n vecinicul exiliu!"

— "Cum", zise el iar noi mergeam cu zorul,
"voi umbre de sunteți de cer răspinse,
atât de sus voi cum făcurăți zborul?"

Iar doctorul: — "De-observi ce semne stinse,
de-un înger scrise, poartă fruntea lui,
tu vezi de-o fi-ntre neamul care-nvinse.

Nu-i toarse însă acea, ce-a toarce nu-i
trudită-n veci, întreaga cantitate
ce-o-nfașă Cloto și-o ursește-oricui;

deci sufletu-i, și-al tău și-al meu un frate,
nu poate singur ști ce drum s-apuce,
neavând vederi cum nouă ne sunt date;

din iad, din larga gur-a lui, ca duce
fui scos acestui viu și-a noastră școală
cât poate și de-acum îl va conduce.

Dar, dacă știi, de ce păru-n răscoală
tot dealul, de curând, și-un chiu întins
de ce-au scos toți din culme până-n poală?"

Așa-ntrebând, în țintă mi-a atins
dorința mea, și,-așa sperând, nu toată,
dar mare parte-a setei mele-a stins.

Răspunse el: — "Nimic nu-i ce să poată
divina coastă-n rânduiala ei
s-o tulbure și nici din uz s-o scoată.

Nu știe-ăst loc schimbarea vremii ce-i.
Când cerul vrea pe-ai săi în cer să-i vadă,
se-ntâmpl-atunci, dar nu dintr-alt temei.

De-aceea ploi, și rouă, și zăpadă,
mai sus de-urcușul cu trei scări, nici brume,
nici grindină nu pot nicicând să cadă;

nici nori nu ies, ori negri,-ori numai spume,
nici fulger nu, nici a lui Taumas fiică,
ea, care-și schimb-adese locu-n lume;

nici abur sec mai sus nu se ridică
decât acele scări ce-am spus, pe care
vicarul lui Sân-Pietru șade-adică.

El tremură mai jos, puțin, ori tare,
dar vântul cel ce-n scorburi s-ar ascunde,
știu și eu cum, mai sus putere n-are.

Se zbate-ăst deal când simte-se oriunde
curat vrun duh zboare-n sus spre sfere
sau tinde-a vrea, iar chiotu-i răspunde.

Dovadă că-i curat e simpla-i vrere ce,
liber-absolut mearg-airea,
cuprinde-un duh și-ispre-a vrea plăcere.

Dintâi el vrea, dar nu-i dă păs dorirea
pe care cerul contrapunct i-o pune
spre-a vrea dureri cum vru păcătuirea.

Iar eu, ce-avui căznirii-a mă supune
cinci sute și mai mult de ani, fui vrând
intru-n pacea unei stări mai bune.

De-aceea fu cutremur și cântând,
pe-ntregul deal, măriri aceste cete
la cel etern spre-a le sui-n curând."

A zis și, cum, pe cât mai mult ți-e sete,
pe-atât îți place și mai mult a bea,
nu pot să spui destulul saț ce-mi dete.

— "Acum văd mreaja ce vă prinde-n ea",
vorbi Virgil, "și cum scăpați văd bine,
și-al vostru chiu și trămurul ce vrea;

dar fă-ne-acum să știm și despre tine
ce om ai fost și pentru ce-ai zăcut
acei cinci sute de-ani aci-n suspine."

— "Când bunul Titus, cu-ajutorul vrut
de cer, a răzbunat acele răni din care
s-a scurs prin Iudă sângele vândut,

cu-acel un nume ce și-onoru-l are
și traiul cel mai lung, a prins spună,
trăii, faimos, dar nu-n creștină stare.

Fu dulce-atât a lirei mele strună,
că din Toluza-n Roma fui adus
și mirtu-mi fu pe merit dat cunună.

Am nume Stațiu la cei vii de sus.
Tebani cântai și-am prins de-Ahil-a scrie,
ci-n drum povar-a doua m-a răpus.

Al flăcării divine foc și mie
sămânță-mi fuse-ardorii ce-arătam
ca și-altora de-apoi, mai mulți de-o mie.

De Aeneis vorbesc, căci mam-o am
în versul meu și doică totodată
și fără ea n-aș trage nici un dram.

De-aș fi putut trăi și eu deodată
cu-acest Virgil, cu drag aș rămânea
și-un an mai mult în cazna ce-mi fu dată."

Privi, la vorba asta,-n fața mea
Virgil, tăcând, și: — "Taci!" zicea-n privire.
Nu poate îns-o vrere tot ce vrea,

căci plâns și râs urmeaz-a lor pornire
așa de mult, că mai puțin el zace
sub vrere-n cei cu cea mai bună fire.

Zâmbii ca unul ce cu ochiul face,
iar duhul a tăcut privind la mine
și-n ochi, că-n ei ni-e gândul mai verace.

— "Să-ți duci pe culme truda ta cu bine,
îmi zise el, dar spune-mi ce fusese
ăst fulger de surâs pe-obraji la tine?"

Fui strâns acum din două părți: spusese
Virgil să tac, iar Stațiu conjură
să spui; și-atunci oftai și mă-nțelese

Virgil și-a zis: — "Nu sta-n încurcătură
să-i spui, ci spune-i tot, să-i fie-n știre
ce-ți cere, vrând cu-așa de mare arsură".

— "Tu, poate,-am zis, te miri de-a mea zâmbire,
antice duh, și cauți cauza ei,
dar și mai mult voiesc să mi te mire:

El, cel ce-n sus conduce ochii mei,
e chiar acel Virgil ce-n tine puse
puterea de-a cânta viteji și zei.

De crezi că alt motiv la râs m-aduse
să-l lași ca fals și-atribuie-l, cum fu,
acelor despre el de tine spuse."

S-a și plecat -mbrățișeze-acu
genunchii lui Virgil. Dar el: — "Nu, frate,
căci umbră sunt și eu, și umbră tu!"

Sculându-se de jos: — "Ce cantitate
de-afect îți port o vezi acum tu bine,
că eu, uitând a noastră golătate,

port c-un mort ca și cu trupuri pline."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul VIII

Era pe timpul care-aduce dor
și inima-n vâslași de jale-o frânge,
în ziua când le-au zis "drum bun" ai lor,

când sufletu-ntr-un nou hagiu strânge
când cânt-un clopot dulce-n depărtare,
ce-a zilei moarte-acolo parc-o plânge,

când eu simții c-auzul îmi dispare
și-un duh văzui nălțându-se-ntre ele,
făcând cu mâna semn ca de-ascultare.

Și,-unite palme ridicând spre stele,
privea spre răsărit, ca și zicând,
spre Dumnezeu: "Ce-mi pasă de-alte celei"

"Te lucis ante", așa de dulci sunând,
încât simțeam din simțuri că mă scoate,
cuvinte-a spus cucernice, și,-n rând

cu el, și dulce și devote toate,
cântară-ntregul imn până la fine,
cu ochii-ntorși spre vecinicele roate.

Fixează-ți ochii pe-adevăr, creștine,
aici, căci văl așa de fin îi pui,
că lesne-o să străvezi prin el, știu bine.

Pe-acel gentil popor deci îl văzui
privind în sus și, ca și-n așteptare,
umil și palid în tăcerea lui,

și-apoi doi îngeri din adânca zare
văzui venind, cu spăzi, de foc făcute,
dar fără vârf și tâmpe fiecare.

Aveau, ca foile de-acum născute,
vestmânt ce-n urmă-le juca-n ușorul
susur domol, de verzi aripi bătute.

Deasupra noastr-oprindu-și unul zborul,
mai jos pe mal dincolo-al doilea stete,
așa că sta-ntre dânșii-acum poporul.

Eu clar văzut-am blondele lor plete,
ci-n ochi mi-aduse fața lor orbie,
cum tot preamultul poate-un simț -mbete.

— "Spre-a ne păzi de-un șarpe ce-o să vie
aci-n curând, Maria ni-i aduce,
de paza văii-acestea să ne fie."

Eu, neștiind ce drum avea s-apuce,
privii în jur și, rece ca un sloi,
m-am strâns în dosul dulcelui meu duce.

"Acum vom scoborî, ne-a zis apoi,
stăm de vorbă cu-acea gloată sfântă,
căci drag lor le va fi a fi cu voi."

Trei pași, cred eu, și-am fost la cei ce cântă
și-un duh văzui care, părând c-ar vrea
a ști de-s eu, privea la mine țântă.

Era pe-un timp când zarea se-nnegrea,
dar nu-ntr-atât spre-a nu cunoaște bine
ce-n ochi de-ntâi nelimpede părea.

Și-am mers spre el, iar el veni spre mine
— "Că nu te-aflai, o, cât de mult îmi place,
cu răii-n iad, o, demne jude Nine!"

Salutul demn nici eu, nici el nu-l tace;
și-apoi: — "De când sosiși, îmi zise el,
sub munte-aici, pe-a mării-ntinsă pace?"

— "O, de-azi din zori, prin tristul loc, și-astfel
c-această viaț-a mea tot prima este
și-așa-mi câștig pe-a doua cu-acest zel."

De-abia mi-au auzit cum spui aceste
Sordel și Nin și-ados făcură saltul
ce-l face-un om de-o spaimă făr' de veste.

Se-ntoarse unul spre Virgil, iar altul
spre-un duh ce-aici ședea și: — "Sus, Conrad,
vezi ce-a vrut din mila sa Prea-naltul!"

Iar mie-apoi: "Pe-acel al grației grad
ce-l datorești tu celui ce ne-ascunde
"de ce"-ul prim, ca-n veci să n-aibă vad,

ajuns dincolo de-ale mării unde,
să-i spui să nalțe rugi a mea Giovanna
la cel ce-oricând curaților răspunde.

Nu cred că-n piept mai poartă mă-sa rana,
de când schimbat-a albul văl al ei,
pe care-odată l-ar mai vrea, sărmana!

Exemplu clar din ea tu poți iei,
când nu-l ațâți mereu cu ochii-ori gura,
cât ține-un foc al dragostii-n femei.

Dar nu-i va pune mândră sepultura
năpârca din Milan, ce-adun-oștiri,
cum i-ar fi pus cocoșul din Gallura."

A zis și-n timpu-acestei tânguiri,
vedeam pe față-i stampa râvnei care
dă drept cântar onestelor porniri.

Eu, lacom, tot spre cer priveam, spre-o zare
pe unde-au aștrii cel mai lin ocol,
cum mai vecin de-o osie roata-l are.

Și-a zis Virgil: — "Ce cați tu sus în gol?"
Iar eu: — "Trei sfinte-acelea flăcărele
ce-aprinseră dincoace-ntregul pol."

Iar el: — "Sunt jos, dincolo, patru stele
pe cari le-ocheai în zori, de licur pline,
și-acestea suie-acum unde-au fost ele."

Pe când vorbea, l-a tras Sordel spre sine,
zicând, și-a-ntins și mâna ca s-arete:
— "Vezi colo, vezi dușmanul cum ne vine!"

și-un șarpe,-n partea făr' de parapete
a strâmtei văi, precum, de n-am greșală,
fu cel ce Evei tristul fruct îl dete,

venea prin flori și ierbi, spurcata bală,
și-ades, cu capu-ntors, el dosul lui
lingându-și-l, ca bestia când se spală.

Eu n-am văzut, deci nici nu pot să spui
vulturii-acei cerești cum se mișcară,
dar pe-amândoi mișcându-se-i văzui.

Simțind aripi cum aeru-l separă,
fugi năpârca și îngerii-n senin,
cu zbor egal, la post veniră iară.

Dar duhul ce veni chemat de Nin,
el nu-nceta fixat să mă privească
mereu, în tot acel asalt divin.

— "Făclia ce te duce-n sus găsească
destulă ceară-n vrere-ți, spre-a putea
ca până-n smalț pe culme să-ți lucească!

Din Val di Magr-ori din vecini cu ea,
să-mi spui, de știi, vo veste-adevărată,
căci mare-acolo fui în viața mea.

Conrado Malaspina fui odată,
nu cel bătrân, ci-urmaș, și-a mea cea vie
de-ai mei iubire-o fac aici curată."

— "O", zisei eu, "a voastră seniorie
eu n-o cunosc, ci-n Europa oare
e vrundeva vrun om să nu vi-o știe?

A casei voastre faimă și onoare
dă știri de voi și țara voastr-oricui,
încât ajunse-o pildă-ntre popoare.

Și-ți jur, și-așa s-ajung unde mă sui,
că al vostru neam păstreaz-onoare-ntregii
virtuți și-a spăzii ca și-a pungii lui.

Îi dă natura și-uzul privilegii
încât, pe răul drum oricâți plece,
el merge drept, urând călcarea legii."

— "Deci mergi și-n șapte dăți nici nu va trece
doarmă Feb în patul ce-l supune
subt labe-ntreg și-ntreg e sub Berbece,

și-aceast-a ta curtean-opiniune
cu mult mai mare cui se va-ntări
în capul tău decât cum alții-ar spune,

justiția-n mers de nu se va opri."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIV

Spre cerc din centru, și spre centru vine
din margini apa în rotundul vas,
precum o miști de-afară, ori din sine;

acestea ce le spui mi-au și rămas,
venite-n gând deodată când tăcut-a
și duhul plin de glorie-al lui Tommas,

prin faptu-asemănării, căci făcut-a
la fel și el vorbind, și Beatrice,
căci, după el, ea astfel început-a:

— "Acesta are zor, deși n-o zice,
și nici vorbind, dar nici nu se gândește,
afle și-alt un adevăr de-aice.

Să-i spui de focul, cel ce vă-nvălește
substanța voastr-aici, va rămânea
etern la voi cum astăzi -nflorește,

și, rămânând, să-i spui cum va putea,
când voi veți fi iar trup, la voi rămasul
să nu vă fie-o piedec-a vedea.

"Cum cei ce-n dans rotind își poartă pasul,
când sunt cuprinși de-un spor de veselie,
mai veseli tropotesc și nalță glasul,

așa mi-au arătat la ruga pie
și-acele sfinte hori o sporitoare
plăcere-n dans și-n dulcea melodie.

Acel ce plânge că pe lume moare
spre-a fi cu viață-n cer, el n-a simțit
eterna rouă-n dulcea ei răcoare.

Căci unu, doi și trei, ce-n veci unit
și-n trei și-n doi și-n unul e deodată,
și-așa-ngrădește tot cel ne-ngrădit,

puterea lui de trei ori fu cântată
de toți de-aici, și-așa fu melodia
c-ar fi oricărui bine-o demnă plată.

Și-n cea mai strâmtă roată din făclia
cea mai divin-așa de dulce-un grai,
cum poate-avu Gavril cătră Maria,

răspuns a dat: — "Iubirea noastră-n rai,
atâta timp cât ține serbătoarea,
luci-ne-va-mprejur cu-atare strai.

Lucoarea lui urmează-n grad ardoarea,
și-ardoarea văzul ce ne este-aci
atât cât grația ne-a sporit valoarea.

Și-al nostru trup, când timpul va veni
în sfântă carne iarăși să se-mbrace,
fiind perfect, cu mult mai drag ne-o fi.

Va crește deci lumina ce ne-o face
din mila sa vestmânt supremul bine,
căci, spre-a-l vedea, prin el suntem dibace,

și văzul deci să crească se cuvine,
creasc-ardoarea ce din el răsare,
crească raza ce dintr-însa vine.

Dar, ca și jarul, când el flăcări are,
de-atât de-a lui lucoare-nvinse sunt
încât distinct el dintre ele-apare,

așa de-a cărnii ce ne-o fi vestmânt
învins-o fi lucoarea ce-azi ne-mbracă,
de-a cărnii, zic, ce moartă ni-e-n pământ.

