Cântec de soare-apune

O, noptatica zvâcnire de aripă a sufletului:
Păstori, odinioară mergeam pe lângă păduri în amurg
Şi pline de umilinţă urmau sălbăticiunea roşie, floarea verde
Şi izvorul gângăvind. O, străvechiul ţârâit al greierului de casă,
sânge înflorind pe altarul jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.

O, voi cruciade şi aprinse mucenicii
Ale cărnii, căderea fructelor de purpură
În grădina serii pe unde în vremi de demult treceau evlavioşi apostoli,
Oşteni acum, trezindu-se din răni şi vise stelare.
O, delicatul mănunchi de albăstrele ale nopţii.

O, voi vremi ale tihnei şi ale toamnelor de aur,
Pe când noi, călugări paşnici storceam struguri de purpură
Şi-n jurul nostru sclipeau colina şi pădurea.
O, voi vânători şi castele; tihna serii,
Când în chilia sa omul cugeta la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune se răsucea după capul viu al Domnului.
O, amarele ceasuri ale decăderii,
Când în ape negre priveam un chip de piatră.
Dar cu strălucire îşi înalţă îndrăgostiţii pleoapele de argint:
O seminţie. Din perne trandafirii se revarsă fum de tămâie
Şi dulcele cântec al celor ridicaţi din morminte.

poezie clasică de Georg Trakl
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec occidental

O, a sufletului bătaie de aripi:
Păşeam odinioară, păstori, spre păduri amurgite
Şi urma cerbul roşu, floarea albastră şi gângăvitul izvorului,
Plin de smerenie. O, străvechiul ton al greierelui,
Sânge înflorit pe piatra jertfei
Şi strigătul păsării singuratice peste liniştea verde a iazului.

O, voi cruciade şi martiri înflăcăraţi
Ai cărnii, violetele fructe cad
În noptatica grădină, unde în vremuri trecute păşeau pioşii apostoli,
Acum războinici, treziţi din răni şi vise de stele.
O, blândul mănunchi al nopţilor albăstrele.

O, voi vremuri de linişte şi ale toamnelor aurite,
Căci noi călugări paşnici storceam violeţii struguri;
Şi împrejur străluceau dealul şi pădurea.
O, voi vânătoare şi castele; odihna serii,
Căci în cămăruţa lui omul medita la cele drepte,
Şi-n mută rugăciune spre viul căpătâi al Domnului tindea.

O, amara oră a obştescului sfârşit,
Căci noi urmărim în ape negrul chip de piatră.
Dar strălucind ridică îndrăgostiţii argintiile pleoape:
O seminţie. Tămâie curge din pernele roz.

Comentarii

Georg Trakl a scris una dintre cele mai importante poezii ale secolului al XX-lea cu textul "Cântec Occidental". Acesta a fost probabil scrisă la Innsbruck în decembrie 1913. A fost publicată postum în selecţia "Sebastian în vis", selecţie care este deja întocmită de Trakl. Orizontul său de timp se află între cele două războaie balcanice din 1913 şi începutul primului război mondial. Tensiunile politice din Europa Centrală, care au persistat de la cea de-a doua criză marocană din 1911, au crescut în noiembrie 1913 cu convenţia marină dintre "Reichul german", Austro-Ungaria şi Italia, precum şi "afacerea Zabern".
Poemul pare la prima vedere complet neatins de aceste crize europene.
Multiplele semne de exclamare "O" sunt o reminiscenţă de la Baudelaire, în "Les Litanies de Satan" ( "Les Fleurs du Mal"), cel puţin de nouăsprezece ori se repetă exclamaţia "O", în cea mai mare parte în alăturarea "Ô Satan". Totuşi, poezia "Cântec occidental", este mai aproape de simbolism decât de expresionism. Cu toate acestea Satana nu pare a fi prezentă la Trakl.
Totuşi vom găsi imagini translucide potrivite, "cerbul", "Sânge înflorit pe piatra jertfei", "Cruciadele", "cruciade şi martiri înflăcăraţi ai cărnii", "violetele fructe", "războinici, treziţi din răni", "rugăciune spre viul căpătâi al Domnului". Toate imagini care corespund imaginaţiei creştine obişnuite despre Satana.
Referindu-ne la Baudelaire, găsim un concept foarte diferit despre Satana:

"Ô toi, le plus savant et le plus beau des Anges,
Dieu trahi par le sort et privé de louanges,
Ô Satan, prends pitié de ma longue misère!"

