Ilustrată către Univers

Priveam, pe cer şi mă pierdeam în fond de iunie, în albastru...
Era sublim, culoare de penel, de-un uniform de digital robotic.
Trăiţii în multe dogme, nu o ştim, că stăm în ambient majoritar azotic
Şi credem doar, că-un oxigen minoritar... ne scapă de dezastru.

Priveam, pământ ciocolatiu spre bej, sau mai închis, spre un sort de negru...
Nu seamănă a nimic, e un amalgam, nu poţi să spui nicicum că e frumos.
N-am înţeles cum de superbul, tot din el, se înalţă- atât de maiestos
Şi cum de e suficient de dur, să ne suporte, şi să fim... un univers integru.

Priveam, pierdut, eram lângă un râu în ropot neîncetat, cu prăvălire...
Din analiză nu-mi ieşea, din calcul, raţiune, nicio ştiinţă, isteţime,
De unde curge într-una, atâta apă, cine-o urcă şi la o-astfel de înălţime,
Şi cât de moale este, totuşi, nu o pot înfrânge, nici de un gigant de-aş fi... nu fire.

Priveam, nisipu-înfierbântat, mă tot gândeam ce e, siliciul în grăunte,
Volumul colosal cernut, ce prin frecare în gigant de timp a fost zdrobit...
Şi cin' l-a transportat din litoral, sau invers, din deşert l-a împărţit;
Peste, în mărime, decât piramide, chinezescul zid, chiar peste Everest.. ce-i munte.

Priveam mereu... când zgomot scurt cu pală de talaz piciorul îmi loveşte.
Zăresc- pân' nu mai văd în depărtarea curbă în spume gri-albastră-
Cum stă atâta apă pe o sferă, ce-o numim de-acum, planeta noastră;
Cum de nu pică, peste ţărmuri, şi de ce-i sărată... când din ape dulci, iţeşte.

Priveam, şi-aud un strigăt; este cineva, ciudat, pe-o relativă verticală,
Se mişcă, are prelungiri- ce-s două... pe nisip şi două le roteşte-n hăuri-
Iar sus, în vârf, îşi ţine-o bulă, e ceva rotund, cu multe găuri;
Pe două, este apă ce sclipeşte, în pol opus, sunt fire scurte-lungi... dispuse în nimereală.

Priveam, ca zăpăcit, am şi uitat că nu-i nimic ciudat, este la fel ca mine,
Şi tot mă pierd din nou, mă întreb ce căutăm aici... suntem de unde.
Nu ştiu- de unde să ne tragem- suntem dintr-un alt fel, se pare, de niciunde...
Căci din tot ce-am văzut- nu am făcut nimic- totul era, şi totul... ne revine!!!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (7 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam

Priveam infinitul de la umbra sânului tău,
pescăruşii zburau prin mănunchi de fuior,
pe umărul stâng îţi plana un cocor,
pe dreptul Soarele îşi trăgea răsuflarea.

Priveam liniştea serii în zâmbetul tău,
copilul de aur scăpăta încet spre nadir,
în jocul celest scufunda un vapor
în marea de-aramă.

Priveam cum levitezi în universul senzual,
zeiţa cuvântului banal ce devenise epopee,
mă desprindeam de trup în spaţiu-atemporal,
în picătura de magie.

Priveam Luna scursă din lacrima ta,
de-un fir de păr atârna o petală de nor,
cădeam cu braţele deschise în cerul tablou
contemplându-mi himera.

Priveam răsăritul mângâindu-ţi urmele paşilor goi,
vântul şoptea nisipului uitarea,
un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor,
scrijelindu-mi durerea.

Priveam şi am rămas un veşnic privitor,
am fost actor şi am rămas un simplu autor,
am fost al tău şi am rămas al tuturora, un solist,
poetul autist.

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul mov

M-am rătăcit în zona dintre clipe
în care timpul capătă culoare
şi pare că-i o viaţă oarecare
în care-un suflet vrea să se-nfiripe.

