Broaştele

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,
Iar papura, mişcată în treacăt de zefiri,
Nălţa mănunchi în aer tremurătoare săbii,
Prin pânza de lumină a undelor subţiri.

Şi broaştele semeţe cântau cu glasuri multe
Pe când, din înălţime, privindu-şi faţa-n lac,
Un nour singuratic stătea uimit s-asculte
Cum bat ca toaca toate şi-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palme
Şi note-adânci de flaut ieşeau de jos, din stuh.
Părea că lapidează tăcerea nopţii calme
O grindină de note zvârlite în văzduh.

Şi cum deasupra apei s-amestecau întruna
Umplând singurătatea de freamăt viu, părea
Că toate laolaltă apostrofează luna.
Că fiecare broască se ceartă cu o stea.

Erau ocări în larma lunaticei orchestre
Şi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.
Spuneau Nemărginirii durerile terestre
Cu imnul lor zadarnic, solemn şi monoton...

Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,
Sub cerul vast al nopţii cu ele-am retrăit
O noapte luminoasă din era terţiară.
Nefericit şi singur ca primul troglodit.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broaştele

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.
Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin.
Era o lună plină în fiecare baltă,
Şi-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapă
Când i-a-nchegat în tremur lumina unui val,
Păreau luceferi galbeni, căzuţi adânc în apă
Să-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.
(...)

poezie celebră de George Topîrceanu din Balade vesele şi triste
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca o umbră de lumină

Încercam să te caut deseori seara
în nedecisele hotare dintre zi şi noapte
când concentrat peste măsură amurgul
pătrunde în spărtura mării pe corăbii fugare.

Tu eşti femeia vinovată de dragoste
care omori ceaţa cu ochii pătrunzători
şi te ascunzi în lumina din lanurile nopţii.
Sunete de crin te învăluie-n taină,
scoicile subtiorilor ţi se deschid
şi pleaca odată cu ele întunericul.
Noaptea, din frica de refuz a lunii
de a lumina fântânile răzleţe
pe unde mersul tău e cu miros de salcâm
mă face să te aştept
în praful drumului,
iar tu vii întotdeauna nepăsătoare
ca o umbră de lumină.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (12 noiembrie 2009)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecele legionare erau create de legionari. Unii fără nici o cultură muzicală, dar pline de conţinut şi melodie. Toate momentele de bucurie, de avânt sufletesc, cât şi de tristeţe şi durere, erau cuprinse în cântecele legionare. Fraţii de Cruce se îmbărbătau cu o "Sfântă Tinereţe Legionară" şi îşi cântau tristeţile şi durerile pentru camarazii lor căzuţi, cu "Imnul Legionarilor Căzuţi". Toate stările lor sufleteşti erau îmbrăţişate în cântecele lor.

Nicolae Roşca în Ce este Frăţia de Cruce
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A prins o umbră

de peşte în râul suspect de umed
apoi altă umbră de peşte cu solzii
care ieşeau uneori din apă să se zvânte
la vânticelul ce făcea fente printre arinii
şi salciile pletoase cum erau rockerii
când erau ei la modă şi îndopaţi
cu toate tipurile de droguri luate
în căutarea fericirii din visul făcut scrum
nici nu-şi aminteşte câtă umbră de peşte
a prins în locul acela amorţit de plute
cârlige şi ancore cu femei păianjen
femeile curăţau umbrele de peşte
şi despărţeau cu ajutorul unui satâr
umbra de peşte atât de precis încât
puteai să juri că nu era real ce vedeai

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păinjiniş

În plasa gândurilor mele de lumină
Ţi-am prins imaginea: o viespe
Subţire-n mijloc, ageră şi fină.

O adiere poate s-o desprindă
Din luminosul ei hamac.
Să cadă ca o floare pe faţa unui lac,
Să-i tulbure metalica oglindă...

E seară... Plopii înşiraţi în zare
Se sting departe -
Văpăi de umbră, facle funerare
La căpătâiul zilei moarte...

De ce să-mi stai zadarnic împotrivă?
Rămâi a mea...
O, nu te zbate, dulcea mea captivă, -
Reţeaua fină s-ar cutremura
Şi fiecare fir întins prea tare
Mă doare...

Că le-am urzit – păianjen solitar -
Nu din argintul razelor de lună,
Ci din fiorul unui vis bizar
Pe care Noaptea mi-l aduce-n dar
Ca să-l trăim o clipă împreună...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimi în umbră

Veneau la întâlnire două umbre,
alunecând pe-aleea de sub tei,
cu deformări ciudate în penumbre
ce le-nsoţeau ca triste melopei.