Satana este caracterizat ca fiind un înger, ca un Dumnezeu, ca Mântuitor - ca înger pe nedrept căzut, care se ridică pentru cei care, de asemenea, au fost nedreptăţiţi. Şi, ca atare, el apare în textul lui Trakl prezentat aici, dar fără nume, (în imagini care vorbesc despre suflete drept creaturi cu aripi ale bătăilor sufletului "O, a sufletului bătaie de aripi" şi ca tensiune dintre dreptate "omul medita la cele drepte" şi distrugere "O, amara oră al obştescului sfârşit".
Ce ar putea însemna "occidental", care ţară occidentală este înţeleasă prin aceasta? Evident, un "Occident creştin", în sensul cel mai pur al cuvântului, aşa cum este evidenţiat de "O, voi cruciade", "În noptatica grădină, unde în vremuri trecute păşeau pioşii apostoli" şi "călugări paşnici".
O idilă a zilelor paşnice, "Epoca de Aur" ("O, voi vremuri de linişte şi ale toamnelor aurite") ale mitului antice sunete, dar mai presus de toate un Ev Mediu idealizat de păstori şi călugări, mănăstiri şi castele.
Acest timp s-a pierdut într-o perioadă de "cruciade", "torturi", "războinici" şi "amara oră al obştescului sfârşit". "Cruciadele" par aproape ca şi căderea creştinismului, autodistrugerea Occidentului, privind într-o mişcare amară a mitului lui Narcis care se vede "împietrit" în "apele negre".

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Pe ziduri negre se holbează pomi schilozi
Din argintia mască al răului duh priveşte;
Lumina cu magnetică plagă alungă noaptea cea de piatră.
O, scufundatul dangăt al clopotelor serii.

Curvă, care-n fiori de gheaţă naşte un mort copil.
Turbat biciuie a Domnului mânie fruntea obsedatului,
Plagă violetă, Foamete, zdrobeşte ochii verzi.
O, hidosul râs la aurului.

Dar liniştită-n negre grote mută omenire
Adaugă din aspru metal capul mântuitor.

poezie clasică de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurgul serii

Amurgul serii se lasă uşor,
Peste pleoapele, falnicilor codrii
Numai izvorul se-aude niţel,
Şi freamătul lin al dulcelui vânt.

E seară si noi ne-ntindem pe iarba,
Cu colţu-i firav, de-un verde deschis,
Spre cerul albastru si luna cea plină,
Acum ne-ndreptăm privirea în sus.

Sunt stele ce par şirag de mărgele,
Întinse pe bolta eternului cer,
Şi luna se-aprinde cu a ei strălucire,
Şi astăzi şi măine, magia-i la fel.

poezie de Loredana Visovan
Adăugat de Loredana Visovan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de seară

Seara, când umblăm pe cărări întunecate
Ne răsar în faţa palidele noastre făpturi.

Când însetăm
Sorbim apele albe ale iazului,
Mierea tristei noastre copilării.

Răposaţi, ne odihnim în umbra socului,
Privim pescăruşii suri.

Nori de primăvară cresc peste oraşul sumbru,
Care tăinuieşte preaînălţatele vremi ale călugărilor.

Când îţi prindeam mâinile subţiri
Lin deschideai în tăcere ochii rotunzi.
E mult de-atunci.

Totuşi, când întunecata armonie bântuie sufletul
Apari, tu, albă, în peisajul de toamnă al prietenului.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când s-au stins luminile serii

Bat clopotele în urechile nopţii obosite
uneori numai furtunile se sperie
şi oamenii când bat într-un anume fel,
flămânde cu limbi vestitoare de moarte.

De când s-au stins luminile serii
călătoresc prin întunericul brut,
o să-ţi spun despre nălucirile de pe drumuri
când bate miezul nopţii în fiorul din trup
şi aşteptările tale pline de dorinţe ascunse
au rămas în cuvinte răvăşite pe file albe.
În ochii tăi au crescut plantaţii de lumină,
în fiecare rază e o ninsoare de petale
care-şi lasă polenul pe umerii fini.

Pământul la care mă întorc cu faţa,
să ascult izvoarele ce vin din adânc
cu tumultul mineral al bogăţiei seninului,
pun în mine culoarea fructului copt
în conturul mai verde decât verdele.