Priveam în jur, priveam în sus, cu teamă,
şi nu vedeam nici nori, nici cer albastru,
lumina nu venea de la vreun astru,
şi totul îmi părea o dioramă

În care totul zace-n nemişcare,
şi-n linişte doar un tic-tac se-aude,
al inimii ce pare să asude

resuscitând o clipă care moare,
secvenţă a eterniţăţii nude,
în timpul scurt, ce viaţa o include.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sculptarea

Priveam norii şi sculptam în ei sânii tăi!
Păşeam brusc într-o lume mai bună
Cu izvoare cristaline, fără urmă de călăi,
Priveam la un cer împăturit cu spumă!

Priveam cascada şi-ţi sculptam în ea chipul
Ce-mi sugera răbdare, calm şi-un dor
Ce m-a trezit cu clipa, luptându-mă cu timpul...
Priveam un orizont sorbit de dulcele fior!

Priveam picurii ce-ţi tineau loc de-acoperiş,
Cum te sculptau pe forme pân' la carne,
Mi-ar fi plăcut enorm şi-aş fi ţinut morţiş
Picur să fiu, să-ţi curg pe formele externe...

poezie de Mihai-Paul Tinca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea cea mare

Adesea uimit te priveam, stăm la fereastra ieri începută,
stăm şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,
stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.
Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –
începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.
Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare
mamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiam
şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.
Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe
de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,
mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate
contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –
dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.
Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit
în joc dar nu prinde mingea, nu ştie
nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,
şi stă şi se uită,-ncotro? – stăm şi deodată,
am înţeles că te joci cu mine, noapte adultă,
şi uimit te priveam. Unde turnuri
se mâniau şi oraşul ce-şi întorcea de la mine destinul
mă-mpresura, unde munţi de neghicit
stăteau împotrivă-mi, unde în cercu-apropiat
o-nstrăinare flămândă împrejmuia licărul întâmplător
al simţirilor mele: acolo, slăvito,
m-ai cunoscut şi n-a fost ruşine într-asta. Suflul tău
a trecut peste mine, surâsul tău, răsfirat pe-o vastă
melancolie, m-a străbătut.

poezie de Rainer Maria Rilke din Poezii (1906-1926), Desăvârşite, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam...

Priveam întins la Carul Mare
Şi-nconjuram Pământul.
Cine ştie unde oare
Am fost atunci cu gândul?

Când în faţă ai prezentul
Concludent cu reveniri.
Tot mai vrei să iei trecutul
Filigranat de amintiri.

Te-a cuprins melancolia
Prezentei tale elocvenţe,
Trăind intens copilăria
Parcă fără grijile curente.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

PRIVEAM...

Priveam întins la Carul Mare
Şi-nconjuram Pământul.
Cine ştie unde oare
Am fost atunci cu gândul?

Când în faţă ai prezentul
Concludent cu reveniri.
Tot mai vrei să iei trecutul
Filigranat de amintiri.

Te-a cuprins melancolia
Prezentei tale elocvenţe,
Trăind intens copilăria
Parcă fără grijile curente.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o privelişte uluitoare, oricum mult peste puterile mele de percepere, în timp ce stăteam şi priveam cerul, am avut senzaţia că mă scurg treptat în nefiinţă. Nici urmă de nimicnicie umană în toată splendoarea care se desfăşura în faţa ochilor mei. Şi ea avusese loc de sute de milioane, poate trilioane de ori, cu mult înainte ca viaţa să aibă loc pe pământ. Priveam fermecat apariţia zorilor...

Haruki Murakami în Cronica păsării-arc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubeam, priveam, mângâiam ...