Ăst spor de foc nu trude-o să ne facă,
căci și-n organe-atât va fi și sporul
spre-a-nvinge tot ce poate să ne placă."

Părur-atunci toți gata și cu zorul
strige-"Amin!", și-un cor și-al doilea cor,
de mortul trup atât-arzându-i dorul,

nu numai pentru ei, ci poate-un dor
de mame,-ori tați, de toți câți îi iubiră
pe când erau și ei din cei ce mor.

Și-atunci lucori, egal lucind, veniră
în juru-acestor roți de care-am spus,
așa cum vezi când cerul se reschiră.

Și-așa cum, la suirea-ntâiei seri,
pe cer încep noi aștri să-ți apară,
ce-acum îți par aieve,-acum păreri,

așa-mi păru văd cum licurară
ființe nouă, cari în cerc au cins
pe-aceste două hori pe dinafară.

O, cum veni de iute și de-aprins
veridicu-ți reflex, spirite sfinte,
în ochii mei, că fui de el învins!

Ci-mi sta zâmbind Beatrice-așa nainte
și mândr-așa, c-a mea de-aci vedere
o las cu multe care-mi fug din minte.

Când ochii mei au prins din nou putere
să-i urc, văzui că-s singur și transpus
cu doamna mea spre cerul altei sfere.

Simțeam eu bine că mă urc în sus
din focu-nflăcărat al stelei care
părea că arde roșie de nespus.

Din sufletul întreg și-n limba care
e una-n toți adusei mulțămită
precum cerea și-n har sporita-mi stare.

Și nici n-a fost în pieptul meu topită
văpaia jertfei, când convins eu fui
că ea cu drag și bine-a fost primită,

căci între două raze largi văzui
așa de-aprinse roșii flăcărele,
c-am zis: — "Oh, Soare, ce de salbe-ți pui!"

Precum cu stele mari și mici albește
Galaxia-așa, din pol în pol, o cale
ce chiar și pe-nțelepți îi zăpăcește,

așa și-n Marte,-n fundul sferei sale,
un semn formau, cel vrednic de mărire,
ce-mparte-un cerc în patru părți egale.

Aci-mi simt arta-nvinsă de-amintire,
căci astfel fulgera pe cruce Crist
că n-aflu demn nimic de-asemuire;

dar câți iau crucea lor urmând pe Crist
ierta-mi-vor câte las să nu le vază,
căci înșiși văd lucind pe lemn pe Crist.

Din corn în corn, din vârf până la bază,
jucau lumini ce scânteiau sporite
când se-ntâlneau, ori se-ntreceau pe rază;

cum vezi mici părți de corpuri, răsucite
sau drepte-aici, și-a jocului figură
mereu schimbând-o, leneșe-ori grăbite,

și-așa se mișcă-n raza care cură
trecând prin umbra ce și-o face-adese,
prin minte-ori artă, scutec de căldură.

Și, cum din harpă și din gigă iese
plăcut tintin de multe corzi, chiar cui
nu-i sunt din cântec vorbele-nțelese,

așa din lămpile ce-aici văzui
ieșea pe cruce-o melodie-atare
c-am stat răpit, deși n-o pricepui.

Simțeam eu clar că-i vrun elogiu mare,
căci "Scoală-te!" și "'nvinge!"-am prins din cânt
cum prind și-acei ce-aud din întâmplare.

Simțeam de el c-așa de-nvins eu sunt,
pân-aici nimic n-avu putință
să-mi fie-un lanț mai drag ca legământ.

Prea aspră poate pare-a mea sentință
c-am pus mai jos plăcerea de-ochii ei
cei dulci ce-alin-oricare-a mea dorință;

câți însă știu stampa vie-a ce-i
frumos etern, pe cât te sui, devine
mai clar și deci, de n-am privit în ei,

mă pot scuza de ce m-acuz pe mine
spre-a mă scuza, și văd c-am spus dreptate;
căci nu-s excluse-aici plăceri divine,

căci ele,-urcând, devin tot mai curate.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIII

Eram în capul scării de-unde vine
muntele se-mparte-a doua oară,
pe care,-urcând, se vindecă oricine.

Și tot așa un brâu și-aci-ncunjoară
întregul deal, ca-n prima-ncingătură,
atât că arcu-i mult mai strâmt scoboară.

Nici umbre-aici nu vezi, nici o figură;
păreții lui și golul drum întreg
asemeni sunt cu-a stâncii față sură.

— "De-oi sta s-aștept popor ca să-nțeleg
ce drum să iau, tem, Virgil vorbit-a,
că prea târziu voi ști ce drum s-aleg."

Spre soare-apoi și-a-ntors nedumerita
privire-astfel osie-a făcut
din dreapta sa, iar stângii-i dete-orbita.

— "Lumină sfântă-n care-acu-ncrezut
încep eu noul drum, a zis, condu-ne
cum cere drumul nou ce-am început.

Lumină dai, căldură dai, prea-bune,
deci tu ne fii mereu conducătorul,
de n-ai vrun alt temei ce ți se-opune."

Pe-un spațiu noi făcurăm pași cu zorul
cât loc aici de-o milă se socoate,
în timp puțin, c-așa ne-mpinse dorul.

Și iată voci, dar ce popor le scoate
noi nu vedeam, spre noi zburau acu,
chemând cu drag la cina milei toate.

Cuvântul spus de-ntâia voce fu:
— "Vin n-au" și-n zbor rostitele cuvinte
le-a spus din nou și-n dosu-ne trecu.

Nici n-a fost stins ecoul vocii sfinte,
când alta-n urma ei: — "Eu sunt Oreste"
și ca și-aceea-n zbor trecu nainte.

— "O, tat-, am zis, ce glasuri sunt aceste?"
Abia-ntrebai și-al treilea glas, din spate:
— "Iubiți pe-acel ce inimic vă este!"

Virgil atunci: — "Cornicea asta bate
a pizmei vină și-astfel de amor
sunt plesnetele acestui bici purtate.

Contrară voce-o are frâul lor;
și cred , până ce-o s-ajungi la pasul
iertării,-o să cunoști- și-acest popor.

Ci, -nfipt cu ochii de-unde vine glasul,
în față-ne tu duhuri vei vedea,
de-a lungul stâncii toate-având popasul."

Căscând cu mult mai mult privirea mea,
văzui în față-mi umbre cu mantile,
coloare-având cum stânca o avea.

Nu mult am mers apoi și rugi umile
plângeau: — "Mario, cere pentru noi,
voi, sfinți cu toții,-o, Petre,-o, Mihaile!"

Nu cred c-ar fi pe lume-aici vrun soi
de oameni azi cu fire-așa barbară,
cari n-ar fi plâns de ce-am văzut apoi.

Când fúrăm deci aproape-ncât s-apară
din schime clar ce-amar lor li se dete,
prin ochi durerea-mi izbucni amară.

Păreau poart-un gros suman în spete
și unul pe-altul razim își cătau
și toți ședeau proptiți de-acel părete.

Așa milogii-acei ce pâne n-au,
la hramuri stând, cerșindu-și ce să-mbuce,
proptiți deolaltă cap în cap ei stau,

ca mult mai mare milă să te-apuce,
nu numai prin auz, dar prin vedere,
căci tot aceeaș milă ea ne-aduce.

Cum n-au de soare orbii-o mângâiere,
așa și-aceste umbre-aici de cer
n-au nici o parte-n oarba-le veghere,

căci tras prin gene-aveau un fir de fier,
cusut precum la șoim i se petrece,
când nu-i supus la câte i se cer.

Părându-mi că-i injurie-n cale-a trece
văzând pe-aceștia făr' de-a fi văzut,
privii spre domn ca dubiul să mi-l sece.

știu-ndeajuns ce-am vrut să-i spui eu mut
și, fără ca s-aștepte-a mea-ntrebare:
— "Vorbește,-a zis, dar scurt și priceput".

Virgil mergea pe partea de pe care
cazi din mal în gol prea lesne poți,
căci gardenă-mprejur deloc el n-are;

și-ntr-altă parte-aveam pe-acei devoți
ce storc așa prin trista cusătură
că-n plâns aveau scăldată fața toți.

Și-ntors spre ei: — "O, gintă tu, sigură
vezi lumina primă, ce dorinții
supreme-a voastră-i cea mai mare-arsură,

-mprăștie mila spuma conștiinții
din voi cât de curând, ca să vă cadă
curat curgând printr-însa rîul minții,

să-mi spuneți voi, și dulce-mi dați dovadă
de-amor, de-i vrun latin pe-aci, și bine
îi poate fi, cred eu, ca să mă vadă."

— "O, frate,-un cetățean e fiecine
cetății cei din cer; ci vrei să spui
pribeag care-a trăit prin țări latine?"

Puțin mai înainte de-unde fui
așa-mi păru c-aud rostind cuvinte,
de-aceea, ca să văd, spre el trecui.

Văzui un duh părând că ia aminte
și-așteapt-atent, de-ntrebi tu cum anume,
el sus ținea bărbia sa nainte.

— "Tu cel ce, spre-a sui-n mai bună lume,
te-ucizi, am zis, el ești cel ce-ai răspuns,
faci să te cunosc prin loc și nume."

— "Din Sienna fui și-nvidia m-a străpuns;
cu-aceștia-n rând îmi spăl ticăloșia,
plângându-i lui spre-a nu ne fi ascuns.

Nebună fui, deși chem Sapia.
Mereu mai mare-aveam de rău străin
decât de propriu-mi bine, bucuria.

Și, ca să crezi cuvântul meu deplin,
de fui nebun-ascult-a mele spuse.
Mergeam în jos pe-al anilor mei clin;

când oastea-n câmp pe lângă Colle-o duse
cetatea mea și inimicii ei,
eu cerului cerui ce însuși vruse.

Bătuți și puși pe-amară fug-ai mei,
când am văzut ce goană-i despreună,
cumplit m-am bucurat de-a lor cădere,

încât, privind spre cer, strigai nebună:
De-acum ori este,-ori nu-i un Dumnezeu!
cum face mierla-n scurta vreme bună.

La finea vieții -mpăcai și eu
cu Cel-de-Sus, dar și prin pocăință
eu tot n-aș fi scăzut amarul meu,

de n-ar fi fost să-mi fie cu priință
prin ruga-i Pietru Pieptenarul, care,
prin mila sa,-mi scurtă din suferință.

Dar cine-i fi tu cel ce-a noastră stare
ne-o-ntrebi și porți și ochii-așa cum vrei
și sufli când vorbești, pe cum îmi pare?"

— "Vor fi cusuți aici și ochii mei,
dar numai timp puțin, căci adunară
puțin venin de-nvidie prin ei.

Dar groază-mi e de cazna cea amară
de mai de jos și-n inimă simt bine
de-acum că sunt strivit de-a ei povară."

— "Dar cine te-a condus aici pe tine,
de crezi și-ntr-un întors?" fu vorba lui.
— "Acest ce tace-aici și e cu mine.

Sunt viu; de-aceea, dacă vrei pui
s-alerge jos mortalele-mi picioare
și pentru tine,-alese duh, să-mi spui."

— "E mare semn de-a cerului favoare
și-atât de nou s-auzi ce ne vorbești;
ajută-mi deci prin ruga ta aoare!

Și rogu-te pe tot ce tu iubești,
de-o fi vrodată să mai calci Toscana,
onoarea mea-ntre-ai mei să mi-o-ntregești.

Tu-i caută-ntre nebunii cei ce vana
speranță-n Talamon o vor plăti
cu mult mai mult decât săpând Diana,

dar și mai rău de admirali va fi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVIII

Când ea, care-mi sădește raiu-n minte,
sfârși s-arate-adevărata stare
a specii-umane-n viața ei prezinte,

cum vede-un om într-o oglind-o zare
ce-o dă aprinsă-n dosu-i o făclie,
cât timp în văz și-n cuget nici n-o are,

și cum se-ntoarce-apoi, voind să știe
de este-aieve-n dos ca-n fața lui,
și vede-acord ca-n vers și melodie;

precum îmi amintesc, la fel făcui
privind în mândrii ochi în cari iubirea
întinse lațu-n care prins eu fui.

Și-așa mă-ntoarsei și-mi izbi privirea
aceea ce-ntr-acest volum s-arată
oricând cu-adinsul îi observi rotirea:

un punct văzui, ce-așa de-nflăcărată
lucoare-avea, via lui lumină,
de-nfoacă ochii,-i face orbi deodată;

și chiar și-o stea, ce-aici ni-e mai puțină,
ar fi putut, cum vezi o stea cu stea
alături stând, să-ți par-o lună plină.

Departe-atât, cât poate ți-ar părea
un cerc de luna care-l zugrăvește
când deși vapori s-au strâns pe lângă ea,

departe-atât un cerc de foc rotește
și iute-astfel că-i lin pe lângă el
supremul cerc ce lumea ne-ocolește.

De-al doilea este-ncins acest inel,
de-al treilea el, și, rând pe rând, de-acinde
un cerc pe-alt cerc așa se-ncing la fel.

Mai sus apoi al șaptelea se-ntinde
și-atât de larg, c-a Herei servă, poate,
ar fi prea strâmtă-n sineși a-l cuprinde.

Vin alte două roți apoi și toate
pe cât de primul cerc se-ndepărtau,
pe-atâta-n curs aveau mai line roate,

și-atât mai sincer foc le-nflăcărau
pe cât de-aproape-s de lumina pură,
fiind, cred eu, că mai pătruns-o au.

Iar doamna mea, văzând în cât-arsură
de dor eram: — "De-acest focșor divin
atârnă tot, și ceruri și natură.

Să știi că primul cerc, cel mai vecin
cu el, rotește-așa de iute-o cale
prin multul său amor de care-i plin."

Dar eu: — "De-ar fi și-n lumile mortale
un curs astfel cum văd în cerul sfânt,
sătul aș fi cu-aceste spuse-a tale;

ci,-n lumea ce-o vedem de pe pământ,
eu văd rotiri cu-atâta mai divine
pe cât de centru mai departe sunt.

Deci, dorul meu de-i scris să aib-o fine
aci-ntr-acest sublim și-angelic templu
ce numai foc și-amor cuprinde-n sine,

dorire-aș să mai știu de ce-n exemplu
nu-i totu-asemeni cum ni-l dă izvodul,
căci eu degeaba stau și le contemplu."

— "Spre-atare nod de n-ai tu mâni în modul
cerut să-l tai, nu-ți fie de minune,
căci strâns așa prin ne-ncercare-i nodul."

Așa mi-a zis, și-apoi: "De-ai gând a pune
sfârșit dorinței, prinde-mi ale mele
cuvinte-n cap și-ascultă ce voi spune.

Sunt cruguri strâmte-ori largi a multor stele,
cum e puțin-ori mult-acea virtute
ce-n toate-ale lor părți e pusă-n ele.

Un plus de bun vrea plusul și-n salute;
salutea-n plus și-un plus de corp voiește,
când are-ale lui părți egal umplute.

Deci ăstui cerc, ce-n sine-aici răpește
întreaga lume,-acela-i corespunde
ce mai perfect și știe și iubește.

Și-acum, de pui măsura-n roți oriunde,
conform virtuții lor, nu pe-aparența
substanțelor ce par a fi rotunde,

tu poți vedea ce-adâncă-i conivența
de mare-ori mic și mult ori mai puțin
în orice crug, cum are-nteligența."

