Clio

Mi-a îngânat stăpâna: "Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi."

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Argeş

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ‘naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi -
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

- Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienescc posace mormântul părăsit.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul nopţii

Amurgul sfâşâie perdeaua nopţii,
Fâlfâie neguri pe-aripi de lilieci,
Scrâşneşte-n ţipete zăvorul porţii,
Vântul porneşte adierile reci.

Stele nu pot aprinde focul torţii,
Făpturi ciudate adună norii seci,
Amurgul sfâşâie perdeaua nopţii,
Fâlfâie neguri pe-aripi de lilieci.

Rămâi, iubito, e noapte, să nu pleci,
Să ne păzim lumina-n faţa sorţii,
Nu lăsăm pradă viaţa-n gheara morţii,
Să înfruntăm singurătatea în veci,
Amurgul sfâşâie perdeaua nopţii!

rondel de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lauda cuceritorului

O! tu, care-ai mânat barbare gloate
Ca să sfărâmi împărăţii bătrâne
Şi-ai câştigat izbânzi nenumărate;

Tu, ce-n trufia inimii păgâne
Ai pângărit râzând altare sfinte
Şi-ai ars cetăţi, ai fost măreţ, stăpâne,

Când jefuind regeştile morminte
Zdrobitei hârci îi ai răpit cununa,
Şi oaselor bogatele veşminte;

O! negre Domn, care-ai stârnit furtuna
De năvăliri, de-ai zguduit pământul,
Dacă-al tău nume îl săpase runa

Cea tainică pentr-a-ţi slăvi avântul,
L-a şters neîmpăcată-apoi uitarea,
Precum ţi-a spulberat cenuşa vântul.

Povestea ta pierdută e-n vâltoarea,
De ani supuşi ce vremea-a spulberat,
Dar umbra ta le mohorăşte zarea,

Că-nalt răsari, cumplit, neîndurat,
Cuprins de flăcări pe căzânde turle,
Cu pieptul gol luptând însângerat,

Beat de măcel. Asurzitoare surle
Cu spijele se întreceau turbate,
Şi-ades făceai îngrozitor să urle

De buciumări pădurile carpate,
Vânând călare zimbrul şi vierul
Şi săgetând jivine-înspăimântate.

În sumbri nori ce trec încomând cerul
În zori, goniţi de aspra vijelie,
Le mai zăresc cum fug mugind de fierul

Ucigător. Zburau cu veselie
Deasupra-ţi corbii, şi de-atâta sânge
Răsar şi astăzi roşii flori din glie.

Dar, îndelung nu ţi-a fost dat a-nfrânge
Pe-aceea ce pândise rânjitoare,
La sânu-i rece să te poată strânge,

Şi ai pierit, trădat într-o strâmtoare.
Amar te-a plâns, pletoasa seminţie
Ea, ce pe-o culme-într-un apus de soare,

Urlând, te-a ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie.

*

Sunt seri, spre toamnă,-adânci şi strălucite
Ce, luminându-mi negura-amintirii,
Trezesc în mine suflete-adormite

De mult, încât cad pradă amăgirii
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii,

Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi – privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinde, -

Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci adormiţi

La ceaiul cu ierburi senile,
Un foc se aprinde din veacuri –
Compost de răbdări printre zile –
Descântece-n şoapte şi leacuri.

Pădurea se-ncruntă a jale,
O frunză scânceşte prin rouă,
Strivită de vreme şi zale,
În suflet e ceaţă şi plouă.

Privit de departe, copacul –
O aşchie-n calea furtunii –
Îl ţine pământul, săracul,
Şi-o rugă ce-o-nalţă străbunii.

poezie de Daniela Tiger
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naufragiatul

Plutesc în derivă spre Nord, pe Atlantic
Cătând orizontul limanului Scandic
Căci doar o părere, departe-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât noaptea şi vântul.

Pe neagra oglindă de ape mă duce
Un rest de catarg, înfipt ca o cruce
Pe-un lemn ce odată corabie-a fost...
Sau poate-o nălucă, plutind fără rost.

Cu secera Lunii aş vrea să retez
Oceanul de smoală şi-al nopţilor miez
Dar sus e Selena, iar mâna mi-e grea
Abea de mai ţin lemnul vâslei cu ea.

Spre Nord, către ţărmul visat, călăuză
Mi-a Steaua Polară, pe-a cerului spuză
Doar norii -ah, norii- să-i spulbere vântul
Căci negru de-i cerul, pierdut e pământul.

Dar vai, norii aprigi se-adună pe cer
În haite flămânde cu suflet de fier
Şi stelele pier, rând pe rând, câte una...
Cum şuieră vântul! Cum tremură Luna!