*
Iubeam mâna ta!
Cu podul de palmă
deasupra-mi coroană
ce-ncet, apăra
si cand mângâia
te lua şi purta
pe tărâm de vis
cu frumos deschis;
.
Priveam ochii tăi!
Luceferii mei,
cu razele-gene
grilaje in vreme,
ce-i ţineai închişi
să nu fie-nvinsi...
Că "inima cere"
si de sunt văzuţi,
gata-s disparuti;
.
Mângâiam faţa ta!
Luminata rar
de zâbetuI-dar
ce nu-l mai purta,
că nu-l mai avea;
Florile-nfloreau
si se parfumuau
zâmbete, apăreau
doar când o priveam;
.
Cântam şi sarutam!
Gandul tău sfânt,
lacasul fluturilor,
ce zilnic, in zbor,
veneau la mine
sa-mi spună de tine,
de zi si de noapte,
De toate - câte poţi, poate...
.
Tot ce mi-ai dat,
pentru tot ce mi-ai luat,
gânduri de la mine,
flori color, cer fără nori,
iubire multă
cât fiecare, poate sa ducă.

poezie de Garofiţa Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume de copil

Priveam viata ca pe-o gluma,
Priveam totul de sus, cu jucaria-n mana
Si oamenii erau din plastilina
SI-n loc de soare, o pata de rugina.

Vedeam orasele de guma,
Si strazi acoperite cu multa spuma,
In aer, baloane colorate de sapun,
Iar eu paste acest tinut stapan.

Erau si blocuri de carton
Iar eu le mazgaleam cu un creion...
Si eram fericit cum nu se mai putea...
De ce? O lume-ntreaga e a mea.

poezie de Ioana Bitoleanu (14 martie 2007)
Adăugat de Ioana Bitoleanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priveam, mângâiam, iubeam...

Iubeam mâna ta!
Cu podul de palmă
deasupra-mi coroană
ce mă apăra
si când mângâia
te lua şi purta
pe tărâm de vis
cu frumos deschis;
.
Priveam ochii tăi!
Luceferii mei,
cu razele-gene
grilaje in vreme,
ce-i ţineai închişi
să nu fie-nvinsi...
Că "inima cere"
si de sunt văzuţi,
gata-s disparuti;
.
Mângâiam faţa ta!
Luminata rar
de "zâbetuI-dar"
ce nu-l mai purta,
că nu-l mai avea...
Florile-nfloreau
si se parfumuau
zâmbete, apăreau
doar când o priveam;
.
Visam şi sărutam!
Gândul tău sfânt,
lăcaşul fluturilor,
ce zilnic, in zbor,
veneau la mine
sa-mi spună de tine,
de zi si de noapte,
De toate - câte poţi, poate...
.
Pentru tot ce mi-ai dat,
pentru tot ce mi-ai luat,
gânduri de bine
flori color, cer fără nori,
iubire multă
cât fiecare, poate sa ducă
Din ziua divina...
Esti TOT pentru mine!

poezie de Garofiţa Popescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, când te priveam, ştiam că nu eram nimic, că tu erai totul şi eu nimic.

Hans Erich Nossack în Cel mai târziu în noiembrie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numărătoare inversă

Mi-am adunat cele trebuincioase
Zicându-mi
Că moartea o să-mi dea un răgaz
Să număr firele de nisip din ochii mării
m-am urcat pe un val cu spumă albastră
cu picioarele adâncite în mine
să nu-mi ud tălpile
nu ştiam de unde să încep numărătoarea
aşa că m-am aruncat în primul vârtej
şi-am dat peste un albatros
ce încerca să-şi ia zborul spre adâncuri
în loc de nisip am dat peste mii de ochi
ce mă priveau miraţi

spre seară priveam la trupul meu mort
ce încerca să ajungă la mal

poezie de Lucian Alecsa din Asupra căderii (2002)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nelinişte

Te simt neliniştită de o vreme:
Privirea ţi se-ndreaptă către zări
Cu doruri care cer alte-alinări
Şi-ncearcă să rezolve noi dileme.

În paşii tăi văd o îngrijorare,
Şi nu mai seamănă cu paşii-acei
Pe care îi priveam cum, pe alei,
Veneau spre mine plini de încântare.

Să fie timpul care cerne clipe
Cel care s-a oprit când a văzut
Că pe-o iubire n-are de cernut?