Precum rămâne splendid și senin
văzduhul sus, când vântul nordic bate
umflând al său obraz, pe cel mai lin,

și-mprăștie noaptea ceții, ce-adunate
zăcea pe văi, și râde cerul iar
cu tot ce are mândru să ne-arate,

așa fui eu, când ea mi-a dat ca dar
acest răspuns și spre-adevăr vedere
mi-a dat, să-l văd ca steaua-n cer de clar.

Iar, când tăcu, atâta scânteiere
cumun fier din foc, prin toată zarea
așa-mprăștiau scântei și-aceste sfere;

și-oricare foc un roi făcea-și cărarea
și-atâte-au fost roiurile-n zbor
întrec la șah de mii de ori dublarea.

Și-osana le-auzeam din cor în cor
spre punctul fix ce-i vecinicul lor ubi
și-n veci le-o fi ca fost din veci al lor.

Iar ea, văzându-mi gândurile dubii
ce-aveam, mi-a zis: — "În cercurile prime
tu vezi aici serafii și cherubii;

urmează centrul lor cu-așa iuțime
spre-a fi, cât pot, la fel cu punctul clar,
și pot a fi, căci au vederi sublime.

Alt cerc de-amoruri ce mai sus apar
se cheamă Tronuri ale feții sfinte,
căci ei treimii prime-i pun hotar.

Să știi c-a lor plăcere-o simt fierbinte,
pe-atât pe cât mai mult și pot să vază
în cel ce-i punct de-odihnă-a orice minte.

A fi ferice deci se-ntemeiază,
cum vezi de-aici, pe actul contemplării,
căci actul de-a iubi abia-i urmează.

Măsura ăstui văz e plata cării
din bune-vreri și har cuprinsu-i crește,
și-așa gradat sporește-n susul scării.

Triad-a doua, care-aci-ncolțește
și ea-ntr-o primăvară-nvecinicită,
căci noaptea din Berbec n-o desfrunzește,

de-a pururi cini-osana fericită
cu trei psalmodii ce răsună-n trei
rotiri ferice-n ordinea-ntreită.

E triplă ierarhie-aici de zei:
Domnii mai sus, Virtuți a doua gloată,
Puteri se cheam-al treilea rang al ei.

Apoi a șaptea și cu-a opta roată
Principi-o fac și-Arhangeli, iar în prag
e joc de îngeri cea din urmă toată.

În sus privește-oricare-acest șirag,
ci-așa lucrează-n jos, că primul bine
le-atrage-n sus, și-n jos ele-l atrag.

Iar Dionis, cu-ardoare făr' de fine
privind aceste roți, numiri le-a pus
și-n toate le-a-mpărțit așa ca mine.

Grigore îns-apoi pe-alt drum s-a dus;
de-aceea,-n cer când ochii și-i deschise,
a râs de sine însuși cum le-a spus.

Și,-așa de-ascuns un adevăr de-l scrise
un om mortal, să nu te miri; socoti
că cel ce le văzu i le vestise

ca multe-asemeni taine-a ăstor roți.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Pe când e omu-n miezul vieții lui
m-aflam într-o pădure-ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de-nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea-ncrâncenată!

Un strop mai mult de-amar și m-ar răpune!
dar până să v-arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute-n ea voi spune.

Intrai în ea, și nu știu felu-n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se-nfunda și-această vale,
de-a cărei groază simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale
scăldate-n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă-n suflet cât putu -ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă de la mal cătând,
se-ntoarce spre primejdioasa apă;

așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s-a-ntors spre-acel ponor, în ochi prinzându-l,
ce n-a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia-ncepui urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră-n drum
și-având o blană mândru-mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă-mpiedeca-n suire,
stetei să mă-ntorc acum-acum.

Era-ntr-a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă-n el și-n ele;
și-astfel făceau sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns-atât ca frică să nu-mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu-n vânt, și-n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic-apoi că pare,
cu mii de pofte-n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedică ce-n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge-n sus.

Și ca și-acel ce vesel strânge-avere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e-n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr' de pace,
ce-ncet-încet venindu-mi mă-mpingea
acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci-n pustiul mare:
– "Oricine-ai fi, ori umbr-adevărată,
ori om", am zis, "te rog, ai îndurare."

– "Nu-s om", a zis, "ci-atare fui odată.
Strămoși", răspunse el, "lombarzi avui:
din Mantua și mam-avui și tată.

Deși târziu, subt Iuliu născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind, cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu-ntr-acest amar de ce revii?
De ce nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz-oricărei bucurii?"

– "Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent", îi zisei cu rușine-acum,
"bogat pornit-a fluviul cuvântării?

Tu marea faclă-n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi, fiara m-a întors și-mi șade-n față,
ajută--nțeleptule vestit,
căci inima de spaimă-n mine-ngheață."

– "Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit",
mi-a zis, "văzând ce plânset doboară,
de vreai scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă-n drum pe nime făr' de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă
și-n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sunt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân-o să vie
să-i dea copoiul moarte-ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa-ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va-mpinge-o-n Iad de veci,
de unde-ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s-auzi cum urlă desperate gloate,
vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci speră ajung-așa,
oricând va fi, la neamuri fericite;

la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri-n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!"

Iar eu: – "Oh, , pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete,-n lume sus
fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân-Pietru, ca și plânsul
celor ce zici că-n veci e neam răpus".

Porni atunci, și-urmând, eu după dânsul.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

– "O, Simon Mage,-o, bieții tăi ciraci!
Voi sfinte bunuri ce se cad unite
cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți votrite!
De voi acum trompeta mea să sune,
fiindc-al treilea sac pe voi vă-nghite!"

Acu-n vecinul loc de-amărăciune
urcați eram pe-a stâncii acea parte
ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! O, câte-arăți tu arte
și-n cer și pe pământ și-aici afund
și cât de drept a ta putere-mparte!

Văzui c-avea și-n coaste și pe fund
murdara stâncă găuri, pe-o măsură
la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strâmte nu mi se părură
decum în mândrul San Giovanni-al meu
ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci și-o spun vreu
-nlătur zvonul fals văzând că moare
un prunc în ea, am rupt pe una eu.

Din orice groap-un rău scotea picioare
mai până-n șold pe gura văgăunii,
dar trupu-nfipt îi sta-n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sunt tăciunii,
așa-și zgârceau tot trupu-acești mișei
încât să rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vrun ulei
vezi flacăra de-a lungul lui cum fuge,
așa zbura un foc pe tălpi la ei.

– "Ce duh, maestre, este-acel ce muge
mai rău decât al văii-ntreg popor,
și-o mult mai roșie flacără-l și suge?"

Răspunse el: – "De vrei să te scobor
pe coastă-n vale, unde-acela zace,
vei ști din gură-i crima lui și-a lor."

Iar eu: – "Mi-e bine tot ce ție-ți place,
tu domn îmi ești și știi că nu m-abat
din vrerea ta și știi și ce se tace."

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat
și-ntorși ne-am scoborât pe mâna stângă
spre fundu-acel și-ngust și-nscorburat.

Nici nu-ncetă pe șoldu-i să mă strângă
maestrul meu pân-a sosit la cel
ce-avea din tălpi așa de-amar să plângă.

– "Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel
ca paru-nfipt, te zbuciumi din călcâie,
vorbește-mi dacă poți", strigai spre el.

Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie
pe-un ucigaș perfid, ce-n groapă-i stând,
îl cheamă iar, ca moartea s-o mai mâie.

Iar el strigă: – "Sosești așa curând?
Sosești tu, Bonifaciu? Așadară
minți scrisoarea-n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-averi ce te-ndemnară
să nu te temi prin fraud-a fi-nsurat
cu mândra doamnă ca s-o faci de-ocară?"

Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat
că n-a-nțeles ce i s-a spus și care
nu știe ce răspunde,-astfel am stat.

Dar domnul meu: – "Să-i spui făr-amânare:
nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine",
și-am spus precum ceru și mult mai tare,

strâmbându-și toate-ale lui arse vine
oftat-a duhul din adâncul lui
și-a zis plângând: – "Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta să știi ce fui
și numai ea pe-aceste râpi te-alungă,
să știi că marea mantie-o avui

și-aieve-al Ursei pui, o mână lungă
și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași
banii strânși m-au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sunt trași
câți, papi fiind, făcut-au simonie,
și-adânc căzuți acolo sunt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie
acel ce tu-mi păruși, când iute-acel
cuvânt, dac-ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând astfel
și-nfipt cu susu-n jos, decât în țapă
va sta cu tălpi roșii acolea el,

că-n urmă-i vine din Apus un papă,
mai plin de crime-n loc fără de lege,
și-n locul meu și-al lui el s-o încapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege,
și cum cu-acela moale domnu-i fu,
așa va fi cu el al Franței rege."

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu
nu pot să știu, dar știu c-atare-mi fuse:
– "Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse
în mână cheile spre-a-i da domnia?
«Urmează-măși-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, dând apostolia
în locul celui ce-n Cocit azi zace,
ce bani cerură ei de la Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face!
iar banii pungășiți păstrează-i bine,
căci ei făceau să nu lași Franța-n pace.

Și dacă n-aș purta și-aici în mine
respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul
a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul!
Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii
strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede-n cartea legii
Ioan în chipu-acelei mari mișele
ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și-n ele
și-n zece coarne vlaga înnăscută,
cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută!
Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine,
căci el ador-un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine,
nu-ncreștinarea ta, ci darul care
făcu bogat pe-un prim păstor prin tine!"

Și-n timp ce-i recitam atari tropare,
mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui,
din labe el zbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui
maestrului, căci el zâmbind îmi prinse
mustrarea-n care-așa de sincer fui.

De-aceea el în brațe cuprinse
și, sus când fui povară mâinii sale,
sui pe drumul pe-unde-ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale
la piept, încet pe arc-apoi m-a scos
pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acolea sarcina sa jos
pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale
nici caprele n-ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într-altă vale.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

Așa-ncheind apoi a sa vorbire,
profundul doctor privea mereu,
atent, în ochi de-arăt vro mulțămire.

Dar, cum ardeam de-o nouă sete, eu,
deși tăcând din grai, ziceam în minte:
"Prea mult să-ntreb, îi cade poate greu."

Ci,-nțelegând veracele părinte
timida-mi vrere ce n-o dam pe față,
vorbind, mi-a dat curaj -ncerc cuvinte.

— "Lumina ta-mi revars-atâta viață
în minte,-ncât ea clar putu s-adune
ce-al tău cuvânt explică și mă-nvață.

Te rog deci, dulce tată drag, și-mi spune
de-acel amor ce zici că-i temelie
oricăror fapte, rele fie,-ori bune."

— "Aprinde-a minții ageră făclie
și-eroarea", zise, "limpede-ți va fi,
a orbilor cari duci voiesc fie.

Creat fiind un suflet spre-a iubi,
el tinde spre-orice lucru care-i place
pe loc ce placu-l mișc-a făptui.

Sensoriul vostru ia din ce-i verace
direcția sa și-n voi așa o-ncheagă,
sufletul din ea obiect își face.

Și, dacă,-ntors spre ea, o prinde-ntreagă,
înclinu-i este-amor care, firește,
că prin plăcere-n voi din nou se bagă.

Apoi, cum focu-n sus se năzuiește
prin forma-i dată de-a căta ființă,
unde-n materia sa mai lung trăiește,

așa un suflet prins intră-n dorință,
ce-i psihic act, și, până nu posede
obiectul vrut, se zbate-n nepriință.

De-acolea și-adevărul clar se vede
ce-ascuns e el acelui ce pe-oricare
amor c-ar fi-n de sineși bun îl crede.

De-aceea poate, căci obiectu-i pare
de-a pururi bun, dar nu-i tot chipul bun,
deși e bună ceara lui ce-l are."

— "Cuvântul tău și mintea mea mi-o spun
curat ce este-amorul și de unde,
dar mult mai mare dubiu-n mine pun,

căci, dacă el de-afară-n noi pătrunde
și sufletul e numai rob dorinții,
de merge strâmb, ori drept, el nu răspunde."

Iar el: — "Cât pot să vadă ochii minții
ți-am spus; de-aici Beatricei tale-i cere
dovezi apoi, că-i chestie-a credinții.

Orice substanț-o vei avea-n vedere,
distinctă de materie,-ori și legată
de ea, conține-o proprie-a sa putere

ce-i numai prin lucrări manifestată
și n-o arat-altce decât efectul,
precum că-i viu un pom prin verde-arată.

De-aceea noi nu știm nici intelectul
întâielor noțiuni de unde vine,
nici primele porniri ce-aduc afectul,

căci sunt în voi ca zelul în albine
de-a face miere; deci întâiul drag
nu este-n sineși el nici rău, nici bine.

Acum, spre-a fi din el și toate-un cheag,
e-n voi născut-a minții sfătuire
ce strict păzește-al consimțirii prag.

Aci-i izvorul de-unde ia pornire
ce-i merit și ce nu-i, precum alege
și-nlătură o bună,-ori rea iubire.

Câți până-n fund putur-așa-nțelege
văzur-aceast-a firii libertate
și etic-o făcură astfel lege.

Deci, chiar zicând că din necesitate
s-ar naște-oricare-amor ce-n voi rodește,
există-n voi putința de-a-l abate.

Virtutea asta nobil-o numește
Beatrice-arbitriul liber și-o să-ți spună
de ea mai mult, și-atunci îți amintește!"

Spre-al nopții miez târziu sosita lună,
asemeni c-un ceaun de foc, acum,
făcând în juru-i stelele s-apună,

trecea-mpotriva cerului pe-un drum
ce-l arde Feb când el din Roma pare
c-apune-ntre Sardin' și Cors'; și cum

acea gentilă umbră, pentru care
respect Pietolei Mantua cedează,
și-a fost depus împusa-nsărcinare;

de-aceea eu, ce la-ntrebări și trează
și simplă dezlegare-acum avui,
stam ca și-un om ce plin de somn visează.

Ci smuls din starea de-ațipire fui
deodată de-un popor venind cu zorul
din dosul nostru,-urmând cărarea lui.

Precum, spre-a cere Tebele-ajutorul
lui Bah, vedeai prin nopți, pe lâng-Asop
și-Ismen, curgând cu vuiet mult poporul,

așa-ntețeau prin cerc al lor galop,
precum vedeam, și-aceste vieți zbătute
de-o bună vrere și de justul scop.

Curând au fost deasupră-ne, căci iute
venea fugind ăst stol și-n clipă gata,
și-n frunte doi plângeau mai cu virtute:

— "Pe munte-a mers cu grabă Preacurata;
Cezar, voind Herda s-o supuie,
lovi-n marsili și-n Spania-și duse armata.

Curând, curând, că timp de-a-l pierde nu e
prin dor scăzut", strigau din urmă toate,
"ca bunul zel în grație să ne suie!"

— "Oh, neam din care-o vie-ardoare scoate
zăbava cea ce,-n dorul ce v-a tras
spre bine,-a pus prea slabă râvnă, poate,

acest ce-i viu și nu-nșelați las
urce-ar vrea când soare-o să răsară,
deci spuneți pe-unde-i mai pe-aproape-un pas?"

Aceste vorbe lor li s-adresară.
Iar unul din mulțime: — "Vino-n sus
pe urmă-ne și-i da-n curând de-o scară.

Atâta dor de-a merge-n noi e pus,
că nu putem sta-n loc. fim iertate,
de-ți pare brusc ce nouă ni-e impus.

La Sân Zeno-n Verona fui abate
subt Barbarossa, bunu-mperator,
din cauza cui și-acum Milanul pate.