Ce ploaie grozavă pe suflet m-apasă
Mi-alunecă vâsla, dar nici că-mi mai pasă!
Departe, spre Nord, o himeră-i pământul
Şi nu mă-nsoţesc decât ploaia şi vântul.

poezie de Mihail Mataringa (9 mai 2007)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că în ninsoarea siderală a haosului, fiecare suflet îşi are planeta sa, închegată din limfa genunilor, în noaptea dintâi a ivirii sale pe lume şi care îşi îndeplineşte ursita ascunsă în criptograma fulgilor căzători şi în târâitul mărunt al greierilor cereşti. Şi atunci zadarnic alergăm să ne înfăptuim viaţa, căci tot ce gândim şi tot ce trăim e un vis de departe, din gheţurile stelare.

George Călinescu în Cartea nunţii
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste flori se culcă Luna

Peste flori se culcă Luna, ca-ntr-o lume de poveşti,
Când aleargă vântul leneş şi sunt nopţi de Sânziene,
Stele-aruncă peste lume raze lungi şi nefireşti,
Dând mister şi dulce farmec vieţii noastre pământene.

Calc alene pe covorul ierbii adunate-n perii
Şi mă-ntreb dacă-i aievea sau e umbra unui vis,
Sunt doar eu cu-a mele gânduri, n-am de ce să mă pot sperii,
Într-o noapte aşezată între cer şi între abis.

Mii de ani i-a trebuit de pe bolţile senine,
De când Luna, galben astru, din oceanul plin de stele,
Lungul drum ca să-l străbată şi s-ajungă pân᾽ la mine,
Pătrunzând cu dor şi vrajă şi în gândurile mele.

Cerne vraja de mătase peste câmpul alb de flori
În mireasma nopţii sfinte, în sezon de Sânziene,
O imagine se scaldă-n armonie de culori,
Într-un zbor înaripat, căzând pe pământ alene.

Timpul, singurul tovarăş, peste mari singurătăţi,
Stă cu mine să admire taina bolţilor cereşti,
Din a vremii caier toarce tot la fel ca-n alte dăţi,
Când pe flori se culcă Luna ca-ntr-o lume de poveşti.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet bun

Astăzi, un suflet bun e lucru rar
Să-l preţuieşti de-l întâlneşti,
Ce a făcut nu-i în zadar
Chiar dacă pare ca-n poveşti.

epigramă de Cornelia Păun Heinzel din Revista Atheneum Canada (12 ianuarie 2014)
Adăugat de Cornelia Păun Heinzel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Învierea

Lumina lină cutreieră pământul,
Se-aşterne linişte în sufletul curat,
Pustiu şi gol se vede-acum mormântul,
E miezul nopţii... Hristos a înviat!

Credinţa se aprinde în sfintele făclii,
Un licăr cald ne pâlpâie în bucurie,
În sfânta pace smerite suflete învii
Şi se trezesc cei adormiţi pentru vecie.

Vestea-nvierii s-a dus în zări departe,
Se vede, se cunoaşte locul unde-ai stat,
Învingător ai fost călcând pe moarte:
Ai biruit!... Ai înviat!... E-adevărat!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hristos a înviat

Lumina lină cutreieră pământul
Iar liniştea se-aşterne-n sufletul curat,
Pustiu şi gol se vede-acum mormântul,
E miezul nopţii... Hristos a înviat!

Credinţa se aprinde în sfintele făclii,
Un licăr cald ne pâlpâie în bucurie,
Călcând pe moarte, smerite suflete învii
Şi se trezesc cei adormiţi pentru vecie.

Vestea-nvierii s-a dus în zări, departe,
Se mai cunoaşte locul unde-ai stat,
Învingător, cum ai promis, ai fost în moarte:
-Ai biruit!... Ai înviat!... E-adevărat!

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurământul (lui C.D. Rosenthal, autorul tabloului "România revoluţionară")

Pe-o pânză de lacrimi - bătrân izvor,
pictezi o ie,
un tricolor.

Steagu-i purtat
prin mit de o fată,

stema în inimă
i se arată.

Ca mândrul drapel
s-adie mai tare,
străbunii şi-au dat
a lor suflare.

Privindu-şi salba, nălţând tricolorul,
fecioara şopteşte
un sfânt jurământ.

Iancu ascultă, Cuza tresare,

Bălcescu l-aude
şi din mormânt.

poezie de N. Petrescu-Redi (1 decembrie 2019)
Adăugat de Njcolae Petrescu Redi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cartea mea de geografie

Cartea mea de geografie
Are daruri ca-n poveste,
Ea mă duce fără veste,
Pe întreaga Românie.

Şi mă trece-n ţări, departe,
De la Nil la Eufrat,
Cu o pagină-mi împarte
Tot ce-n lume acolo-i dat.

Şi la Poluri îngheţate,
Şi-n cetăţi cu lume multă,
Mintea ea mereu ascultă
Lecţiile învăţate.

