La Argeş

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ‘naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi -
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

- Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienescc posace mormântul părăsit.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o noapte de catifea şi de plumb, în care adierea molatecă a unui vânt fierbinte cerca în zadar să risipească pâcla ce închegase văzduhul. Zările scăpărau de fulgere scurte, pădurea şi grădinile posace tăceau ca amorţite de o vrajă rea; mirosea a taină, a păcat, a rătăcire.

Mateiu Caragiale în Remember (1913)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întoarcerea învinsului

Iar când, sfioasă umbră, prin ceaţa rece-a serii
Purtându-ţi trista taină, de gânduri chinuit,
Târziu te vei întoarce înfrânt şi istovit,
Spre casa părăsită în văile uitării,

Tu, cel ce-ai cules floarea spinoasă-a-nstrăinării
Şi-a ei mireasmă-amară cu patimă-ai sorbit,
La-ndemnul Amintirii ce-n prag ţi-a răsărit,
Nu te lăsa ca pradă să cazi înduioşării

Zadarnice. Respinge deşarta-i mângâiere
Şi oricât de adâncă ar fi a ta durere,
Trufia nu ţi-o pierde, rămâi nepăsător,

Nu te opri, nu plânge, şi dacă-ţi stau morminte
În drum, treci peste ele, înnăbuşe-al tău dor,
Şi-n neagra noapte pleacă, cu fruntea sus-nainte.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronicarul

Cu uşa zăvorâtă, în dosnica chilie
În care raza zilei se cerne tainic, lin,
Departe de-orice zgomot, ferit de ochi străin,
Bătrânul amintirea îşi deapănă şi-o scrie.

An după an înşiră, domnie cu domnie,
Rănit de soartă însă, de părtinire plin,
El pana-nverşunată îşi moaie în venin,
Ca-n viitor izvodu-i mai mohorât să-nvie

Acel veac de restrişte cu sângerânde zări.
Iar pe asupritorii batjocoritei ţări,
Amarnic îi huleşte în măiestrite rânduri

Şi-i tremură-atunci mâna de patimă, dar când
Răsare printre umbre domniţa cu chip blând,
Mişcat închide cartea şi cade trist pe gânduri.

poezie de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clio

Mi-a îngânat stăpâna: "Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi."

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprincene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i – spelbă floare de ceară străvezie -
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir -
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Domniţa

Verzi-tulburi ochii-i galeş revarsă pe sub gene
Ispita pătimaşă şi doru-nveninat.
E-naltă, cu păr galben, cu mersul legănat,
În grelele-i veşminte păşind măreţ şi-alene.

Mişcările-i sunt line, molatece, viclene,
Şi dulcele-i grai curge duios şi răsfăţat.
Dar, cine-i cată-n faţă se pierde săgetat
De negrul arc ce-mbină trufaşele-i sprâncene.

Muiată-n nestimate şi-n horbote de fir,
În mâna-i - spelbă floare de ceară străvezie -
Ea poartă pe subţirea năframă nărămzie

Ca un potir de sânge un roşu trandafir -
Şi, tot ca el, rănită în plină tinereţe,
Tânjeşte, se-nfioară şi moare de tristeţe.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe paradisiace

Când omul, noaptea, doarme
sub slăvile senine
şi păsări iscă larme
de triluiri divine;
Când coacăzele straiul
şi-l coc sub nori de aur
aici e încă raiul
pe pământesc coclaur.
Şes vast, ne dă flori nouă,
pe lângă unde-albastre.
A raiurilor rouă
e-n sufletele noastre.
O, tril de păsări încă
la fel de clar mai curge
ca-n liniştea adâncă
din vremuri demiurge.

poezie celebră de Verner von Heidenstam, traducere de Aurel Covaci
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Linişte

Când briza mării vine,
Când seara lin coboară,
E linişte şi-i bine.
Nici pescăruşii nu zboară.

Doarme Dunărea bătrână,
Doarme marea-ntunecată,
Toate dorm sub clar de lună
Şi sub bolta înstelată.