Ea poate, singură, să se risipe?
Alung din minte gândul neplăcut,
Căci ştiu că totul... doar mi s-a părut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemărginire

stăteam pe-o margine de cer
precum ai sta pe-un dig şi ape
se furişau sub tălpi, aproape
şi licăreau cu sori, stingher

priveam de sus la norii moi
la totul forfotind sub ei
şi când erau de ploaie grei
şi când pluteau şi trişti şi goi

priveam la mările din jur
la munţi cu creste dăltuite
şi din adânc nebănuite
cum lavele erup, obscur

minuscula imensitate
cuprinsă cu privire lină
şi raze reci de lună plină
cerşea parcă mereu dreptate

şi eu, un înger rătăcit
pe colţ de ceruri în neştire
sorbeam o lentă pustiire
din fastul ei, nemărginit..

poezie de Iurie Osoianu (3 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecutul prezent

să mă scriu, să mai scriu
o simfonie a iubirii
pe clapele unui clavecin în astă noapte
priveam tăcutele retine şi lăcrimam
în câte un vers
eu te chemam să complectez prezentul
cu verbul a iubi în taina nopţii
şi oboseam tot alergând după un adverb
tăceai şi te-nveleai cu tăcutele suspine
plecai şi te întorceai în mine
erai femeia fără chip şi nume
şi te priveam...
offf, ce priveam
cum pasul tău şăgalnic pierea prin ani
mă alintai şi iar plecai
să complectezi trecutul
cu un prezent rămas pe buza sorţii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eclipsă

Mi-am privit, singur, sfera-gazdă-n zbor murindă,
Mascând portocaliu, cu umbra-i gigantescă.
Dar vai ce mică-i... O priveam, proiecţie terestră
'n suspans straniu, disperând o Lună... să reaprindă.

O şansă-i că-s ş-alţi mii de sori, ce scânteiază
Să-i ţină pedepsitei, satelitei, becu-aprins
Spre neîngheţ năprasnic; neagră, în noapte trează...
O rocă prăfuită-n pierderea de dor nestăvilit, nestins.

Mă-ntreb pe neaşteptate-n gând, sinistru;
De s-ar opri mişcarea brusc, doar o secundă,
Sau mai puţin, un fir de timp... pierdut registru
De glob, uitând de sine... Am fi Icari zburând în umbră!

M-agăţ cu jind de-un fes gălbui pe-o bulă brună
Şi nu-mi revin, că bula-s eu, încontopit pe-o rocă
Şi sunt şi-aici, în noaptea începândă şi sus-pus pe Lună
Ce priveam; pe cratere-i grisate, cu gropiţe-n cocă.

M-a răvăşit o teamă nesfârşită, despre-un negru
Lăsat pe loc ştiut de-argint... Mi-am spus că-i tot posibil
Într-o zi... Poate nu eu, să pierd pe rând tot, cer sclipind, integru...
Şi tot mai mult mă văd peste milenii-n hău... Irezistibil!!!

O licărire tot gălbuie-mi dă speranţă vie
Că moartea inefabilă va mai întârzia, un neştiut
De timp... Se creşte iar speranţa că iubirea o să fie;
Căci fără ea, oh Luna, vom pieri-n necunoscut, tăcut!

Mă simt mai mic, din noaptea asta, mai fragil;
Mă sperie hidosul fără milă al naturii
Căci ştiu deja, că Universu-i o himeră, gol exil...
Un rece groaznic, un anoxic, detonant şi plin de furii...

Şi nori de pâclă-n cer se-aprind de-un roz-grena
În mută explozie-n fundal de cânt de-amor de broaşte...
Ascunsa se reîncarcă-n recâştig, lucind ca platina
Pe negrul cu un fard adânc, ceţos, de ou de Paşte.

M-adorm cu greu, c-o pată pe retină-n mintea-mi revolută
De-o experienţă nouă-nesfârşit, reînvăţând ce e elipsă
Cu dus-întors la două capete... de n-ar rămâne, bolta-i slută!...
Ferici să fim; cât dus se-ntoarce, vom trăi... în returul de eclipsă!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (15 iunie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram timid, erai o divă

Eram timid, erai o divă
Şi te priveam cu jind, cu dor...
Lucram la cooperativă,
Tu pe merţan, eu pe tractor.