Într-un ceas cartea mă fură,
Pe cărări ca-n zece ani
Şi mă simt ca-ntr-o trăsură
Trasă de cai năzdrăvani.

poezie de Caterina Talaz
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începuturi

Cer de pergament, alb şi rece,
Împresurat de nori, până-n zări,
Tulburător, ca-n adâncuri de mări,
De ce-mi ţii ochii captivi
într-un anotimp ce va trece?...
Ramurile pomilor sunt copleşite de stele,
Pământul explodează de verde crud,
Şi chiar dacă te privesc îndelung, te şi aud
În toate ploile ce cad în şiraguri de perle;
Te simt şi în vânt, ca un bătrân matelot,
Cum bate încet, înteţindu-se iară,
Atunci când pământul îndrăzneşte să-ţi ceară
Să-i descoperi adevăratul chip pastelat tot!

poezie de Alexandru Răduţ (2021)
Adăugat de Andreea Stein
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi şi pământul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul tău trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,
ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de stassia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninge ca-n poveşti, seara se coboară

tribute to Cristian Paţurcă

Veneam de la Unirii, într-o zi specială,
Mergeam eu şi Paţurcă,"La aniversară"
Frigul şi norii căzuseră la învoială,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

La Universitate ajungem, e puhoi de lume,
Punem flori la Troiţă, ei ne înconjoară
Oamenii sunt trişti, nu e loc de glume,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

Azi e 21 decembrie, s-a împlinit un an,
Nu ne vine a crede cum timpul zboară
Totul e-un infinit alb, ca într-un roman,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

De la revoluţie a trecut un an de libertate,
Un an de când oamenii au învăţat să moară,
Pentru democraţii şi minciuni sfruntate
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

Brusc mă trezesc din somn, Cristi a murit,
Imediat dau fuga la geam şi mă uit afară
În spatele blocului totul pare liniştit,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

Merg jos la florărie, frumoşi trandafiri,
Cumpăr, dar sufletul începe să mă doară
Mă urc în maşină, gonesc spre cimitir,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

Mă opresc la mormânt unde Cristi zace,
Sărut fotografia şi îi spun "Odihnă uşoară"
Iar bunul Dumnezeu să îţi ofere pace,
Ninge ca-n poveşti, seara se coboară.

poezie de Alex Dospian (august 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul de la miezul nopţii

E toamnă, e târziu şi plouă-ntr-una
Pe frunzele-amorţite şi pe gânduri
Ce nu mai pot să zboare, căci fortuna
Le-a încuiat în necitite rânduri.

Aşteaptă-nfrigurate şi mai speră
Ca lacătul pecetluit de-o vrajă
Să ruginească-n trista atmosferă
Sau să îşi uite rolul său de mreajă.

Şi-atunci, când vor putea din nou să zboare
Spre zări albastre, calde şi senine,
Vor căpăta şi aripi şi culoare
Te vor găsi, vor fi din nou cu tine.

Îţi vor aduce iarăşi bucurie,
Privirea ta va fi strălucitoare,
Iar vântul, într-o dulce acalmie,
Îţi va depune-o floare la picioare.

Vei fi, din nou, frumoasa de-altădată,
În echilibrul de la echinocţii,
Ce îmi oferă-n noaptea înstelată
Sărutul ce cuprinde miezul nopţii

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-a zâmbit

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie
Când mergeam încet pe drum.
Era frumoasă ca o zee
Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun.

Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân
Cu ochii limpezi ca apa de izvor,
Dar avea inima tristă,
Căci sărmanul era cerşetor.

Mi-a zâmbit într-o zi un copil
Cu ochi frumoşi ca două stele.
Mi-am adus aminte de-a mea copilărie
Şi de braţele mamei mele.

Mi-a zâmbit într-o zi un pom
Care era legănat uşor de vânt.
Şi mi-a părut că zâmbeşte un om,
Pe drept cuvânt.

Mi-a zâmbit într -o noapte o stea,
Când priveam cerul plin de stele.
M-am bucurat atunci în sinea mea
Şi m-am întors la visurile mele!

poezie de Vladimir Potlog (13 octombrie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aspra

Nimic nu o-mblânzeşte, nimic nu o-ncovoaie,
Ani are peste sută şi multe-a pătimit:
Tot neamu-i, soţul, fiii, de sabie-au pierit,
Dar n-a putut durerea s-o frângă, nici s-o-nmoaie.

Şi fără preget luptă, împilă şi jupoaie;
Ea taie-n carne vie şi sufletu-i cernit
Cu toată răzbunarea e tot nemulţumit -
Aşa cumplit o arde năprasnica văpaie

A urii. Iar când noaptea l-a candelii lumină
Bătrâna ce veghează, stingheră şi haină,
Trecutul răscoleşte, din ochi îi dau scântei.

Nu plânge, dar veninul o-nnăbuşe, greu geme,
Afară urlă vântul şi peste capul ei
Pogoară stoluri negre de groaznice blesteme.

sonet de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era o noapte de catifea şi de plumb, în care adierea molatecă a unui vânt fierbinte cerca în zadar să risipească pâcla ce închegase văzduhul. Zările scăpărau de fulgere scurte, pădurea şi grădinile posace tăceau ca amorţite de o vrajă rea; mirosea a taină, a păcat, a rătăcire.

Mateiu Caragiale în Remember (1913)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!