O linşte adâncă
A cuprins întreg pământul.
Vântul nu loveşte-n stâncă...
S-a astâmpărat şi vântul.

Doar astrul nopţii luminează
Cuprinsul nemărginit.
De-o veşnicie veghează
Peste tot ce-a adormit.

poezie de Dumitru Delcă (iunie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi cu bine

În liniştea luminilor curate
Se zbate o copilă fără gând,
Iar pasul ei, cu frunza tremurând,
Spre moarte ar avea întâietate.

Mai trece o egretă, când şi când,
Cu aripi sângerând de greutate,
Sub streşine de case-abandonate,
Obrazul i se pierde-n soare blând.

"Rămâi cu bine", spuse ea smerit.
Întunecimea stelelor puţine,
Pe casa ei cea nouă de granit,

Adulmecă pământul părăsit;
Se-aude un ecou... "Rămâi cu bine"...
Copila parcă nici n-ar fi murit.

sonet de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă trecerii unei vieţi

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge.
Timpul strigă-n depărtări şi se strânge în clepsidră,
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă.
Lin, ceasornicul, bătrân toarce caierul tăcerii...
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii
De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă...
În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!

Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge
Parcă-n braţe prunc flămând care tremură şi plânge.
Pribegie, teamă, dor, plâns şi lacrimă amară...
Traiul nu i-a fost uşor! Mâncau pâine de secară.
Vântul aspru-i biciuia. Focu-n vatră se stinsese
Şi picioru-i sângera. Haina-n coate se rupsese...
Cu migală a cules şi-a trăit din mila lumii.
Totul are-n lume sens... Chiar şi furia furtunii.

Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge
Şi adoarme nemâncat, visul steag şi imn ajunge.
Ruga sufletului său este mir, catapeteasmă,
E lumină şi-adevăr, stea din mantia cerească.
Mănăstire şi-a zidit din durere şi din rugă,
La dureri s-a închinat ochiul său să nu mmai plângă.
Spaima nopţilor târzii, teama şi singurătatea
Răsărită-n nopţi cu ger, răsplătită-i cu dreptatea.

Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră,
Trec spre sângerânde zări paşii risipiţi în tindă.
Mama-ntinde braţul stâng. Braţul drept, ca o câmpie,
Lin alunecă spre ea ca un fulg de păpădie.
Tata, parcă lăcrimând, braţul drept sfios întinde...
Cu îndemnul părintesc, pruncu-n braţe şi-l cuprinde.
Îngenunchi în rugi şi-n vis! Plângi pentru părinţi, copile!
Şi bătrân când ai să fii, dă-le-un strop de fericire.

Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă...
Dacă ar mai fi o zi, mama pruncul să-şi cuprindă
În a ceţurilor văi, în privirea lăcrimândă,
Suferinţa ar putea în adânc să şi-o ascundă.
Tâmplele-au albit de mult, în broboadă şi le-ascunde.
Chipu-i are brazde-adânci, genele-s de lacrimi ude.
A uitat mai deunăzi să-şi îmbrace fota, ia,
Fiindcă fata ei purta sfântul nume de Maria.

Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii...
Bate-n poartă cineva. Cin' să fie-n faptul serii?!
Tare-i frig... Şi a plouat... Ori sunt lacrimi prinse-n barbă?!
"Biata mea măicuţă, plângi?!" fiica mama şi-o întreabă.
"Mamă, m-am întors şi eu. Ion ăl mic... Acum sunt mare.
Să mă ierte Dumnezeu, mult am stat în depărtare!"
Tace... -n gol parcă priveşte. Ce e asta?! Vis e oare?!
Dumnezeu mi-a ascultat ruga-mi cutremurătoare?!

O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii...
"Vezi, băiatul meu cel drag, înfloriţi de-odată-s merii!
Vezi fetiţa mea? Acum, lacătul cel ruginit
Când să-l pui să-nchizi portiţa, îţi urează bun venit!
Dragii mei copii, văd bine, ceasul morţii se grăbeşte!"
Spune mama printre lacrimi şi copiii şi-i priveşte.
N-am fost nimănui povară, sufletul mi-e obosit,
Mama cea de altă dată mult prea mult a-mbătrânit.