Și-atare-i unu-n groapă c-un picior,
ce trist va fi de-această mănăstire
și plânge-va-n curând, că-i fu prior,

că-n locul unui demn de păstorire
a pus pe fiul său cel rău născut,
diform la trup și mai diform la fire."

Nu știu de-a spus mai multe,-ori a tăcut,
atât era-ntre noi de mult declinul,
ci-acestea le-auzii și mi-au plăcut.

Ci-acel ce-n orice-amar îmi fu sprijinul:
— "Te-ntoarce",-a zis, "acum și ia aminte
la doi ce vin și lenii-i cânt-aminul."

Strigau în urm-a toți: — "Mai înainte
de-a-i trece prin Iordan moștenitorii,
muri ieșita din Egipet ginte.

Și,-urmând pe-Anchis, a fi-ntre răbdătorii
cei până la sfârșituri câți nu vrură,
și-au dat ei singuri viață făr' de glorii."

Iar, când de noi departe-atâta fură
că nici nu mai puteau a fi zărite,
nou gând mi-a dat prin cap și se născură

dintr-însul multe-apoi și felurite;
și-atât dintr-unu-ntr-altul fui trimis,
că ochii-mi s-au închis pe nesimțite

și gândul meu s-a prefăcut în vis.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul I

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

căci stând aproape țintei-o vrere vie,
atât ne-absoarbe-al minții noastre-avânt,
taie-al minții drum să mai revie.

Dar cât putu de-acest imperiu sfânt
comoară-n suflet mintea mea s-adune
va fi de-acum materie-acestui cânt.

În ultima mea trudă, Apollo bune,
puterii tale fă-m-atâta vas
cât dragu-ți dafin spre-a-l primi-mi impune.

Căci pân-aici o culme de Parnas
de-ajuns îmi fu; de-acum cu două cată
intru-n calea câtă mi-a rămas.

Tu-mi intră-n piept, de tine tu mă-mbată
precum când smuls-ai pe-acel scos din minte,
pe Marsias, din haina cărnii-odată.

Chiar numai umbra-mpărăției sfinte
să-mi dai, tu, sfinte duh, atâta-ndemn
s-o pot descrie cum mi-e scrisă-n minte,

venind, vedea-m-ai la iubitu-ți lemn
să mă-ncununi, cu-acele foi de care
și-al meu subiect și tu m-ai face demn.

Din el culeg azi, tat-, atât de-arare,
poeți ori cezari triumfând cu ea
umanei vreri o culpă și-o-ntristare,

încât serbare-n Delfi poate-avea
seninul zeu de frunza sa penee,
că tot mai e vrun om care s-o vrea.

Foc mare-ncinde-adese și-o scânteie
și poate-n urma mea vrun glas mai tare
ruga-se-va ca Cirra glas deie.

Prin guri diverse pe pământ răsare
lumina lumii, dar prin punctul unde
din patru cercuri iau trei cruci născare

ea are-un curs mai bun, căci îi răspunde
mai bun-o stea și-nmoaie-a lumii ceară
mai mult, în felul său, și-o răspătrunde.

Da zori aproape-aici, și-acolo seară
atare-un punct, și-ntreg era albit
un emisfer, și-n noapte-al nostru iară,

când doamna mea spre stânga s-a-nvârtit
și-n soare fix văzui cum ea-l privește,
cum nu-i vultur mai fix să-l fi privit.

Și, cum răsfrânta raz-obicinuiește,
ieșind din prima,-n sus să ia pornire
ca și-un drumeț ce-a se-nturna voiește,

așa prin ochi întrându-mi în gândire
și actul ei, ce-al meu a devenit,
privii în soare peste-a noastră fire.

Acolo multe poți ce-aci-i oprit
puterii noastre, căci acela-i locul
ce-anume-umanei specii-a fost menit.

Nu lung, dar scurt nu fu-ntr-atâta jocul,
Încât să nu observ dă, ca fierul
ce-l scoți din foc, scântei în juru-mi locul,

și-n clipă parc-a și lipit eterul
o zi la zi, părând că cel ce poate
cu-al doilea soare vru s-orneze cerul.

Beatrice sta spre vecinicele roate
cu ochi țintiți, iar eu țineam pe-ai mei
la ea și-uitând de ceruri sus, de toate.

Pătruns în mine-atât de ochii
ei eram ca Glauc, gustând din iarba care
făcu-l în mare soț al altor zei.

S-arăt per verba ce-i transumanare
nu-i chip să pot, ci-ajunge-exemplul dat
cui grația-i păstreaz-asemeni stare.

De-am fost eu numai cel de-acum creat
știi tu, cârmuitoare-n cer iubire
a cui lumin-aici m-a ridicat.

Când ceru-nvecinicit de-a ta dorire
mi-a tras, prin armonia ce-ai întins
și-o-mparți egal prin tot, a mea privire,

păru, de-o flacără de soar-aprins
atâta cer, ploi sau ap-umflată
nu fac nicicând un lac așa de-ntins,

iar noul glas și-acea lumină lată
stârniră dor știu de unde vine,
cum n-am simțit pe lume-alt dor vrodată.

Dar ea, ce mă vedea ca eu pe mine,
deschise gura, pân-a n-o-ntreaba,
zbătutul suflet vrând să mi-l aline,

și-a zis: — "Prin false-nchipuiri părerea ta
te-orbește-așa că-ți par ca nevăzute
ce-ar fi să vezi, când nu le-ai asculta,

c-ai fi tot pe pământ, după părute;
ci-un fulger, scurs din proprie casa lui,
nu cade-așa cum tu te sui de iute."

Din prima mea-ndoială scos de fui
prin scurta-i vorbă-n spuse zâmbitoare,
Într-alta nouă mult mai rea căzui.

Și-am zis: — "Deoparte simt că-n mine moare
uimirea ce-o avui, ci-acum mă mir
zbor trecând prin corpuri mai ușoare."

Atunci, oftând cu-ndurerat suspin,
nălțându-și ochii-asemeni unei mume
privind spre fiul ei ce e-n delir:

"Făpturile-ntre ele, toate-anume,
au ordine și-n forma asta este
asemeni Dumnezeu cu-ntreaga lume.

Suprem' creații-aici văd manifeste
a vecinicei puteri, văd nalta fine
a tot ce-ursit acelei ordini este.

În ordinea ce-o spun au deci să-ncline
orice făpturi, cu soarta sa oricare,
puțin ori mult, de-al lor izvor vecine.

și-așa pe-a existenței largă mare
spre fel de fel de porturi tind
de scrisul ei instinct condus-oricare.

Acesta focu-l suie-n sus spre lună,
dincoa-n mortale inimi e motor
sau strânge-n el pământul și-l adună.

Și nu numai făpturi cari n-au a lor
pricepere-acel arc le-mpintenește,
ci și făpturi cari minte au și-amor.

Atoateașezătoarea-și odihnește
etern cu-a sa lumină ceru-acel
În care-i cel ce mai cu dor rotește;

și-acum aici, ca și spre-ursitul țel,
ne-a dus puterea ăstui arc din care
la țint-ajunge-orice-i zvârlit de el.

E drept ,-așa precum o formă n-are
adese-acord cu ce artistul vrea,
căci neag-a ei materie-orice-adaptare,

așa câte-o făptur-adese ia
alt drum, nu cel ursit, având putere
prin sine-mpinsă-ntr-alt loc a cădea,

cum vezi din nor și fulgeru-n cădere,
perzând impulsul prim, ea prinde cale
spre țărnă-n jos, prin falsa ei plăcere.

Deci n-ai, de judeci drept, mirării tale
temei, sui, cum nu poți fi mirat
vezi din deal curgând pârîu-n vale.

Mirare-ar fi, când tu, cel dezbrăcat
de-orice poveri, lipit ai sta-n țărână
ca focul viu ce-ar sta nerădicat."

Privi apoi spre cer a mea stăpână.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
în alte limbiEste disponibil și textul în spaniolă.
Dante Alighieri

Cântul XVII

Socoți, creștine, de te-a prins pe golul
din Alpi vrodat-o negură, prin care
de-abia zăreai ca prin pelcea sobolul,

și cum, când deasa și-umeda-ncărcare
începe-a se rări și vezi pe sus,
prin ele abia, bolnav un glob de soare,

și-atunci vei fi cu-nchipuirea ta
pe-aproape-adus vezi și tu ca mine
ăst soare-aici pe-un timp când se culca.

Și-așa deci, potrivindu-mi pașii bine
cu-ai lui Virgil, ieșii din nor afară
în ziua moartă jos, pe sub coline.

O, fantazie, care-ades separă
pe om de lume,-ncât el n-are știre
chiar mii de tube-n jur de-ar fi-n fanfară,

de n-ai din simțuri, de-unde-ai tu pornire?
Te mișcă vro lumină-n cer iscată
prin sine,-ori vrerea cui ne-o scurge-n fire?

Făptura ticăloasei, ce schimbată
fu-n paserea ce simte-a ei plăcere
supremă-n cânt, îmi apăru deodată,

iar mintea mea atât de cu putere
s-a strâns în sine-ncât degeaba-n el
făcu să-i fie-oricărui simț ce-i cere.

Feroce-apoi un răstignit rebel
descinse ca vedenie-ntr-a mea minte,
trufaș în față-i și murind astfel.

Și marele-Ahasver îi sta nainte
și-Estira lui și justul Mardochi
ce-ntegru fu și-n fapte și-n cuvinte.

Iar, când și-acest tablou mi se topi
prin sineși el, cum piere și-o bășică
din lipsa apei care-o face-a fi,

în vis îmi apăru o jună fiică
plângând amar și-așa zicând: — "Regină,
de ce-n mânie-ai vrut a fi nimica?

Tu te-ai ucis scapi pe-a ta Lavină
și m-ai pierdut; și-s eu care bocește;
nu plânge, mam-, a lui, ci-a ta ruină!"

Precum se rupe-un somn când ne lovește
lumină nouă-nchișii ochi și, pân-a nu
muri de tot, el rupt se zvârcolește,

așa vedenia mea se rupse-acu,
când fața mea de-o mult mai grea lucoare
decât ni-e nouă-n uz lovită-mi fu.

Privii văd cam unde-aș fi eu oare,
ci-atunci un glas ce-a zis: — "Pe-aici să suie",
făcu din mine-oricare-alt gând zboare,

ca-n locul lor atâta dor puie
văd pe cel ce-a zis, cum e și vrerea
în care-odihnă, până n-află, nu e.

Dar, ca de soare, când, orbind vederea,
lumina-i multă-l face-ntunecat,
așa mi-a fost învins-aici puterea.

— "Acesta-i sol divin și, nerugat,
ne-arată drumul muntelui spre bine
și-n propria sa lumină e-mbrăcat.

Cu noi el face ca și-un om cu sine:
Acei ce-așteaptă rugi, văzându-ți zorul,
haini doresc nege-a face bine.

Chemării sfinte-urmeze-ne piciorul,
suind cât timp prea noapte încă nu-i,
căci până-n zori ne-oprește-apoi zăvorul."

Așa vorbi și pașii mei ș-ai lui
spre-o scară-ntorși tindeau la ea să vie
și,-ndată ce la prima treaptă fui,

simții mișcări de-aripi cum îmi adie
pe-obraji un vânt, și: — "Beati, printre ele.
pacifici, cari n-au o rea mânie!"

Erau acum așa de sus acele
luciri ce sunt ai nopții-năintași,
încât albeau pe cer tutindeni stele.

— "O, tu, putere-a mea, de ce mă lași?"
ziceam în gând, simțind că se topește
mereu puterea slabilor mei pași.

Eram și unde scara contenește
urcușul ei și-am stat înfipți părând
asemeni navei când la mal s-oprește.

Puțin am stat, atent, aici, crezând
prin noul cerc s-aud vro noutate;
-ntoarsei spre Virgil apoi, zicând:

— "Să-mi spui, o, dulce tată, ce păcate
în cercu-acesta-și spal-al său popor?
De stăm din mers, nu sta din cuvântate."

Iar el: — "Iubirea binelui, ce lor
fals țel le-a dat, o-ndreapt-aici; trândava
lopat-acum o bat din nou cu zor.

Ci-atent asculte gândul tău și-afla-va,
spre-a ști mai bine,-atâta lămurire,
rod frumos aduce-ți-va zăbava.

N-a fost fără de-amor nicicând zidire,
cum nu-i, mi-a zis, puterea creatoare,
iar el, cum știi, e psihic sau din fire.

Dar cel firesc e-n veci făr' de eroare;
greșește primul, sau țintind răime,
sau dând un plus, ori minus de vigoare.

Cât timp e-ntors spre bunurile prime
și-n cele secundare-nfrână zborul,
nu poate naște-o rea plăcere-n nime.

Dar, când s-a-ntors spre rău, sau prea cu zorul
vâneaz-un bun, sau prea puțin, zidirea
lucreaz-atunci cum nu vrea Creatorul.

De-aici tu poți pricepe iubirea
e-n voi sămânț-a tot ce se socoate
virtute,-ori fapt ce merit-osândirea.

Dar, pentru că iubirea-n veci nu poate
să-și uite-obiectul drag spre care cură,
scutite-s de-ura proprie-n lume toate.

Și, cum nu poți concepe-o creatură
nici ruptă de-al ei prim, nici stând de sine,
străin de el e orice-nclin spre ură.

Deci răul vrut, de-mpart, cum judec, bine,
e numai răul ce pe altu-l doare
și-n lutul vostru-n triplu chip el vine.

Strivind pe-al său vecin spereaz-onoare
un om, așa că numai asta-l face
din slava lui pe-acela să-l doboare.

Se teme-alt om că poate să-l dezbrace
de-onor și faimă altul care suie, deci
ciudă-l prinde și contraru-i place.

Alt om ofensa-n suflet și-o încuie
hain atât, că-i orb spre răzbunare
și-unicu-i gând e pe-altul să-l răpuie.

Acest triform amor e cel pe care
îl plâng mai jos. Dar de-altu-acum să-ți spun
ce bunu-n chip corupt în ochi îl are.

Confuz concepe-oricine primul bun,
în care cat-odihnă și-l dorește:
Deci toți spre a-l dobândi silință-și pun.

Deci spre-a-l vedea și-avea, de vă-mboldește
prea-ncet al vostru-amor, după căințe
cu just amar, ăst cerc pedepsește.

Mai este-un bun, ci nu-s în el priințe,
căci nu-i nici bun temei, nici fericire,
nici sad și fruct a orice mântuință.

Cei prea porniți spre-acest fel de iubire
deasupra-ne-n trei cercuri ai să-i vezi.
Cum este însă tripla-le-mpărțire

nu-ți spun, ca însuți tu să cercetezi."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IV

De foame moare-un liber om mai iute
decât să-mbuce-ntre mâncări, la fel
de-aproape lui și-egal lui de plăcute;

așa egal temându-se, și-un miel
ar sta-ntre-o fiară lacomă și-o fiară;
un câne-ntre doi cerbi așa și el;

tăcere de-am păstrat, nu-mi e spre-ocară,
nici nu mi-o laud, căci aci-n plutirea
egală-ntre-ndoieli fu necesară.

Tăceam, dar imprimat-aveam dorirea
în ochii mei și-a mea-ntrebare-n ea
mai mult decât rostită-n vorbe-airea.

Ca Daniil făcu deci doamna mea,
când stinse-n rege-acea mânie-odată
ce-n chip nedrept sălbatec îl făcea.

Și-a zis: — "Eu văd vrerea ți-e-ncurcată
de-un dor și-alt dor și nici un drum nu știe,
așa de mult în sineși e legată.