Ne mai vedeam pe coridor,
La sediu, când treceai, lascivă;
Eram timid, erai o divă
Şi te priveam cu jind, cu dor.

Odată m-am drogat cu clor
Şi am făcut o tentativă,
Dar ai rămas inexpresivă
Şi-am încercat să mă omor...

Eram timid, erai o divă.

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pierdut

Priveam lumânările si florile aduse de voi
Priveam plângând trecutul şi ne vedeam pe noi
Am fost prea fericiţi în lumea noastră blândă
Acum v-am părăsit sunt doar o stea plăpândă.

Cand vântul bate-afară şi-n jur e plin de şoapte
Eu iar vă vizitez, târziu, în miez de noapte
Aş vrea să intru-n casă dar sunt oprit de îngeri
Şi iarăşi am să plec învăluit în plângeri.

Am fost un suflet bun dar cu mii de păcate
Nici nu credeam că e, pedeapsă moarte
Aş vrea doar să vă spun să credeţi în Cel sfânt
Ca veşnic să aveţi, odihnă în mormânt.

poezie de Alin Ojog (4 decembrie 2021)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primii ani de şcoală

Să ne-amintim de primii ani de şcoală...
Erau copii, dar anii au trecut,
Să ne-amintim de doamna învăţătoare
Ce ne-a iubit, pe toţi atât de mult

În clasa I priveam cu ochii-n lacrimi
Părrinţii, cum spre casă au plecat
Dar mângâierea doamnei noastre, parcă,
Putere şi curaj ne-a insuflat.

Ne aştepta pe bănci câte-o bomboană
Şi-o jucărie de la cei mai mari
Şi mai erau primele cărţi de şcoală...
Priveam tăcuţi, cu ochii vioi şi mari.

Zile-au trecut, una şi încă una
Precum o mamă ne-a apropiat
În juru-i. Nu ştiam ce e furtuna
Şi să sperăm în viaţă ne-a-nvăţat.

Ne-a arătat întâii paşi în lume
Ce greu era, dar am continuat
Vocea ei blândă ne dădea putere
Totul era atât de minunat!...

Ne-am despărţit cu ochii-n lacrimi
Doamne, de ce cei patru ani s-au scurs uşor,
Acum trecând prin curtea şcolii noastre
Plângem din nou, din lacrimile lor

O văd în vis pe doamna-nvăţătoare
Ce tâmple albe. Viaţa ne-a schimbat
Dar n-am să uit întâii ani de şcoală
Totul a fost atât de minunat!

Parcă ninge... Fulgi pufoşi de mătase
-mi cad în palme
E o plapumă de vată-ntreg pământul
Oare ce-i?
Ninge azi în toată lumea
Şi de alb plin este cerul
Vezi? Albul pur e-n suflet, e dincolo de lume
Aici sortiţi pieirii suntem, precum o zi...
Dar va să vină iarăşi zorii zilei.
Când Domnului, tu înger îi vei fi
Atingerile tale dau lumină
Acelui care vrea să te asculte
Şi liniştea le-acoperă durerea...
Credinţa-n tine veşnic se ascunde...
În stânga e abis, neant în dreapta
Chiar dacă drumuri greu, e numai unul
Şi-aceea treci peste furtuni, de-aceea,
Nimic, aici, nu ţi se pare greu.
În grădina mea, dac-ai să vi,
Strălucind, lungi fire argintii
Ai să vezi pe-alei, pe flori, pe frunze,
Melcii sunt, urmându-şi calea lor,
În apropiatul viitor.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ca o carte

Alerga trenul sub lună,
Timpul îmi părea că aleargă după noi
Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul
Copacii falnici, dar de frunze goi.

Priveam stânci, munţi, dealuri
Şi mă miram atât de mult,
Cât e de frumos pământul,
Şi nu mă săturam să mă mai uit.

Trenul alerga tot mai departe,
Inima îmi bătea mereu.
Şi lumea îmi părea ca o carte,
Scrisă de însuşi Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!