De-o zări din depărtări îngerul... E dus de-o viaţă!
Vremuri aspre cu ninsori şi furtuni... Aceiaşi casă,
Vă aşteaptă ca un Sfinx truditor şi de povară...
Prinsă-n ea, acelaşi vis cată iarăşi să răsară.
Ploi şi clopote pe rând au bătut... Ea, în tăcere,
Vă aşteaptă să veniţi să-i lăsaţi o mângâiere.
Vă aşteaptă, dragii mei, toate darurile sfinte
Ce-au rămas - un talisman -, spre aducerile-aminte.

În a vremii închisori, singură-i. Ce tristă casă!
Oh! Trecut-au sărbător... Nimeni n-a mai stat la masă.
Ceasu-n loc de s-ar opri, să vă pot păstra, copile!
Însă timpul nu stă-n loc, este fără de oprire.
Doar un vis mai are mama... Aşezaţi-vă! Mă rog,
Cât mai repede la tatăl vostru, maică, să mă-ntorc.
Voi rămâneţi cu-mpăcare şi uniţi în orice ceas,
Este singura dorinţă, mamă, care mi-a rămas.

În a vremii închisori singură-i. Ce tristă casă!
De-o zări din depărtări îngerul... Căci de o viaţă
O bătrână plânge-n prag şi aşteaptă-n faptul serii.
Lin, ceasornicul bătrân toarce caierul tăcerii.
Praful se aşterne iar cu secundele-n firidă,
Timpul strigă-n depărtări şi se scurge în clepsidră.
Într-un pumn mereu plăpând gândul celui care plânge...
Se-aud clopote bătând ca un suflet... Noaptea strânge...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rândunel

Un vânt şi-o ploaie necăjită
S-au repezit ca din senin
Şi răpăie prelung pe frunze
Şi-mi culcă florile de crin.

Grădina toată-i răscolită...
Ce tristă e grădina mea!
Pe-o creangă tremură de frică
Un pui plăpând de rândunică.

E singur, în bătaia ploaiei,
Şi-n ciripitu-i rugător
Îmi spune să-i deschid fereastra:
Şi eu deschid, el intră-n zbor.

Şi iată-mi-l rotind prin casă
Şi parcă nu mai e pustiu
În casa mea înveselită
De ciripitul lui zglobiu.

Dar iată... soarele s-arată...
Pe frunze picurii sclipesc
Şi rândunelele, pe-afară,
În zboruri vesele vorbesc.

La glasul lor, grăbit, mă lasă,
Plăpândul pui de rândunea...
Mai vino, ploaie, înc-o dată
Să-l văd din nou în casa mea.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de stea

(lui Mihai Eminescu)

De steaua ce nu a apus
Şi mai străluce încă
Mi-e sufletul de dor răpus
În liniştea adâncă.

Nimic nu-i stins din al său drum,
În depărtări senine
Luceşte-n raza lui acum
Speranţa de mai bine.

- Icoană strălucind în gând,
Încet, la noi coboară,
Cu harul tău de înger blând
Hai, vin* de ne-nconjoară!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pod peste vreme

Din adâncuri cresc văpăi solare,
Izbucnind în cerul de cenuşă.
Mari eresuri, păsări călătoare,
au venit să zacă chiar la uşă.

Când speranţe ne cuprind altoi,
Vindecându-ne de de bolile acide,
Ne rescrie vârsta-n car cu boim
sabia uitării ne ucide

poezie de Nicu Petria din Ziua de după noapte (2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai Uitat?

În liniştea serii
Vorbeşte malul mării
Aud până şi norii
Spun că m-ai dat uitării

Eu chem o stea pe nume
Şi-ntreb numai de tine
De rătăceşti prin lume
De te gândeşti la mine

Dar steaua-n zări dispare
Zâmbeşte cu mirare
Eu nu-nţeleg ce are
Că mi-a lăsat o floare

În liniştea serii
Te chem in mreaja mării
Aş vrea să zbor cu norii
Oare m-ai dat uitării?