Tu zici: Cât timp ni-e bună vrerea vie,
cum poate sila altui om în noi
scad-al nostru grad de vrednicie?

Îți dă, spre-a te-ndoi, prilej apoi
ce spune Plato, , pe-a lui părere,
se-ntoarce-n stele sufletu-napoi.

Aceste gânduri strâmtorata-ți vrere
ți-o zbat egal, deci voi trata orbia,
dintâi pe cea cu mai cumplită fiere.

Nici îngerii ce-au primii-n cer domnia,
nici Moise, Samuel, și ia pe-oricare
din doi Ioni, și zic că nici Maria

n-au scaune-ntr-alt cer decât îl are
și ceata ce-ntr-această stea s-alină,
nici n-au mai mic un stadiu sau mai mare,

ci toate-ornează cea dintâi lumină
și dulcea viaț-o au diferențată
cum simt gradat suflarea cea divină.

Le vezi aici, dar nu că le-ar fi dată
această sferă lor, ci-n ceruri sfinte
ca semn că-s treapta cea mai jos gradată.

Cu-al vostru duh se cad atari cuvinte,
căci el numai prin simțuri își culege
ce-apoi devine apt de-a voastră minte.

De-aici scriptura simple vorbe-alege
spre-a sta la voi, și mâni și glezne da
chiar Celui-Sfânt, dar alta ea-nțelege.

Cu trup de om tot astfel v-arăta
cu pe-ambii-arhangeli sfânta religiune
pe-acel care pe Tovi-l vindeca.

Ce Plato-n gura lui Timeus pune
nu este-asemeni cu ce-aici se vede,
căci parcă el și simte,-așa cum spune,

că-n steaua sa-ndărăt un duh purcede,
crezându-l, cred, că-i dezlipit de sus,
din stea, atunci când firea trup îi dede.

Dar poate că-n sentinț-alt sens a pus,
nu cel ce-o pune vorba ei, și poate
că nu cu rea intenție s-o fi spus.

De-a zis că se re-ntoarce-n aste roate
onoru-, ori hula-nrâuririi, da,
cu cupa sa și clară apă scoate.

Rău înțeles, acest principiu da
întregii lumii orbie-atât, că-n fine
ca Mars, Mercur și Joe-l invoca.

Iar dubiul celălalt ce-l ai conține
mai slab venin, fiindcă rău-i n-are
puteri de-a te răzni spre-altce de mine.

Dreptatea sfântă-n ochii-umani, de pare
nedreaptă-n veci, e probă de credință,
nu de-un erez pornit din răzbunare.

Ci,-al vostru intelect având putință
de-ajuns să vad-această veritate,
voiesc, cum vrei, s-adorm a ta dorință.

De este-o sil-atunci când cel ce pate
nimic nu cede celui ce-l silește,
n-ar fi prin ea aceste maici scuzate;

căci vrerea ce nu vrea nu s-amorțește,
ci face-așa ca și natura-n foc,
oricât de mult puterea-l copleșește.

Puțin ori mult de joac-al silei joc,
complice-o faci; și-n ele-atare fuse,
căci nu s-au mai întors în sfântul loc.

De-aveau ne-nvinsă vrere, cum avuse
Lavrente pe grătar sau când în pară
statornic Muciu mâna și-o ținuse,

ea le-ar fi-mpins, când libere s-aflară,
pe-același drum pe care-au fost răpite;
ci-o vrere-așa de fier e foarte rară.

Aceste spuse de le ai primite
exact acum, am stins a ta greșeală
ce-ades te-ar mai fi pus, cred, pe gândite.

Din nou acum ridică-se-o-ndoială
în drumul tău și n-ai poți treci
mainte-a fi zdrobit tu de-oboseală.

Eu te-am convins și-o știi tu bine deci
că-n veci nu poate-un duh din cer să mintă,
căci stă lâng-adevărul prim de veci.

Dar iat-a spus Piccarda că-n credință
ținu Constanța vălu-i până-n fine,
deci pare-a contrazice-a mea sentință.

O, frate-al meu, așa de-adese vine
, vrând fugi de vrun pericol dat,
faci fără-a vrea ce nu ți se cuvine;

cum mama și-o ucise, când, rugat,
Alcmeon vru părintelui să-i placă,
spre-a nu fi rău, și-ajunse scelerat.

În punctu-acesta vreau să știi că,
dacă dai silei învoieli, faci fapte-așa
că nici o scuză nu le mai împacă.

O vrere-ntreagă nici un rău nu vra,
dar tot consimte-atât pe cât îi pare
c-ar fi cu mult mai rău de n-ar ceda.

Deci, când Piccarda ne-a vorbit atare,
ea vrerea absolut-o-nțelesese,
și pe-alta eu, și-aveam dreptate-oricare."

Așa mi-a curs din sfântul râu ce iese
din vâna de-unde-orice-adevăr avem
și-mi stinse-un dor și-alt dor care m-arsese.

— "Divin-amant-amantului suprem,
strigai, a cărei vorbe mă inundă,
că tot mai cald la viață rechem,

eu n-am iubire-atâta de profundă
să pot să-ți mulțămesc ca să te-mpace,
ci-acel ce vede tot o să-ți răspundă.

Sătulă mintea noastră nu ne tace
nicicând, de n-are-acel luminător
de-afara cui nimic nu e verace.

Ea zace-n el ca fiara-ntr-un ponor,
de poate-a și-l găsi, dar și-l găsește,
de nu, atunci ni-e frustru orice dor.

Prin dor, din adevăr și dubiul crește
ca și-un vlăstar, iar dubiul din natură
din culmi în culmi spre creștet ne zorește.

M-ațâță deci și-mi dă-ndrăzneală-n gură
să cer smerit, Madon-, a-mi dărui
și-o altă veritate mie-obscură.

vrea să știu de poți înlocui
știrbitul vot printr-alt vrun fel de bine
ce cumpenei din cer de-ajuns i-ar fi."

Beatrice privi cu-așa de pline
priviri, cu ochi de-amor înflăcărați,
că-nvins de ele, m-am retras în mine

și-am stat ca și pierdut cu ochi plecați.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXIV

— "O, voi părtași aleși la marea cină
a Mielului cel sfânt, ce vă hrănește
așa că vrerea vi-e de-a pururi plină,

prin sfântul har ăst om de ciugulește
gustând din fărmuri de pe-a voastră masă
cât timp el încă-n trupul său trăiește,

vedeți-i multul dor care-l apasă,
și-l rourați puțin: voi beți izvorul
din care-ale lui gânduri tind iasă."

A zis; și se făcu tot insu-n corul
voios o sferă, pol având statornic
și dând văpăi ca-n goană meteorul.

Precum se-ntorc rotițele-n ceasornic
așa, , de le privești, de-una-ți pare
că stă pe loc, iar alta fuge spornic,

așa și-aceste hori de duhuri care,
danțând grăbit, ori lin, vădeau prin joc
divers gradata lor ferice stare.

Din cel ce-orna mai mult sublimul loc
văzui ieșind un foc așa ferice
că n-a rămas în cer mai viu alt foc.

De trei ori ocoli pe Beatrice
cu-atare cânt că dulcea-i melodie
n-o poate-n vorbe mintea s-o răspice.

Deci fac aci un salt, căci, spre-a descrie
așa de fin, prea aspru e-n coloare
nu graiul meu, ci orice fantazie.

— "O, sfântă sor-a mea, cu-atât-ardoare
ne rogi, încât al tău afect ferbinte
m-a smuls din sfera plină de lucoare."

Când stete-n loc acea ferice minte,
s-a-ntors spre doamna mea cu-al ei suflat
și-așa vorbi cum spusei mai nainte.

— "Eternă facl-a marelui bărbat,
cui cheile de-aici aduse, care
deschid ăst regn, de Domnul ți s-au dat,

-ntrebi pe-acesta-n chestie mic-ori mare,
cum vrei, despre credința care-ți dete
putere-odată să te miști pe mare.

Cum speră și iubește el, cum crede,
nu-ți este-ascuns, căci vezi acolo unde
oricare lucru ca și scris se vede.

Dar, pentru că-n ăst regn nu pot pătrunde
decât aleșii printr-un crez verace,
spre gloria lui să-ntrebi și va răspunde."

Precum se-ncinge-un candidat și tace
cât timp maestru-o chestie-i propune,
spre-a da dovezi, și nu spre-a o desface,

așa eu mă-narmam cu probe bune
cât timp vorbi spre-a fi gătit deodată
de-așa maestru și de-așa chestiune.

— "Să-mi spui, creștine bun, și clar arată:
credința ce-i?" Privii deci cu-ndemână
spre facla de-unde-aceasta-mi fu suflată;

apoi mă-ntoarsei cătr-a mea stăpână;
ea-mi dete semn că-și poate descuia
al său torent interna mea fântână.

Deci: — "Harul, ce-mi permite-a face-a mea
confesie celui ce stegar ne fuse,
să-mi dea puteri să spui precis ce-aș vrea."

Și-apoi, continuînd: "Precum ne spuse
veracea pan-a dulcelui tău frate,
ce Roma-n dreptul drum cu tine-o duse,

credința-i stofa vrerilor sperate
și-apoi dovad-a totul ce nu vezi;
aceasta-mi pare-a dânsei entitate."

Atunci am auzit: — "E just cum crezi,
dar numai dacă știi de ce anume
și-ntre substanțe-o pui, și-ntre dovezi."

Iar eu: — "Atâtea lucruri făr' de nume
ce-mi dau, văd mai larg, aci putința,
așa de-ascunse-s ochilor in lume,

că-și au temeiul numai în credința
ce dă nădejdii-al său temei suprem;
de-aceea-ntre substanțe-i pun ființa.

Din crezul ăsta, fără vedem
nimic altce, ne cat-a ne culege
dovezi, și-astfel dovad-o și avem."

Și iarăși auzii: —" De-ar înțelege
astfel câți jos la voi doctrine-adună,
n-ar fi sofiștii-așa de iuți nege."

Așa din faclă-i s-auzi cum sună;
și-apoi: — "Moneta asta, așadar,
și-n pond și-n aliaj s-arată bună;

dar vorba e de-o ai și-n buzunar."
Iar eu: — "Cum nu! și lucie și plină,
și-n marca ei nimic nu e neclar."

Și iar ieși din vecinica lumină
ce-aici lucea: — "Acest odor, apoi,
pe care-orice virtute se sprijină,

de unde-l ai?" — "Bogate-acele ploi,
ce-au curs, de Sfântul Spirit răspândite
pe-anticele și-a legii noastre foi,

rațiune-mi sunt, ce-atâta de-ascuțite
dovezi îmi dă, încât, convins deplin,
orice-alte-argumentări îmi par tâmpite."

— "Dar scrisul vechi și nou, din care-ți vin
atât de-adânci convingerile tale,
de ce le ții c-ar fi cuvânt divin?"

Iar eu: — "Am proba faptelor reale
la cari n-a fost nevoie de-o natură
ce scaldă fier și bate nicovale."

— "Dar ce-ți dă probe-acum că se făcură
acestea toate,-a zis, căci de probat
chiar asta e. și nimeni nu le jură."

— "Că fără de minuni s-a-ncreștinat
o lume,-am zis, aceasta-i pentru mine
cât alte-o sută câte-au mai urmat;

căci tu intrași sărac, lipsit de bine
în câmp spre-a sămăna o plantă sfântă,
ce vie-a fost cândva, și-azi este-un spine."

Sfârșind apoi, sublima curte sfântă
cânta, prin toate vecinicele case,
Te Deum, cum de ei și-aci se cântă.

Și-acel baron, care,-ntrebând, trase
din ram în ram în sus, încât avea
spre vârf de-acum puține foi rămase,

îmi zise: — "Grația-n care ești, că-n ea
îți place-a fi, îți dete-atari cuvinte
pân-aici le-ai spus cum se cădea,

așa c-aprob ce spuseși mai nainte;
ci-acum să ne explici ce crezi tu oare
și de-unde-ți vine-un crez așa ferbinte?"

— "O, tată sfânt și vecinica lucoare
ce vezi așa ce crezi, că spre mormânt
putuși -nvingi mai tinere picioare,

tu vreai s-arăt", așa-ncepui cuvânt,
"formula-n care-mi spui a mea credință
și-mi ceri și cauza ei. Răspund: În sfânt

și Unul Domn, o vecinică ființă,
cred eu, cel nemișcat, mișcând mereu
întregul cer prin dor și prin voință.

N-am singur probe fizice-aici eu
și metafizice, dar veritatea vie
ce-a curs de-aci dă ăstui crez al meu

prin Moise, și profeți, prin psalmi tărie,
prin evanghelii, și prin voi, când veste
v-aduse duhu-n limbi de foc spre-a scrie.

Și-n trei persoane-eterne cred, și-aceste
atari sunt Un' și-n trei atari se-mbină
sufere să-i zici și sunt și este;

iar tainica natur-a lor divină
de care spui, o-mprimă-n mintea mea
de multe ori vangelica doctrină.

Aci-i principiul și scânteia cea
ce-apoi se-ntinde-n flacăra vivace,
lucind în mine ca și-n cer o stea."

Precum un domn ce-a ascultat ce-i place
și-apoi, urându-și pentru noua știre,
în brațe ia pe serv, pe loc ce tace,

așa, cântând și-urându-mi fericire,
de trei ori mă cuprinse, când tăcui,
acel apostol dup-a cui voire

vorbii așa, și-n spusa mea plăcui.

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXX

Când Ursa deci din cea dintâi lumină
ce-n veci de-apus și nici de zori nu știe,
nici de-alt vrun nor, decât de-ntâia vină,

și care face-atent spre datorie
pe-oricare-aici, precum al nostru face
corabia-n port cu bun sfârșit să vie

a stat pe loc, mulțimea cea verace,
venită-ntre vultur și-al ei popor,
s-a-ntors spre car ca și spre-a dânsei pace;

și, ca și-un sol din cer, un duh de-al lor,
"Mireasa din Liban" cântând deodată,
strigă-ntreit, și toți strigară-n cor.

Precum cei drepți, la marea judecată,
grăbit ieșind din groapă-i fiecine,
cântând din guri cu voce re-mbrăcată,

așa deasupra ăstor roți divine
ieșir-o sută-ad vocem tanti senis
și soli și servi ai vieții făr' de fine.

Și toți strigau: — "Benedictus qui venis!",
zvârlind pe mândru-i car și-n juru-i flori,
"Manibus, oh, date lilia plenis!"

Văzui adese-n fapt de zi, spre zori,
întregul cer cu față-mpurpurită,
iar restu-n dulcile-i de-azur colori,

și fața soarelui născând umbrită
așa că, potolind o ceață rară,
de ochi putea-ndelung fi suferită;

așa-ntr-un nor de flori, ce-l ridicară
divine mâni, și-n ploaie-apoi prelinsă,
cădea-ndărăt și-n car și-n jur pe-afară,

pe vălu-i alb, cu foi de-oliv încinsă
văzui o doamnă, verde-având manta
și-a ei hlamidă ca de foc aprinsă.

Și iată, duhul meu, ce ferm era
de-atâta timp, spre-a nu simți scădere
și-a sta zbătut în fața-i când va sta,

cumplit a resimțit, nu prin vedere,
ci prin puteri venind din ea pe-ascuns,
iubirea veche-n toat-a ei putere.

Dar, când virtutea, cea ce m-a străpuns
pe când fui încă-ntr-a prunciei stare,
în ochii mei vizibil-a ajuns,

privii la stânga cu respectul care
îl are pruncul ce la mamă vine,
când ori mâhnire,-ori teamă dânsul are,

spre-a zice lui Virgil: — "Nu este-n mine
nici strop de sânge-acum netulburat
și-al vechei flăcări semn îl văd eu bine."