Lumina soarelui părea că are
efecte tremurânde-asupra ei,
a celei de femeie, iubitoare
doar de nenaturalul din condei.

Iar umbra lui... părea că se târăşte
şi-ar vrea să ocolească un parfum
al teilor, sub care se iubeşte
când vara e la început de drum.

Sunt două umbre care, altădată,
pe banca de sub tei s-au întâlnit
şi, în lumina bolţii înstelată,
în doar o umbră s-au înlănţuit.

Acum se întâlnesc, la multă vreme
de când iubirea lor s-a destrămat,
strivită între temeri şi dileme
în faţa cărora n-a rezistat.

Se recunosc uşor căci, împreună,
formează umbra unui singur trup,
sub luna ce încearcă să le spună
că umbrele au inimi... şi se rup.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Chipul iubirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa unui nou răsărit al iubirii

În orizontul imaginar
Al vieţii
Va fi mereu
Un nou răsărit,
Va fi mereu
În suflet
Un cântec să-l amintească.

Din fiecare zi ce trece
Din nou se naşte alta,
Deci să începem
Să trăim(dragostea)viaţa
cu fiecare rasarit de soare.

Îm apus de soare
Şi-n fiecare zori,
Privighetorile cântă,
Crini înfloresc,

Cerul e albastru
Şi limpede izvorul.
Tandră şi strălucitoare este luna
Într-o noapte de iarnă,

Confudându-se cu ochii tăi
Când se uită-n depărtare
Şi cu stelele
Ca lumina ochilor tăi
În fiecare rasarit de soare.

Păreau doi luceferi
Coborâţi din ceruri
Care vin să aibă
Dragostea ce-o simt pentru tine
Femeie uimitoare.

Într-o noapte de iarnă,
Intr-un nou răsărit de soare.

Acesta este noul răsărit
Splendoarea trecută
A vieţii
Cr lasă prieteni...
Şi dragostea să plece.

Este ca o reîntoarcere
Spre început
Ce se simte ca briza uscată
Pe drumurile
Sufletului meu singuratic

Ai plecat femeie uimitoare.
Acesta-i noul răsărit de soare
În zilele noastre
Ca doi luceferi
Coborâţi din ceruri.

Care vin să vadă
Iubirea ce-o simt pentru tine,
Femeie uimitoare
În fiecare răsărit de soare.

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2016), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugite de la şcoală

Prea multe amintiri ce dau năvală
cu umbre vagi din visuri re-setate,
la miezul nopţii vă aduc pe toate,
frumoaselor fugite de la şcoală.

Cu gândurile-mi pline de ispite,
vă chem la mine-n fiecare seară
când luna, pe fereastră, de afară,
se scurge-n pat cu raze poleite.

Şi-n muzica celestă care vine
din adâncimea cerului albastru,
pe frunze dantelate de jugastru,
vom scrie noi poeme cu aldine.

La rând, pe câte-o frunză fiecare,
cu rimele gândite împreună,
şi un condei din razele de lună
le-om termina-nainte de plecare.

Spre ziuă când veţi fi deja plecate,
trezindu-mă din visu-mi repetat,
m-oi întreba de nu a fost păcat
că n-am putut să vă iubesc pe toate.

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, ediţia din 28.09.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugite de la şcoală

Prea multe amintiri ce dau năvală
cu umbre vagi din visuri resetate,
la miezul nopţii vă aduc pe toate,
frumoaselor fugite de la şcoală.

Cu gândurile-mi pline de ispite,
Vă chem la mine-n fiecare seară
când luna, pe fereastră, de afară,
se scurge-n pat cu raze poleite.

Şi-n muzica celestă care vine
din adâncimea cerului albastru,
pe frunze dantelate de jugastru,
vom scrie noi poeme cu aldine.

La rând, pe căte-o frunză fiecare,
cu rimele gândite împreună,
şi un condei din razele de lună
le-om termina-nainte de plecare.