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre Shakespeare

Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
Ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
Puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
De ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
Tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
Şi spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
Ai scris slove frumoase cu stofă de poet
Şi inimile toate citind se bucurau
De versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
În marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
De care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.

poezie clasică de John Milton, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adun amintiri

Adun amintiri de prin plaiuri de rai
Când razele line coboară spre zori,
Se-aude, departe, un sunet de nai
Şi roua se-aşează-n petale de flori.

Îl suflet le prind, ca pe darul divin,
Să mângâie clipa şi dorul nestins,
Căci vraja pluteşte pe cerul senin,
Iubire sădind pe tărâm necuprins.

La tine am gândul în clipe de dor
Şi arde-n tăcere cuvântul nescris,
Mă leagănă-n taină un val de fior
Ce duce aievea spre calea de vis.

Adun amintiri din freamăt de dor
Şi-n lacul iubirii privesc ne-ncetat,
Pe mal de vei trece cu pasul uşor
De-o blând-adiere voi fi mângâiat.

Căci fructul speranţei naşte iubire
Celestă ca roua în câmpul de flori,
Un rug de plăceri, aprins în privire
Dă farmecul sacru, luminii în zori!

poezie de Nicuţă Ioan Lungu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri răscolitoare

exersez avântul spre văzduhul azur
n-am aripi doar dorinţa nebună de zbor
iubesc viaţa lucruri de jur împrejur
sunt universul meu multicolor

fulgerări neîntrerupte şi nebănuite
mă ţin în febra marilor căutări
vârtejul timpului prin zări infinite
fiorul devenirii prin ample mişcări

lumea sfinţilor când cerne mângâieri
când sublimul e atins cu dorinţe absolute
reculegerea în peisajele cu palmieri
cu zefire care apropie depărtări definite

gânduri care răscolesc din răsputeri
toamnele bătrâneţii vise desţelenite

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg în Skania

Parcul e sus. Ca dintr-un foişor,
din umbra lui acuma mă cobor
şi ies în şes şi în amurg şi-n vânt,
acelaşi vânt pe care-l simt şi norii,
apele limpezi şi aripa morii
ce-n zarea cerului se învârteşte.
Acuma sunt şi eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. – Priveşte:

Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârşire
pe care-aleargă nouri străvezii,
şi-ngrămădiri de alb din când în când,
şi-n zare tonu-acela cenuşiu, subţire,
pe fondul roz al serii ondulând,
şi peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.

Stranie alcătuire
în sine zbuciumată şi sprijinită-n sine,
cu aripi uriaşe şi chipuri şi cortine,
şi munţi în faţa celor dintâi stele,
şi-o poartă-n depărtări adânci,
pe unde doar păsările dacă pot pătrunde...

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de soare-apune

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului:
Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg
Şi pline de umilinţă urmau sălbăticiunea roşie, floarea verde
Şi izvorul gângăvind. O, străvechiul ţârâit al greierului de casă,
sânge înflorind pe altarul jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.

O, voi cruciade şi aprinse mucenicii
Ale cărnii, căderea fructelor de purpură
În grădina serii pe unde în vremi de demult treceau evlavioşi apostoli,
Oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare.
O, delicatul mănunchi de albăstrele ale nopţii.

O, voi vremi ale tihnei şi ale toamnelor de aur,
Pe când noi, călugări paşnici storceam struguri de purpură
Şi-n jurul nostru sclipeau colina şi pădurea.
O, voi vânători şi castele; tihna serii,
Când în chilia sa omul cugeta la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune se răsucea după capul viu al Domnului.
O, amarele ceasuri ale decăderii,
Când în ape negre priveam un chip de piatră.
Dar cu strălucire îşi înalţă îndrăgostiţii pleoapele de argint:
O seminţie. Din perne trandafirii se revarsă fum de tămâie
Şi dulcele cântec al celor ridicaţi din morminte.

poezie clasică de Georg Trakl
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!