Dar, vai, Virgil de el m-a și lăsat
orfan, Virgil, preadulcele meu tată,
Virgil, cui mă-ncrezui spre-a fi salvat!

Tot ce-a pierdut antica mam-odată
nu-mi fu zăgaz să nu-mi adune iar
nou plânset fața cea de plâns scăpată.

— "Că-i dus Virgil, nu plânge-aci-n zadar,
nu plânge încă, Dante! îndura-vei,
spre-a plânge tu, cu mult mai mare-amar."

Cum trece-un admirai la pupa navei,
la pror-apoi, vad-oștenii lui
de pe-alte năvi, îndemnuri dând ispravei,

la car, în partea stâng-așa văzui
întors spre ea, când numele mi-l spuse,
pe care-aici silit de stări, îl spui

pe dulcea doamnă, cea ce-mi apăruse
sub noru-acel de flori, cum peste vale
fixați pe mine-adâncii ochi și-i puse.

Și-astfel, deși sub vălul feții sale,
ce-ncins cu-ale Minervei foi cădea,
eu nu puteam s-o văd, ea, cu regale

mișcări în gest și mânioasă, ea
vorbi, precum și-un om ce multe zice
păstrează-n urmă vorba cea mai grea:

— "Sunt eu. Privește-aici, sunt eu, Beatrice.
Cum te-njosiși urci tu sfânta scară;
ori nu știai că-n rai devii ferice?"

Plecai, la asta, ochii-n apa clară,
ci-n ea când mă văzui, pe când privii,
de-așa rușine-obrajii-mi se-ncărcară.

Cum aspră pare-o mamă pentru fii,
așa și mie ea, ci-s aspritură
simțeam balsamul nobilei mânii.

Apoi tăcu. Iar îngerii-ncepură:
— "In te speravi, Domine", dar ei
mai sus de "pedes meos" nu trecură.

Precum într-un brădet, pe munții-acei
ce fac Italiei dos, s-adună troaie
și-ngheață neaua-n vântul dinspre Schei,

și-apoi, muiată-ncepe-n ea să ploaie,
când suflă țara unde umbra piere,
părând că-i ceară ce la foc se moaie,

așa fui făr' de plâns și de durere
la cântul lor ce-l cânt-aici senine
și-n veci de-acord cu vecinicele sfere.

Dar, când simții milă-n cânt de mine
mai multă pun decât de-ar fi vorbit:
— "De ce-i smulgi, doamn-așa de lungi suspine?"

Fu vânt și apă geru-ntroienit
în peptul meu și cu durere mare
prin ochi și gură-ntreg mi-a năvălit.

Ci-n car, la dreapta, tot în nemișcare
văzui că stă și-aceste vorbe-i curg
spre-acei eterni ce plânser-a mea stare:

— "Da, voi vegheați în ziua făr' de-amurg,
încât nici somn, nici noapte nu vă fură,
vrun pas măcar din timpii ce se scurg,

dar vorbele ce-am spus alt țel avură:
spre-a ști acest mâhnit că o durere
se cade-a fi cu vina pe-o măsură.

Nu singur prin efectu-acelor sfere,
ce duc pe-orice născut spre-anume fine
precum combină-n zodii-a lor putere,

ci și prin mila grației divine,
ce dintr-așa de nalt un nor ne plouă,
că n-avem noi vederi de-a-i fi vecine;

virtuți avu acesta-n viața nouă
atari, că de-orice fapte mari dibace,
minuni de probe ne-ar fi dat, el nouă.

Pe-atât însă mai rău și sterp se face
prin rea sămânț-un loc necultivat,
pe cât mai multă vlagă-ntr-însul zace.

A mea privire-un timp l-a răzimat
și tinerii mei ochi i-au fost toiagul
ce-l duse drept pe-un drum adevărat.

Ci-ndată ce-mi schimbai, sosind pe pragul
etății-a doua, viața mea,-ncepui
să nu-i mai plac și de-altele-a prins dragul.

Când eu m-urcai din carne-n duh și fui
sporită și-n frumseți ca și-n virtute,
eu tot mai făr' de preț și rea-i părui;

și pașii-atunci i-a-ntors pe căi pierdute,
urmând imagini false cătr-un țel
ce minte-n veci promisiile făcute.

Nimic nu fu că-n visuri ori altfel
cerșii de sus inspirațiuni prin care
cătam să-l chem, nimic n-a prins de el.

Căzu-ntr-atât, , făr' de vindecare
găsind orice mijloc cu el, probai
să-l fac vad-a răilor pierzare.

Deci însămi eu pe-a morții poartă-ntrai
și rai-am trimis și ruga și suspinul
spre-acel ce-l scoase pân-aici în rai.

S-ar rupe pentru el atunci divinul
decret, de-ar bea din Lete,-ori prânzul gata
de-aici gusta-l-ar, făr-a-și da tainul

căinței lui ce-n lacrimi face plata."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXVI

Pe când de văzul stins steteam acu
speriat, din focul care-l stinse-n mine
ieși un glas și-atent el mă făcu,

și-a zis: — "Cât timp va fi până-ți revine
vederea-n ochi prin mine consumată,
e just să-l compensez vorbind cu tine.

Începe deci de suflet, și-mi arată
spre ce-l țintești? și fii convins, de-orbia
din ochi, că nu-i de veci, ci deocamdată;

căci doamna, ce te-aduce pe câmpia
cea sfânt-aici, în ochii ei cuprinde
atari puteri ca-n mână-i Anania."

— "Cum vrea, târziu ori mai devreme,-or prinde
un leac și ochii cari mi-au fost zăvorul
prin care-a-ntrat c-un foc ce-n veci mă-ncinde.

Al curții-aceștia-atotașezătorul
mi-e singur A și O scripturii sfinte
pe care, mult-puțin, mi-o scrie-amorul."

Și-același glas, ce-mi stinse mai nainte
al spaimei ger de-orbia-nchipuită,
mi-a dat curajul rostesc cuvinte.

— "Tu trebuie prin mult mai deasă sită
cerni", mi-a zis. "De cine-i deci mereu
săgeata ta spre-asemeni țel țintită?"

— "Dovezi și-ale științei", zisei eu,
"ca și porunca ce de-aici ne vine
imprimă-n mine-acest amor al meu.

Căci binele,-ntrucât îl știm că-i bine,
aprinde-n noi amor pe-atât mai mare,
pe cât aprinde-un spor al său în sine.

Deci spre esența lui, ce este-atare
că orice bun ce n-ar fi-n sânul ei
abia-i din focul său o slabă zare,

mai mult decât spre-orice-s atrași acei
cari pot acel un adevăr discerne
pe care-această probă ia temei.

Iar lucru-acesta minții mi-l așterne
și-acea ce de iubire-mi spuse mie
că-i cea dintâi ca rang între eterne.

Și sfânta voce cea de-a pururi vie,
ce-a zis lui Moise, despre ea spunând:
Eu vreau să vezi întreaga mea tărie,

chiar însuți mi-o arăți, când, începând
înalta veste-a tainei celei sfinte
de-aici, întreci orice nălțimi de gând."

Și-un glas vorbi: — "Și prin umana minte
și prin cuvânt, ce tot ca ea vorbește,
suprem amor păstrează-i tu nainte.

Dar spune-mi și-asta tu: nu simți, firește,
c-ai fi spre-amor atras și de-alte strune?
Ce țepi mai sunt prin care te-mboldește?"

Nu-mi fu ascuns ce-avu-n intențiune
vulturul lui Hristos; văzui și-ascunsul
spre care vru -nping ce-aveam a spune.

Deci: — "Toate-acele țepi", îmi fu răspunsul,
"ce pot împinge-un om spre Dumnezeu
în inimă-mi concurg și cu de-ajunsul;

căci eul lumii-ntregi și eul meu,
și moarte a ce-o muri spre-a-mi da ființă,
ce sper-orice fidel cum sper și eu,

cum și rostita-mi vie conștiință
m-au smuls din malul dragostei deșarte
și-n mal m-au pus, al celei cu priință.

Iar frunzele grădinii-n care-mparte
podoabe-eternul domn iubite-mi sunt
cât este-a lor de el donata parte."

Iar când tăcui, atât de dulce-un cânt
trecu prin cer și,-ntrând în melodie,
cânta și doamna mea-ntreitul sfânt.

Precum trezit de-o fulgură prea vie,
prin simțul văzului ce,-mpins de-acute
lucori, aleargă dintr-o ie-n ie,

și-atâta ești, de-acea trezire iute,
confuz încât ți-e groază de-a vedea
cât timp nu vine mintea să te-ajute,

așa, cu ochi ce-aveau străfulgerare
la mii de leghe-acum, din ochii-mi moi
goni Beatrice-a mea orice-nnorare.

Văzui, decât vedeam, mai clar apoi
și, ca năuc, am și-ntrebat deodată
de-a patra faclă ce-o vedeam cu noi.

— "În sânu-acestor raze se desfată
acel ce-a fost, răspunse ea vioaie,
creat ca suflet prim de-al lumii tată.

Precum, când trece-un vânt, dentâi se-ndoaie
cu vârfu-n jos și-apoi de sineși ea
se nalță iar, prin propriu-i act, o foaie,

așa și-uimit, în vremea ce-mi vorbea,
făcui și eu și-mi dete bărbăție
cumplitul dor de vorbă ce m-ardea.

— "Tu, fruct, cui scris îți fu, și singur ție
copt gata să te naști, tu,-ntâi născute,
cui nor-, ori fiică-ți este-orice soție,

smerit, atât cât poate-a mea virtute,
te rog de-o vorb-a ta! Tu-mi vezi ardoarea
și mut eu tac spre-a te-auzi mai iute.

Se zbate-un animal sub pânz-aoarea,
psihicele-i stări sunt manifeste
prin ce mișcări îi face-nvălitoarea;

așa-mi dădea și primul om de veste,
prin haina ce-mbrăcat în foc îl ține,
spre-a-mi face placul cât de gata este

și-a zis: — "Mai bine știu ce dor e-n tine
mai bine-l știu, deși-al tău glas îl tace,
decât știi tu ce crezi că știi mai bine;

căci eu câtesc oglinda cea verace
ce-și face-oricare lucru-o copie-a lui,
ci-o copie-a sa niciunul nu se face.

Tu vrei să știi cât timp e de când fui
de domnul pus în mândrul rai, în care,
pe-așa de lungă scară-adus, tu sui,

cât timp mi-a fost vederii-o desfătare;
vreai cauza dreapt-a marelui dezdemn,
ce limb-avui și, de-am creat-o, care?

O, fătul meu, nu c-am gustat din lemn
fu-n sineși cauza lungului exiliu,
ci numai c-am trecut și peste semn.

Acolo, de-unde fu chemat Virgiliu,
cu patru mii trei sute doi de sori
am stat dorind acest divin conciliu;

prin zodii-apoi, cu ochii muritori
văzutu-l-am făcând întreaga roată
de nouă sute și treizeci de ori.

Iar limba ce-o vorbii fu stinsă toată
pe când Nimrod cu-ai săi n-avea nici gând
să facă cea ce-n veci n-avea să-l poată;

căci orice fapt-a minții,-n timp urmând
plăcerii voastre-umane și rotirii
acestor roți, n-au trainic trai nicicând.

Că oamenii vorbesc e fapt-a firii;
iar firii-apoi nimic nu-i pasă, dacă
voi dați așa sau altfel curs vorbirii.

Și, pân-a nu veni-ntr-acea cloacă,
numit-a lume El supremul bine,
din care-mi vine-odihna ce mă-mbracă,

Eli apoi; și-așa veni de sine
căci astfel e ce oamenii uzează,
ca frunza-n pom, piere și-alta vine.

Pe dealul cel ce mai spre cer cutează,
am stat, cu viața-onestă și pierdută,
din ceasul prim și până-n cel ce-urmează

pe-al șaselea, când Sol cadrantu-și mută."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul X

Urmam acum îngustei cărărui
ce e-ntre zid și focul făr' de fine,
maestrul meu și eu, în urma lui.

– "O, nalte geniu ce mă porți cu tine
prin văile impii, cum ție-ți place,
vorbește,-am zis, și-alină doru-n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace
aci-n sicrie? Căci păzite nu-s
și toate-și au deschise-a lor capace."

– "Închide-se-vor toate", el mi-a spus,
"din Iosafat când s-or întoarce iară
tot insu-n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă
pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci
cari sufletul prin trup îl fac piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci
răspuns avea-vei chiar aci-n genune,
ca și dorinții-acelei ce mi-o taci."

– "Nimic n-ascund, ci vreau, părinte bune,
cum însuți tu ai vrut să mă dispui,
și nu demult, puține vorbe-a spune."

– "Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui
și treci văzând cetatea-nflăcărată,
te rog, toscane,-oprire-n pas pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată,
din nobila cetate, cărui eu
prea grea povară poate-i fui odată."

La glasul ăsta fără ca să vreu,
când el ieși dintr-un sicriu, cu frică
m-am strâns puțin mai mult de domnul meu.

Dar el: – "Întoarce-te!", ncepu să-mi zică.
"Ce faci? Nu vezi pe Farinata care
din brâu în sus din groapă se ridică?"

Fixai deci ochii-n ochii-acestui mare.
El sta semeț cu capul și cu pieptul
părând că Iadu-ntru nimic îl are.

M-a-mpins atunci spre groapa lui de-a dreptul
Virgil cu mâna sa ca inimoșii,
zicându-mi scurt: – "Vorbește ca-nțeleptul."

Când fui sub poala groapei sale roșii,
în treacăt m-a privit, părând cu crunte
priviri, puțin: – "Ce neam ți-au fost strămoșii?"

Eu vrând să-i spun de toate-n amănunte,
nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit.
Și-atunci el a-ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: – "Cu mine-ai tăi părinți cumplit
ca și cu-ai mei cu toții se purtară,
de-aceea-n două dăți i-am și gonit!"

– "Deși goniți, cu toții se-nturnară",
răspunsei eu, "și-ntâiul și-al doilea rând,
dar arta ast-ai tăi nu ți-o-nvățară."

Văzui până-n bărbie-atunci scoțând
o umbră capu-n groapa cea aprinsă
și cred că ea-n genunchi era șezând,

și-n jurul meu privi părând cuprinsă
de-un gând c-ar fi și-altcineva cu mine,
dar când speranța-ntreagă-n ea fu stinsă,

plângând mi-a zis: – "Ingeniul tău de vine
de sine-adus prin neagra-ne-nchisoare,
de ce nu e și Guid-al meu cu tine?"

Răspunsei eu: – "Nu vin cu-a mea valoare.
M-aduce-acest ce-așteapt-aici, și cui
al vostru Guido nu prea-i dete-onoare."

Și-al său cuvânt și felul caznei lui
mi-au spus de-ajuns pe cine-l am în față
de-aceea-n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: – "El nu-i în viață?
«Nu-i dete»-ai zis; deci Guido mi-a murit
și-n dulce soare nu se mai răsfață?"

Iar când apoi văzu că m-am oprit
și-un preget scurt amân-a mea vorbire,
căzu-ndărăt și nu s-a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire
mi-a pus în mers, nici coastă n-a mișcat,
nici cap el nu, nimic nici în privire.

– "Că ei", vorbi-ntregind de-unde-a-ncetat,
"nu-nvaț-al vostru chip de-ntors acasă,
mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n-o să iasă
de cinci ori zece dăți din cuibul ei,
și-i ști ce greu această art-apasă!