În numele luminii care cheamă norii,
să ude copacii şi ierburile ţării
cu ploaia îmblânzită de cosmice mâini
mă înalţ înflorind iubirea în cântec.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amurg în Skania

Parcul e sus. Ca dintr-un foişor,
din umbra lui acuma mă cobor
şi ies în şes şi în amurg şi-n vânt,
acelaşi vânt pe care-l simt şi norii,
apele limpezi şi aripa morii
ce-n zarea cerului se învârteşte.
Acuma sunt şi eu un lucru-n mâna lui,
din toate-aceste ceruri cel mai mărunt. – Priveşte:

Acesta e un singur cer?
O limpede, albastră nesfârşire
pe care-aleargă nouri străvezii,
şi-ngrămădiri de alb din când în când,
şi-n zare tonu-acela cenuşiu, subţire,
pe fondul roz al serii ondulând,
şi peste toate calma strălucire
a soarelui care apune.

Stranie alcătuire
în sine zbuciumată şi sprijinită-n sine,
cu aripi uriaşe şi chipuri şi cortine,
şi munţi în faţa celor dintâi stele,
şi-o poartă-n depărtări adânci,
pe unde doar păsările dacă pot pătrunde...

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea a doua a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde trup

Verde-n dimineţi cu rouă,
Verde-n clipele când plouă,
Verde-n buze ce-nfloresc,
Verde-n sâni ce se topesc,
Verde... peste amintiri,
Verde-n prag de despărţiri,
Verde... în adânc de dor,
Verde-n dulcele amor,
Verde-n nopţi fără de stele,
Verde-n apa din ulcele,
Verde... la-nceput de noapte
Verde-n mincinoase şoapte,
Verde-n aşternut arzând,
Verde-n tine când pătrund,
Verde-n iarba încolţită,
Verde... când e tăvălită,
Verde-n ochiu-nlăcrimat,
Verde... trupul de bărbat.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din vise

Ce ţi-e surâsul desenat pe gură,
E zâmbetul luminei din făptură
Sau e căldura sufletului meu,
Ce mi l-a dat prin tine Dumnezeu?
Ce ţi-e adâncul ochilor căprui,
E văzul dimineţii-n cărărui,
Ori viaţa soarelui ascunsă în privire,
Îmbrăţişându-mă cu strălucire?
Ce ţi-este negrul păr, miros de stele,
E odiseea ce curge din castele,
Sau zborul moale-n aripi de albastru,
Ce-mi cântă-n unde cu foşnete de astru?
Ce ţi-este floarea chipului senin,
E raza caldă din farmec feminin,
Ori îmbujorare din purpură de frezii,
Ce îmi aduci din strigătul amiezii?
Ce ţi-este graţia cea plutitoare-n trup,
E frumuseţea când mările erup,
Sau pasăre zburând în arc de oră
Ce-şi unduie făptura-n polara auroră?
Ce ţi-e pictura din pori de catifea,
E sufletul miresmei din abur de cafea,
Ori puful primăverii născând poveste nouă,
Ce-mi mângâie văpaia cu degete de rouă?

poezie de Aurel Petre (14 aprilie 2020)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de verde

Lumânărele verzi se-nalţă –
Ocean de verde-n munţi de jad,
Ocean de vis, ocean de viaţă
Când în adâncuri stele ard.
Ocean de verde pe câmpie...
Primăvăratic încolţesc
Oglinzi de stele-n verde glie,
În dulcele grai românesc.

Lumânărele verzi se-nalţă
Şi ard în vis păduri de jad,
Pădurea iarăşi prinde viaţă
Şi-n noi cresc rugile de brad.
S-a răsturnat în valuri cerul
Şi val de verde m-a cuprins.
Deodat' mă-nvăluie misterul
În vaiete de clopot stins.

Ocean de verde-n munţi de jad,
Mă prinde-n vraja lui deodată,
Cercuri concentrice mă ard
Şi redevin pădurea toată.
Sub ploaia rece de smarald
Mă nasc un răsărit de lume
Şi-n noi lumânărele ard
Ca într-o dulce plecăciune.

Ocean de vis, ocean de viaţă,
Templu de verde, sfântul schit,
Pe toţi românii îi învaţă
Demn a trăi, dar şi smerit.
Privind spre marea ta câmpie,
Ascultă-ndemnul cel străbun:
Pădurea-i pururi reverie,
Al pruncilor şi-al vost' plămân.

Când în adâncu-i stele ard
Şi chipu-n ceruri se-oglindeşte,
Când brazi, în suferinţă cad,
Român, gândeşte româneşte!
Vin cioclii sufletul să-l ia,
Trec tapinari cu arma-n mână,
Uitând că rădăcina sa
E trup de naţie română.