Spre ziuă când veţi fi deja plecate,
trezindu-mă din visu-mi repetat,
m-oi întreba de nu a fost păcat
că n-am putut să vă iubesc pe toate.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii Culturale ISSN 2247-1545, ediţia din 29.03.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul tău

când va fi seară
strânge poemul acesta la piept
şi ascunde-te cât mai departe
de ziua care a trecut
şi de ziua care va veni
citeşte-l pe nerăsuflate
este poemul pe care nimeni
nu ţi-l va scrie vreodată
deşi l-ai aşteptat la fiecare răscruce
de drumuri şi de nopţi
când întunericul te ademenea între ape
şi străzile îţi îngropau urmele paşilor în cenuşă
este poemul pe care ai îndrăznit să-l visezi
când pânza cerului părea o lumină blurată
iar glasul ţi se risipea în ecouri de gheaţă
poemul pe care l-ai căutat în fiecare privire
care nu te zărea şi în fiecare gând
care nu era pentru tine
în fiecare anotimp care se îndepărta
cu anii tineri în dinţi
şi în fiecare inimă care părea că mai bate
lipeşte-ţi poemul acesta de umeri
de pleoape de sânge
şi nu-l lăsa să se piardă
este tot ce vei avea
de acum înainte

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al lunii

al lunii,
ars deasupra fântânii,
candelă de nuntă trandafirilor,

până împrejurul satului
devine aură de polen,
cât respiră turla
prin clopotele ierbii,
unde gleznele fecioarei
şi buzele unicornului--

în fiecare zi
banchetul nopţii,
în fiecare noapte
ziua rugului tău
îngheţat!

poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt fericit că pot număra stelele fără a fi dus la ospiciu

e felul meu de a da gaura clipelor
cu speranţa că infinitul va curge lin
impasibil
prin toate stările mele de agregare
prin toate
chiar nu am o evidenţă
sunt din ce în ce mai dezordonat
când sunt puf de păpădie în luptă strâmbă cu gravitaţia
când delfin în căutarea atlantidei
din când în când sunt zmeu în vreo poveste cu happy-end
iubesc cu şapte inimi din cele zece
dar nu uit niciodată şirul stelelor
număr şi număr
contabilizez şi aşez la dosar
fiecare cădere de stea
toate promisiunile făcute sub lună plină
pecetluite cu sărutări
fiecare dorinţă
fiecare dans
doar sunt cel mai fericit numărător de stele
lacrimile mele nu mai ştiu să curgă
sunt imponderabile

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte

Nemărginită bolt-a nopţii,
Deschide tainica ta carte
Şi-ascultă-mi glasul zbuciumării
Neputincioase şi deşarte.
Doar mila ta n-o să se stingă
Când două mâini tremurătoare
Îşi împreun' nevolnicia
În chip de rugă şi iertare.

Azi ţintele de nestemate
Culege-le din cingătoare,
Căci ochii stelelor mă mustră,
Şi plânsul stelelor mă doare.
Azi orice picur de lumină
Din faţa ta îmbujorată
În ţintirimul larg al minţii
O cruce proaspătă-mi arată.

Le văd şireag... şi mă cutremur,
Şi fiecare clipă-mi pare
O fărmitură ce se smulge
Ca dintr-un cântec de pierzare.
Simt mintea dezgropându-şi morţii,
Căzând la fiecare groapă,
Şi jalea trecerii eterne
Mi-apasă plumbul pe pleoapă.

Când tu mi-aprinzi în mii de facle
Senina dragostei dovadă,
Înfiorându-se-n adâncuri,
Plâng ochii osândiţi să vadă.
Aducerea-aminte vine,
Şi din oglinda-i blestemată
Învie rostul celor duse...
Iar eu ascult ce-a fost odată...

O lume-şi desfăcea-nainte-mi
Comoara tainelor bogată,
Zvâcnea eternul ei cutremur
Sub tâmpla mea înfierbântată.
O patimă-mi robise ochii
Cu strălucirea ei păgână
Şi mă smulgea cu braţ de vifor
Din valul lumii de ţărână.

Simţeam fiorii-ndrăgostirii,
Măreaţa-mbrăţişare mută,
Când în amurg târziu de vară
Pământ şi boltă se sărută.
Şi-n smalţul pulberii de rouă,
Ce strălucea pe câmp, măruntă
Părea că firea-i hărăzeşte
Nădejdii mele dar de nuntă.

Eu mi-am zidit în nori altarul,
Şi inima, smerita roabă,
Îngenuncheată-n umilire,
Jertfea curata ei podoabă...
Azi nu mai este... Şi mă doare
Când vraja razelor senine
Aprinde-o candelă de veghe
Într-o biserică-n ruine...

Azi fulgerele mele-s stinse
Şi moarte-s zâmbetele toate
Şi nu va mai rodi nisipul
Din biata mea pustietate.
În lanţ de neguri şi uitare
Aş vrea amarul meu să-l ferec...
Nemărginită bolt-a nopţii,
Îmbracă-ţi haina de-ntunerec!

Aruncă vălul tău de umbră
Pe toate farmecele firii
Şi-ngroapă-n adâncimi de ape
Ispitele îndrăgostirii.
Pe scânteierile de rouă
Şi peste câmpul nins de floare,
O beznă grea, ca giulgiul morţii,
Să cearnă pace-adormitoare.