Ci-așa cum iară-n lume sus te vrei,
să-mi spui de ce-i cumplit ne-ndurătorul
popor în orice lege-a sa cu-ai mei?"

– "Măcelul face"-am zis atunci", și-omorul
ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine,
s-aducă-n temple-asemeni legi poporul!"

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine:
– "Nu singur fui, și cu-alții de m-am dus
nu făr-o cauz-am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur eu, când ceilalți au propus
trebuie Florența dărâmată,
fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!"

– "Găseasc-a ta sămânță pace-odată",
răspunsei eu, și rogu-te, din minte
să-mi rupi un nor ce-o ține-ntunecată.

Voi parc-ați prevedea de mai nainte
ce timpu-n viitor cu sine-aduce,
dar altfel parc-ar fi cu ce-i prezinte?"

– "Vedem cât poate și-un miop s-apuce,
vedem ce vouă-n viitor vă pare,
atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s-apropie-ori sunt, ni-e oarb-oricare
știință-ncât străini de nu ne-ar spune,
n-am ști nimic de-umana voastră stare.

Deci poți vedea că-ntreg ne va apune
și daru-acesta-n clipa când zăvor
pe poarta vieții secolii vor pune."

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor:
– "Celui căzut să-i spui acum, fă bine,
fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine
să-i spui c-am fost gândind cu dubiu-acel
de-a cui eroare-s alb acum, prin tine."

Maestrul m-a chemat atunci la el.
Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie
ce soț mai are-arzând în acest fel.

– "Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie,
aici e și-Ubaldin, și Frideric
al doilea", zise, și de-ajuns să-ți fie."

S-ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic
poet mă-ntoarsei, frământând în minte
cuvântul lui, părându-mi inimic.

Porni Virgil și-n mers așa nainte
mi-a zis: – "Ce ai c-așa te-abate gândul?"
Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

– "Păstrează-n minte tot ce-auzi de-a rândul
în contra ta, și-ascult-acum aci,
mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi
ai cărei ochi văd tot, al vieții tale
întregul drum prin ea tu ți-l vei ști."

Spre stânga-ntoarse iar a noastră cale,
lăsând în urmă zidul, și ne-am dus
spre centru-apoi pe-un drum ce da-ntr-o vale

ce pân-aci-și zvârlea putoarea-n sus.

cânt de din epopea Divina comedie, Infernul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XIX

Pe timpul când căldura zilei n-are
putere-a domoli al lunei ger,
de Terra-nvins, ori de Saturn arare,

când cel mai mare semn al lor pe cer
geomanții-l văd, cu-al zilei fapt deodată,
pe-un drum pe care-a nopții umbre pier,

văzui în vis o bâlbâită fată,
pe glezne strâmbe și de ochi sașie,
cu ciunte mâni și-o față scolorată.

Priveam la ea. Și,-un trup precum învie,
de-al nopții frig înțepenit, în soare,
așa privirea-mi o făcu mlădie

și dreaptă-n stat, cu limbă vorbitoare,
și-obrajii ei, pecum îi vrea iubirea,
în scurtă vreme-au căpătat coloare.

Când liberă-și avu apoi vorbirea,
cânta și-așa că mi-ar fi fost cu greu
s-abat acum atenția mea aiurea.

— "Sirenă sunt", cânta, cea dulce, "eu
ce-n largul mării amăgesc pilotul,
așa-i de plin de vrajă glasul meu.

Prin cânt am tras pe-Ulis s-abată-notul
cărării lui și câți se prind cu mine
rar pot pleca, așa-i vrăjesc cu totul."

Dar nu-și închise-al gurii cântec bine,
și-o doamnă sfântă-n zbor fără de veste
veni să facă p-asta de rușine.

— "Virgile,-o, tu Virgil, ea cine este?"
vorbi răstit. Iar el, venind, privea
mereu în ochii-acelei doamne-oneste.

Și-a rupt sirenei, năvălind la ea,
din față haina și-arătatul vintre
m-a smuls din vis cu ce putori scotea.

Întoarsei ochii. Iar Virgil: — "De-altmintre",
i-am zis, "hai sus, și de trei ori, vină,
s-aflăm și poarta pe-unde-avea să intre."

Atunci plecai. Și-ntreg în zi deplină
scăldat era tutindeni sfântul munte,
și-n spate-aveam pe drum noua lumină.

Și,-urmându-i lui, țineam plecata frunte
cum cel silit de gânduri să și-o plece
din sineși face-un semicerc de punte,

când vorbe-am auzit: — "Pe-aici se trece;
veniți!" rostite-așa de cald și blând
cum nu s-aude-n lumea asta rece.

Cu-ntinse-aripi, de lebedă părând,
veni cel ce le-a spus ca să ne-mbie
-ntrăm pe scocul asprei stânci și, dând

din aripi lin, un vânt făcea s-adie.
De cei ce plâng că-s fericiți ne-a spus
căci fii ai mângâierii au să fie.

— "Dar ce-ai că ochii tu-n pământ i-ai pus?"
vorbi Virgil, când noi, pe sol lăsându-l,
eram pe-acele scări puțin mai sus.

— "Mi-e sufletul nedumerit, avându-l
vrăjit de-o nouă viziune-a mea,
că nu mai pot să mut odată gândul."

Iar el: — "Văzuși strigoaia veche-acea
din cauza cui mai sus ne arde focul?
Văzuși și cum te poți scăpa de ea?

Destul, acum! Cu talpa bate locul
și vezi momeala sus, cum îi rotește
eternul rege-n mari orbite jocul."

Precum un șoim la gheare-ntâi privește,
se-ntoarce-apoi spre strigăt și se-ntinde
aprins de dorul prăzii ce-l momește,

așa fui eu și-așa, pe cât se-ntinde
crăpatul stei, am mers cărarea toată,
cât urci spre punctu-ntrării-acelei tinde.

Iar, când avui sub tălpi și-a cincea roată,
văzui o gloată care-amar plângea,
și-n pulvere-având fața-ntreaga gloată

"lipit-am de pământ inima mea"
așa-și oftau și-atât de-adânc suspinul,
vorba noastră nici nu s-auzea.

— "Voi, cui justiția și nădejdea chinul
vi-l face,-aleși de cer, mai blând pară,
ce loc de-urcuș nepe-acoalea clinul?"

— "De n-ați venit spre-a zace-aici și-o scară
cătați, pe unde mai curând se iese,
fie-ntruna brațul drept spre-afară."

Așa-ntrebă Virgil și-așa-i spusese
un duh ce sta puțin mai sus, iar eu
din grai i-am cunoscut și ce-ascunsese.

Întoarsei ochii deci spre domnul meu
și-mi dete vesel voie-al meu părinte,
prin semn, la ce-i părea din ochi că vreu.

Când liber fui să fac ce-mi fu aminte,
m-am dus spre-acel a cărui cuvântare
făcu să-l recunosc mai înainte.

— "Tu cel ce-n plâns coci cele făr' de care
nu poți să te re-ntorci la tatăl sfânt,
să-ți curmi o clipă grija ta mai mare

și spune-mi cine-ai fost? De ce vă sunt
a voastre spete-n sus, de-mi vrei prinosul
acolo de-unde vin în viu veșmânt?"

— "De ce ne cere ceru-a-ntoarce dosul
spre el vei ști, dar află-ntâia oară
că fui lui Petru-urmaș eu, păcătosul.

Frumoasă între Chiaveri scoboară
și Sestri-o gârlă, iar familia mea
își are titlul dup-acea-apșoară.

Cercai și eu, curată cui o vrea,
ce grea-i mantaua, vreme cam de-o lună,
că-i fulg oricare-alt greu pe lângă ea.

Târziu, vai, prinsei mintea cea mai bună,
căci, numai după ce pastor eu fui,
văzui că viața-ntreagă-i o minciună;

văzui că-n viață altă culme nu-i,
că-n ea nicicând n-ai inim-odihnită.
Și-atunci cuprins de dor de-aceasta fui,

iar pân-atunci fui inimă-mpetrită,
de cer departe și cumplit de-avară,
și-acum tu vezi ce-amar mi-e chinuită.

Zgârcenia ce-i o vezi aici tu clară
din felu-n care cazna ne-a dispus,
și-ăst munte-o caznă n-are mai amară.

Cum ochiul nostru n-a privit în sus,
ci tot în țărnă spre lumești destine,
aci dreptatea-n țărnă ni l-a pus;

și, cum zgârcenia stinse spre-orice bine
iubirea-n noi, spre-a nu fi lucrătoare,
așa dreptatea-ntinși aici ne ține

legați și prinși de mâni și de picioare;
și-atâta timp cât domnul va dispune
noi strânși vom sta-n imobila prinsoare."

Eram acu-n genunchi, voind a spune;
de-abia însă-ncepui și-a observat,
prin ce-auzi, a mea venerațiune.

— "Ce cauză ai, mi-a zis, de stai plecat?"
Iar eu: — "De-a voastră naltă demnitate
durere-mi simte sufletul curat".

— "Ridic-ai tăi genunchi, te scoală, frate,
și nu greși, căci serv ca tine sunt,
și ca și toți, puterii neschimbate!

Vrodat-al evangheliei sunet sfânt
cu "Neque nubent" de ți-a-ntrat în minte,
tu știi de ce ți-am zis acest cuvânt.

Dar nu mai sta și drumu-ți fie-aminte,
căci, stând, tu-mpiedeci plânsul meu prin care
spre culme duc ce-ai spus tu mai nainte.

Nepoată am și-Alagia nume are,
cu fire bună, dac-al nostru neam
n-o va strica prin reaua lui purtare.

Pe-aceasta-n lume singur-o mai am."

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul IX

Apoi, Clemențo, lămurit când fui
de Carlo-al tău și-mi spuse cum dușmanii
aveau să-și bată joc de-urmașii lui,

mi-a zis: — "Dar taci, și las' curgă anii!
Atât mai pot să-ți spui ce-o fi nainte:
just amar urma-vă-va pierzanii."

Apoi viaț-acelei flăcări sfinte
s-a-ntors spre soarele care-o străbate
ca și spre-un bun de-odihn-a orice minte.

Făpturi împii și suflete-nșelate,
vai, cum vă-ntoarceți voi de-asemeni bine,
cu ochi țintiți mereu spre vanitate!

Și iat-alt foc spre noi văzui că vine
din sfera lor și claru-i foc de-afară
vădea dorința-i de-a vorbi cu mine.

Iar ochii doamnei, care-asupra-mi stară
ca și nainte, fix, cu-a lor privire
un semn vegheat de dulce-asens îmi dară.

— "Dorinței mele,-o, fă-i curând plinire,
ferice duh, am zis, proba ta
că pot răsfrînge-n tine-a mea gândire."

Din fundu-i, de-unde pân-atunci cânta,
deși n-o cunoșteam, acea lucoare,
cum face-un om dispus a te-ajuta,

mi-a zis: — "În partea țării făr' de-onoare,
Italia, ce-și zace-ntre Rialt'
și muntele ce Brentei dă izvoare,

un deal se nalță, însă nu prea nalt;
el patrie este-acelei flăcări grele
ce dete-acelui loc cumplit asalt.

Vlăstar a fost și ea al mamei mele:
Cunizza fui și-aci-ntr-acest regat,
căci roabă fui puterii-acestei stele;

ci-mi iert aici cu drag al meu păcat
și nu mă plâng și rabd cu veselie,
iar d-ast-al vostru vulg poate-i mirat.

Odorul rar, cel mai aproape mie,
ursit al nostru cer să ni-l orneze,
bun nume-avu, și, stins pân-o să-i fie,

avea-va suta de-ani să se-ncinceze.
Ei, vezi, de-avem de fapte-a da dovadă,
ca primei vieți și-a doua să-i urmeze!

Ci-altfel gândește azi acea grămadă
dintre-Adige și Tagliament, alt gând,
căci, orișicât s-o bați, nu vrea să vadă;

ci-n bălțile Vicenzei și-n curând
schimba-i-va apa-n sânge paduanul,
căci prea-i rebel de-orice virtuți fugind.

Iar unde Sil' s-unește cu Cagnanul
se poart-un domn cu-atât de nalte schime,
că-i fac, spre-a-l prinde, de pe-acum arcanul.

Va plânge Feltro câte face crime
nemernicu-i păstor, hain și-atare
că-n Malta nu va-ntra mai vrednic nime.

Spre-a-l încăpea pe tot, ce cadă mare,
și câtă trudă pe-uncii-a-l cântări
tot sângele cel ferrarez pe care

ăst popă nobil are-a-l dărui,
zelos spre-a fi-n partid; și-acele donuri
conforme vieții-acestei țări vor fi.

Oglinzi sunt sus, iar voi le ziceți tronuri,
ce-n noi răsfrâng județul vrerii sfinte,
așa că ne par drepte-aceste zvonuri."

Aici tăcu. Și-apoi luai aminte
că spre-altele s-a-ntors, căci am văzut
intră-n sfer-așa cum fu nainte.

Ci-ntâiul foc, ce-acu-mi era știut,
in față-mi stând, lucoare avea-n figură
ca și-un rubin de soare străbătut.

Plăcerea-n cer le dă lumină pură,
ca râsu-aici; dar umbra, de durere
mai multă-n iad, pe-atât se face-obscură.

— "Eternul vede tot, și-a ta vedere
se-nluie-n el, încât, ferice-odor,
nu-ți poate-ascunde nici un fel de vrere.

Deci vocea ta, ce desfătează-n cor
tot ceru-n rând cu-acele lămpi divine
ce-și fac din șase-aripi hlamida lor.

De ce nu vrea dorința să-mi aline?
Eu nu ți-aș aștepta -ntrebi cuvântul,
în tine de-aș vedea cum vezi tu-n mine."

— "Bazinul cel mai larg, așa deci sfântul
vorbi-ncepând, ce apa-n el cuprinde,
afar' de-acel ce-ncunjură pământul,

spre soare-ntre potrivnici țărmi se-ntinde
așa de mult, că face meridian
acolo unde-al zilei fapt s-aprinde.

Acestei văi îi fui eu riveran
în stânga Macrei, care-n scurta-i cale
desparte genovezul de toscan.

Spre-apus și zori aproape-au zări egale
Buggia-n sud și-orașul de-unde fui
și-al cărui port văzu de sânge-o vale.

Și Folco m-a numit poporul cui
știut i-am fost, și-acestei lumi rotunde
îi dau tiparul ce din ea-l avui.

N-a ars nici Dido-n flăcări furibunde,
mâhnind pe soț și pe Creuse-odată,
ca mine-n timpul cât avui ce tunde,

nici fata din Rodope, cea-nșelată
de-al ei Demofoont, nici scos din fire
Hercul de-a regelui tesalic fată.

N-avem căințe-aici, numai zâmbire,
nu de păcat, căci el din gând ni-e scos,
ci cum prevăzu-mparte mântuire.

Aici al artei mare și frumos
efect îl vezi, aici discerni un bine
prin care-acești de sus lucrează-n jos.

Dar toate-a tale vreri spre-a-ți fi depline,
ce-n sfera noastr-aici ți se iscară,
se cade-a mai vorbi și-altfel cu tine.

Tu vrei să știi ce duh e, așadară,
în focu-acest vecin ce scânteiază
ca razele de soare-n apa clară.

Să știi că-n pacea lui se desfătează
Rahab, ce-aci-ntr-a noastră stea primită,
în cel mai mare grad ni-l sigilează.