Ocean de verde pe câmpie,
Ocean de lacrimi verde crud...
Când cresc păduri de poezie,
Voi aţi lăsat pădurea nud?!
Distrugeţi faună şi floră
Şi vă ucideţi repetat...
Prindeţi-vă în verdea horă!
Aveţi atâtea de schimbat...

Primăvăratic încolţesc
Copaci în noi – băieţi şi fete.
Se nasc pe plaiul românesc,
Destinul crud să şi-l aştepte.
Şi pică lacrimă de jad...
Copaci din sevă o adună
Şi în coroane stele ard
Sclipind sub razele de lună.

Oglinzi de stele-n verde glie...
Copaci coroanele-şi unesc,
Stăpâni în marea Românie,
Românii fericiţi trăiesc.
Păstrăm în seva românească
Cenuşa neamului român.
În veci românul să trăiască
Şi fie-n ţara sa stăpân!

În dulcele grai românesc,
În râuri, curg râuri de miere.
Român, pe braţe brazi îţi cresc
Falnici nălţându-se spre stele.
Român cu rădăcini aici
Şi tricolor pe braţe-stânci,
Cu ii ţesute cu arnici,
Ai în privire răni adânci.

În dulcele grai românesc,
Oglinzi de stele-n verde glie,
Primăvăratic încolţesc.
Ocean de verde pe câmpie...
Când în adâncu-i stele ard,
Ocean de vis, ocean de viaţă,
Ocean de verde- munţi de jad...
Lumânărele verzi se-nalţă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peisaj

Seară de septembrie; mâhnite răsună chemările întunecate ale ciobanilor
Prin satul învăluit în amurg; în fierărie scânteiază focul.
Un cal negru se arcuieşte sălbatec; buclele de hiacint ale servitoarei
Freamătă să înşface văpaia nărilor sale de purpură.
Uşor încetează la marginea pădurii mugetul ciutei
Iar florile galbene ale toamnei
Se înclină mute peste faţa albastră a eleşteului.
Un copac s-a mistuit în flacăra roşie; cu chipuri întunecate fâlfâie liliecii.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Argeş

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân şi-ntinde puternic negrul zbor,
Şi-n liniştea adâncă, din când în când uşor,
Din ulmi cad frunze moarte rotind în clipe line.

Dar, ca odinioară, de ce azi nu mai vine
Domniţa să privească, din ‘naltul foişor,
Cum soarele-asfinţeşte, împurpurând de dor
Zăvoaiele umbroase de-o tristă vrajă pline,

Când se oglindă-n ape murindele văpăi,
Şi blând văzduhul cerne cenuşă peste văi -
De ce nu mai răsare zâmbind în faptul serii?

- Nu, căci de mult ea doarme în ruinatul schit
De taină-îmbălsămată şi florile uitării
Îi troienescc posace mormântul părăsit.

poezie clasică de Mateiu Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul

Blestemate fiţi voi, întunecate otrăvuri,
Somn alb
Această prea ciudată grădină
De copaci în amurg,
Plină cu şerpi, fluturi de noapte,
Păianjeni, lilieci!
Străine! Umbra ta pierdută
În roşul serii,
Un corsar întunecat
În marea sărată a mâhnirii.
La marginea nopţii se ridică păsări albe
Peste oraşe de oţel.
În prăbuşire.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Noi ne certam de la o poezie
ne scuipam, ne îmbrăţişam
sângeram
ne sărutam inimile, ne trăgeam de obraji
jucam în jurul cuvântului, răsturnam litere
aruncam carafe cu chipuri
când treceau
treceau
îngerii serii
cu trupurile noastre peste sufletele noastre
şi ne îmbrăcau cu întuneric!

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naştere

Munţi: cernire, tăcere şi zăpadă.
Sângerie, vânătoarea coboară în pădure;
O, privirile moi ale sălbăticiunii.

Liniştea mamei; sub brazi negri
Se deschid somnoroasele mâini,
Când luna rece răsare năruită.

O, naşterea omului. Sub temei de stâncă
Apa albastră vâjâie nocturn,
Suspinând, îngerul prăbuşit îşi zăreşte imaginea,

O paloare se trezeşte în odaia înăbuşitoare.
Îndoită, luna
Iluminează ochii bătrânei împietrite.

Vaierul, strigătele facerii! Cu aripi negre
Noaptea atinge tâmplele băiatului,
Zăpadă, care cade domol din nor de purpură.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păduri de brazi

Se luminează cerul dintr-odată
Plouă de-un timp şi vântul suflă tare
Această primăvară-i minunată

Plutesc tăcut pe-nrinderea albastră
Şi raze dulci de aur ma-nvelesc
Zbor peste grânele în flăcări... oare
Din drumul meu mai pot să mă opresc?