În ceru-acesta,-n care-i vârfuită
a terei umbră, cea dintâi fu ea
prin marea-nvingere-a lui Cristos suită.

Fu just ca-ntr-una dintre roți s-o ia
ca drept trofeu a-nvingerii cei sfinte
prin mâni ce crucea-n cuie le ținea,

,-n sfânta țară, mergerii nainte
lui Iosua ea primul fir i-l toarse,
ci-acestea papei nu-i prea stau aminte.

Orașul tău, clădit de-acel ce-ntoarse
părintelui său dosu-n primul zel,
și-a cărui pizm-atâta plâns ne stoarse,

produce blăstematul crin acel
ce-a dus și miei și oi pe-un drum nebun,
făcând păstor pe-un lup; și, pentru el,

pe marii doctori nici un preț nu pun,
nu vreau scripturi, ci numa-n decretale
fac studii-așa cum marginile-o spun.

Și papi și popi cu-acestea fac parale;
lor nu spre Nazaret le zboară gândul
spre care-n zbor Gavril făcut-a cale.

Dar Vaticanul și-alte părți de-a rândul
alese-n Roma, foste cimiterii
celor ce s-au luptat pe Petru-urmându-l,

vor fi-n curând scăpate de-adulterii."

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XXXIII

"Deus, venerunt gentes", alternând
ori trei, ori patru dulce-o psalmodie
cântar-acele doamne,-acum plângând,

și le-asculta și-ofta-n cucernicie
stăpâna mea, și-așa schimbată cum
nu mult mai mult sub cruce-ai fost, Mărie.

Iar, când fecioarele-i făcură drum
și ei ca să vorbească, ea,-n picioare
stând dreaptă-n sus, răspuns-a lor acum

și-n faț-avea a focului coloare.
— "Puțin și nu mă veți vedea", vorbi,
"și iar mă veți vedea, dragi surioare!"

Pe toate șapte-n față-i le pofti,
și-n urma ei, prin semn numai, m-aduse,
pe doamna și pe Stațiu, ce s-opri.

Și-a mers așa și nu cred făcuse
nici zece pași de-ai ei pe-acel pământ,
când ochii dulci în ochii mei și-i puse.

— " vii", a zis cu liniștit cuvânt,
"aproape-așa că, de-aș vorbi cu tine,
poți s-auzi de-aproape-al meu cuvânt."

Când fui, cum trebuia, mai lângă sine:
— "De ce", mi-a zis, "n-ai, frate, tu-ndrăzneală
-ntrebi acum, când mergi așa cu mine?"

Precum acei, ce foarte-având sfială
de-ai lor mai mari, de inimă scăzută
nu pot da vocea-ntreagă la iveală,

așa fui eu și-așa cu gura mută
de-abia-ngânai: — "Madono, ce-mi lipsește
tu bine știi și știi și ce-mi ajută."

— "Sfiala ta sau teama ce te-orbește
de-acum eu vreau privirea să-ți destupe
spre-a nu mai fi ca cel ce buiguiește.

Să știi, de car, monstrul dacă-l rupe,
a fost și nu-i; dar culpa să nu creadă
domnu-n cer răzbună după supe.

Nu-n veci făr' de crede-o să ne șeadă
acel ce-n car lăsat-a fulgii lui,
făcându-l monstru-ntâi și-apoi o pradă,

căci sigur văd, de-aceea ți-o și spui,
aproape-o zodie ce-n curând urmează,
și-oprit în drum de nici o stâncă nu-i,

când un cinci sute zece cinci cutează,
trimis de cer, pe curv-a o ucide
ca și pe-acel cu care-adulterează.

Dar vorba-mi, poate,-obscură ca Temide
și Sfinxu-ți e și nu-ți albește-n gând,
căci ca și ele-a minții cale-o-nchide.

Dar faptele Naiade-or fi-n curând,
tăind enigma cea obscură foarte,
nici holde-n câmp, nici turme dăunând.

Deci scrie-ți tot și mintea ta să poarte
ce-ți spui, duci cu tine celor vii
ai vieții cei ce-o goană e spre moarte.

și-aminte-ți fie,-atunci când o să scrii,
de plantă tu s-arăți cum fu, și frântă
cu crengi lăsate-n două dăți pustii.

Oricine-i rupe crengi și-o dezvestmântă
prin fapt de hulă-njură primul bine,
ce numai spre-al său uz o face sfântă.

Pentru mușcarea-n ea dori-n suspine
și chin cinci mii de ani întâiul tată
pe-acel ce culpa-i i-o spăși prin sine.

Și-ți doarme mintea, dacă nu-ți arată
planta e, dintr-anumit temei,
înalt-atât și-n vârf așa de lată.

De nu ți-ar sta deșartele-ți idei
ca apa Elsa-n jurul minții tale,
și-un biet Piram la dud plăcerea ei,

din multe-aceste-mprejurări fatale
cunoaștere-ai pomu-i moralminte
oprit de cer, conform dreptății sale.

Dar, dacă ți-e-mpietrită biata minte
și neagră,-ncât nu-i clar pe ea nimic,
c-atât te-orbi ce-ți spusei mai nainte

vreau, cel puțin, de n-o să scrii ce-ți zic,
umbrite le duci cu scopu-n care
s-aduc stâlpări încinse cu finic."

Iar eu: — "Cum ceara fără de schimbare
păstrează-ntr-însa semnul ce-l primește,
mi-e-n creier semnul pus de voi atare.

Ci-al tău dorit cuvânt de ce țintește
mai sus de mintea mea, atât de sus,
că-l pierde-atât pe cât îl urmărește?"

— "Ca cunoști și tu cum te-ai condus",
răspunse ea, " vezi a ta doctrină
cum poate-urma cuvintelor ce-am spus;

c-a voastră cale stă de cea divină
departe-atâta, pe cât stă pământul
de cea mai iute-a sferelor lumină."

— "Eu nu-mi aduc aminte",-mi fu cuvântul,
"că n-aș fi mers mereu pe-al vostru drum,
și clar îmi spune-așa și simțământul."

— "De nu-ți poți aminti tu nicidecum",
răspunse ea zâmbind, "aminte-ți adă
cum tu beuși din Lete chiar acum.

Dar, cum dă fumul pentru foc dovadă,
uitarea ta-i a vinei mărturie
din sufletu-ți ce-ntr-altele-avu nadă.

Dar gol de-acum cuvântu-mi o să-ți fie,
atât pe cât socot ai mijlocul
să-l vad-a ta firească miopie."

Cu pas mai lin și-aprins acum ca focul
sta soarele-ntr-a miezu-zilei cruce,
ce-și schimbă punctu-așa cum schimbi și locul,

când doamnele cum cel care conduce
o ceată stă și-oprește și pe-ai săi,
cândde-un lucru nou pe unde-i duce

s-opriră-n poala unei umbre lăi,
precum sub brazi cu crengi întunecate
dau Alpii-adese-n umedele văi.

Păru că-n față-mi văd pe Eufrate
și Tigru-aici ieșind dintr-o fântână
și-ncet plecând ca fratele de frate.

— "O, glorie-a ginții-umane,-o, tu stăpân
ce ape-acestea sunt și ce-i că ele
izvorul lor în două părți și-l mână?"

— "Spre-a ști ce sunt", răspunse rugii mele
"tu roagă pe Matilda." Și-a răspuns,
cum face-acel ce-o culpă vrea să-și spele.

Frumoasa doamnă: — "Eu i-am spus de-ajuns
și-aceasta și-altele; iar Lete, bându-l,
eu bine știu că nu i le-a ascuns."

Beatrice-atunci: — "Mai mare poate-avându-l
alt dor, ce-ades memoria ne-o-nvălește,
i-a pus pe minte-un văl, întunecându-l.

Ci iat-Evnóe, ce de-aici pornește:
să-l duci la el și,-așa cum ești dedată,
virtutea lui cea veșted-o-ntărește!"

Cum scuze-un om gentil nicicând nu cată,
ci-și face-o vrere-a sa din vrerea cui
prin semn văzut dorința și-o arată,

așa, pe loc ce lângă dânsa fui,
plecă frumoasa fată, iar lui Stațiu
sfios i-a zis: — " vii pe urma lui!"

Să am creștine-acum mai larg un spațiu
de scris, eu ți-aș cânta măcar în parte
de dulcea apă-n veci fără de sațiu,

dar, plin-având acum întreaga carte
urzită pentr-acest al doilea cânt,
m-oprește art-a merge mai departe.

-ntoarsei deci de la pârâul sfânt
ca nou, asemeni plantei tinerele
când nouă crește-n noul său vestmânt,

curat și gata să mă urc la stele.

cânt de din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie
Dante Alighieri

Cântul XVIII

De-al său cuvânt avea plăcere mare
alesul duh, iar eu gustam, firește,
pe-al meu, amestecând și dulci și-amare.

Dar doamna ce spre ceruri -mboldește:
— "Gândește-altce, gândește, aproape sunt
de cel ce-orice nedrept îl potolește!"

-ntoarsei deci la dulcele-i cuvânt
spre-a mea-ntărire și renunț a spune
ce-amor văzui în chipul ei cel sfânt,

și nu numai căci graiul s-ar opune,
dar duhu-i slab, și ce-i deasupra lui
nu poate-obști, când altul nu-l dispune.

Atât e de-asta tot ce pot să spui,
,-n vreme ce-o priveam, ca niciodată
fui liber de-orice-alt dor cât timp avui

plăcerea cea de veci, ce reflectată
era-n Beatrice, cu zâmbiri divine
din mândru-i chip cu-al doile-aspect redată.

C-un fulger de surâs m-a-nvins în fine
și: — "'Ntoarce-te și ascultă, zise ea,
căci nu e raiul numa-n ochi la mine!"

Precum la noi adese poți vedea
dorința-n ochi când fierbe-așa ferbinte
că-ntregul suflet ni-e pătruns de ea,

așa din focu-acelei flăcări sfinte
văzui, când m-am întors spre dânsul iară,
c-ar vrea puțin a-mi mai vorbi nainte.

Și-așa-ncepu: — "Pe-aceast-a cincea scară
a pomului, prin creștet trăitorul,
ce-n veci dă rod și-n veci e-n primăvară,

sunt duhuri ce, nainte-a-ncepe zborul
spre cer, au fost atât de cunoscute
c-ar face-oricărei muze-un rău izvorul.

Spre-al crucii braț cu ochii deci tu du-te
și cel strigat va face-acum mișcarea
ce-o face-n nori și focul lor cel iute."

Văzui pe cruce-un foc cum taie zarea,
și "Iosu'"-auzii, văzând când fui,
căci nu-l văzui cât timp nu fu chemarea.

La naltul nume "Macabeu" văzui
alt foc apoi, căzând, cum se rotește,
și-i da sfârlezii bici plăcerea lui.

Urmai pe Carol Magnu cum sclipește
pe-Orland apoi și ambii-n zbor cum ard,
cum ochiu-n zbor pe-un șoim îl urmărește.

Îmi fu apoi Wilhelm, și Renoard,
și dulcele Gottfrid privirii-o țântă
pe cruce-n jos, și-apoi Robert Guiscard.

Intrând apoi de-a valma-n gloata sfântă
și-acel care-mi vorbi, dovezi mi-a dat
ce-artist este-ntre-acei ce-n ceruri cântă.

Spre dreapta m-am întors atunci să cat
În ochii doamnei, ori prin semn povețe,
ori din cuvânt, știu ce-am de lucrat;

și-așa-i văzui de dulci, și-ai dulcii-i fețe
atâția nuri, că ea-ntrecea pe-oricare
din cei de-aici, chiar și-ultima-i frumsețe.

Precum, când simte-un om o tot mai mare
plăcere, zi cu zi, spre fapte bune,
își vede sporul ce-n virtute-l are,

așa simți urcarea mea cum pune
mai mare arc, prin cer rotind cu mine,
văzând cu mult mai mândră-acea minune.

Și-n scurtă vreme-apoi, precum revine
albeața-n chipul palidei femei,
când trece-a ei roșață de rușine,

așa, când m-am întors, în ochii mei,
a șasea stea cu-alboarea-i temperată
făcu văd că sunt în sânul ei.

Văzui acum iubirea-nflăcărată,
ce-aici lucește-n focul jovial,
în ochii mei că-n litere s-arată.

Precum când se ridică de pe mal
cu vesel glas sătule păsărele,
formeaz-ori șiruri lungi, ori stol oval,

așa și-aici mulțimi de flăcărele
zburau cântând în sfânta lor lumină
ori D, ori I, ori L făcând din ele.

Pluteau dintâi pe-un tact de horă lină,
apoi, formînd o liter-a scrisorii,
stăteau puțin, tăcere-având deplină.

O, muzo, tu, ce-nvecinești cu glorii
poeții tăi și-i faci eterni fie,
și-orașele prin ei, și-mperatorii,

o, dă-mi lumina ta să pot descrie
aceste chipuri cum le-avui în vis
și-n scurtu-mi vers tu vars-a ta tărie!

Vocale ei și consonante-au scris
de cinci ori șapte și-am ținut aminte
ce părți aveau, pe rând, cum s-au închis.

Diligite justitiam, mai nainte
fu verb și nume-n scrisul lor; și-urmară
qui judicatis terram, trei cuvinte.

Cu M din vorba ultimă ei stară
fixați așa, Joe a rămas
ca și de-argint cui de-aur tiv îi dară.

Veniți de mai de sus apoi, popas
în vârfu-acestui M făcură unii,
cântând, cred, bunul ce spre el i-a tras.

Apoi, precum loviți când ard, tăciunii
răsfiră-n jur nenumăr de scântei
din cari se-ncred a proroci nebunii,

așa săltau mai mult de-o mie-acei
de-aici, mai jos, mai sus făcându-și jocul,
precum li-e dat de-acel ce arde-n ei.

Când toate-au stat pe loc, găsindu-și locul,
văzui un cap de vultur cum formează
și-apoi un gât, distinct, din sineși focul.

Acel ce scrie-aici nu imitează,
ci singur și-e izvor, din care cură
virtutea-n veci ce cuiburi formulează.

Iar ceialalți aleși, ce-ntâi părură
c-ar sta pe loc, pe M ca să-l încrine,
mișcați încet s-adaoseră-n figură.

O, câte perle-aci-mi vădiră bine
că jos dreptatea este,-o, dulce stea,
efect al cerului ornat de tine!

De-aceea rog eu mintea, de-unde-și ia
puterea ta-nceput și curs, să vadă
de unde-i fumul ce te-orbește-așa;

și-urgia ei cumplit din nou să cadă
pe-acei ce cumpără și vând în templu
clădit pe semne și-omorâți de spadă.

Oștire sfântă, tu, ce te contemplu,
te roagă pentru toți cei făr' de minte,
ce pier în lume-urmând un rău exemplu.

Purtau război cu spada mai nainte,
iar azi negând și-aici și-aici o pâne
ce nimănui n-o neag-un bun părinte.

Tu, cel ce-azi scrii numai spre-a șterge mâne,
socoți c-acei doi principi, ce-au murit
în via ce-o despoi, sunt vii, stăpâne.

Ei, da, tu zici: "Mi-e doru-așa-ntărit
spre-acel ce vru să n-aibă nici un staul
și-al cui martiriu-un dans i l-a gătit;

ce-am eu să-mpart cu Petru și cu Paul?"

cânt de din epopea Divina comedie, Paradisul, traducere de George Coșbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Dan CostinașSemnalează o problemă/completareCitate similare
Comentează! | Votează! | Copiază!

Distribuie

Căutare

Căutări recente | Top căutări | Info

Fani pe Facebook