Speranţa şi durerea mi-o leagă infinitul
În vânturi calde, noaptea, o clipă mă-nfăşoară
Păduri de brazi în sânul lor mă cheamă
Din lumea mea de vise, ireală

Pătează răsăritul trupu-mbibat cu sânge
Şi în apus se-ascunde tristeţea acestei lumi
Strămoşii ne recheamă şi sufletul lor plânge,
Scut ne-am lăsat credinţa şi trupul căpătâi.

Se tânguie-n valuri de verde, pădurea
Şi albă ninsoare de flori se revarsă...
Pământul e sprijin şi-n noi se ridică
O dulce speranţă şi dorul de casă.

Coboară-n adâncul din sufletul nostru
Vuieşte de lacrimi şi râuri de dor
Se stinge în noapte pe cerul albastru
Un cântec de leagăn pe-aripi de cocor.

Mă simt ca o doină plutind printre stele
O umbră uitată de nori, printre stânci
Mă-ntorc iar acasă... Dulce eşti, revedere!
Lacrimi grele pe-obrajii scumpei măicuţei mele
Vin să spele durerea dintre cutele adânci.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de copil

oamenii iubiţi,
nu mor,
nu au morminte,
ei se mută definitiv în noi

chiar ieri,
bunica frământa pâine, pe vatra
care i-am ridicat-o în mijlocul inimii
şi mă chema de la joacă

bunicul
îmi împletea o coroniţă din flori de câmp
şi stătea pe scăunelul verde, scorojit,
în pridvorul sufletului

câteodată,
reconstruiesc casele lor bătrâneşti în mine,
curtea, grădina şi valea din spatele grădinii,
iar ei ştiu să se întoarcă mereu acolo

oamenii iubiţi,
nu mor,
nu au morminte,
ei se mută definitiv în noi

chiar acum,
m-am aşezat lângă sobă (o pot desena cu ochii închişi)
şi cred că am vreo patru ani,
iar ei sunt încă atât de tineri

nu mai cresc,
mi-am promis să ridic ziduri mari de jur împrejurul vârstei,
cu ferestre către casele lor bătrâneşti!

poezie de Sandrina-Ramona Ilie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Valuri de aur, mărgăritare,
Purpură, roze şi diamant
Din carul zilei de amarant
Revarsă Febus fără-ncetare.
Soarele dulce şi luminos
Întotdauna o să-ncălzească,
Şi câmpul verde o să-nflorească,
Şi o să fie cerul frumos.
Iar eu ca frunza ce-ngălbeneşte,
Din zi într-alta fruntea înclin,
Şi al meu suflet rece, străin,
Vai! nu mai simte, nu mai iubeşte!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Valuri de aur, mărgăritare,
Purpură, roze şi diamant
Din carul zilei de amarant
Revarsă Febus fără-ncetare.

Soarele dulce şi luminos
Întotdauna o să-ncălzească,
Şi câmpul verde o să-nflorească,
Şi o să fie cerul frumos.

Iar eu ca frunza ce-ngălbeneşte,
Din zi într-alta fruntea înclin,
Şi al meu suflet rece, străin,
Vai! nu mai simte, nu mai iubeşte.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară

La lăsarea serii lamentările cucului
Devin din ce în ce mai insistente.
Grâul îşi apleacă-n închinare mută spicul,
Maci roşii înfloresc în lan.

Tunetele trec de cealaltă parte-a dealului.
Cântecul greierului, ştiut de toţi,
Amuţeşte-n grădini.

Frunzele castanului
Sunt nemişcate.
Veşmintele tale foşnesc
Pe scara-n spirală.

Tăcută, o candelă clipeşte
În odaia întunecată;
O mână argintie,
Stinge lumina;
Noapte fără stele, fără vânt.

poezie de Georg Trakl, 1887-1914, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de noapte

Răsuflarea Neclintirii. Un chip de animal
Încremeneşte în faţa albăstrimii, a sfinţeniei sale.
Straşnică-i tăcerea în piatră.

Masca unei păsări noptatice. Suave acorduri întreite
Se pierd într-unul. Elai! Fata ta
Se pleacă mută peste apa albăstrie.

O, voi tăcute oglinzi ale adevărului!
La tâmpla solitarului, de fildeş,
Se arată reflexul îngerului căzut.

poezie clasică de Georg Trakl
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!