Când glasul tinereţii moarte
Şi-al viselor înfrigurate,
Rătăcitor, fără repaos,
La poarta sufletului bate,
Eu, învălit în întuneric,
Să-nchid zăvorul de la poartă,
Şi nici o stea să nu mai vadă
Singurătatea mea deşartă.

poezie celebră de Octavian Goga din Poezii (1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din umbră

sub nemişcarea obiectului umbra îi aleargă împrejur
de fiecare dată când îţi neclinteam sărutul
dragostea alerga împrejurul clipei
către ziuă îmi luam sărutul de acolo
să poţi rosti,
în jurul vorbelor stingeai umbre
ochii cerului tău se mai umbreau cu puţin de ploaie
îţi rostogoleam atunci în auz o umbră a pietrei de haz
eram un sisif negociindu-şi preţul nimicului de iubire
amestecându-ni-se umbrele pietrelor noastre iubeam
iscălind tăcerea din crepuscul de noapte
într-o rouă atât de ciudată
că ne cădeau căciulile de pe cuget

în calea luminii obiectul naşte întunericul minim
cum adus în calea ta mă nasc în iubire,
dragoste, umbră...

dimineaţă, ploaia ne plânge în ochi
şi pe-afară

poezie de Ştefan Petrea
Adăugat de Thor
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strânge-mă la piept cu fiecare umbră firavă de apus. Şi o adiere sărată împletită cu văzduh albastru să răsară din priviri amestecate cu freamăt de clipă şi agonii. Ispiteşte-mă tandru pe sub gene lungi de veşnicie acolo unde hazardul e geamăn amintirilor. Nu spune nimic. Lumea-i colţul nostru mic de Rai unde luna îngână visurile în doina timpului. Muşc din iubire şi păcate, sfios dar lacom, hrănindu-mă nestingherit cu atingeri. Oare am gustat din viată în lipsa şoaptelor care odihnesc în adânc de suflet?

Andreea Palasescu (9 mai 2019)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anotimp de cuvânt

Sub fiecare piatră
stă o vorbă umbră.
În fiecare floare
stă parfum de şoapte
In fiecare strop de ploaie
se ascund vorbe mute
In fiecare rază soare
sunt cuvinte pure
In fiecare ninsoare
stă glas de amăgire
Vorbele
ne sunt anotimpurile

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea, treaz

Odată cu aerul răcoros strecurat prin bambuşi în dormitor,
Lumina lunii umple fiecare colţ al grădinii noastre.
Stropi grei de rouă atârnă sau se preling pe frunze.
Stele apar de nicăieri, sclipesc, apoi dispar.

Licurici fulgeră prin umbrele nopţii. Trezite din somn,
Păsări de apă încep să strige, căutându-se.
Toate lucrurile sunt prinse între sabie şi pavăză,
Toate regretele uşurate – trece o noapte clară.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cânta un matelot...

Cânta un matelot la proră,
Şi imnul lui solemn plutea
Pe-ntinsul Mării Marmara,
Ca-ntr-o cetate spaniolă,
Când orologiul din cupolă
Anunţă fiecare oră
Printr-un preludiu de mandolă...

Cânta un matelot la proră
Şi marea nu-l înţelegea.

Cânta un matelot la proră,
Un singur matelot cânta.
Şi totuşi, vocea lui sonoră
Părea, pe iahtul ancorat,
Un cor solemn de preoţi tineri,
Ce-ngroapă-n noaptea Sfintei Vineri
Un nou profet crucificat
Pe-o nouă Golgota...

Cânta un matelot la proră
Şi-ntregul echipaj dormea.
Cânta un matelot la proră.
Dar ce lunatic l-asculta
Şi cine cântu-i repeta
Din largul Marii Marmara,
Când mateloţii toţi dormeau
Şi marea nu-l înţelegea?...

Cânta un matelot la proră
Şi-n larg sirenele plângeau!

poezie celebră de Ion Minulescu din Versuri, I, nr. 3 (15 octombrie 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimic nu se pierde

Adânc în subconştient, ni se spune,
Se află toate amintirile noastre, toate notele
Cântecelor pe care le-am auzit vreodată,
Toate frazele spuse de cei pe care i-am iubit,
Regretele şi pierderile cu care am trecut prin lume
Şi cu care, cu trecerea timpului, ne-am împăcat, glumele
Spuse-n familie, fiecare suvenir sentimental primit,
Fiecare lucru văzut, fiecare experienţă, cuvânt anume
Care ne-a fost adresat în copilărie, înainte chiar
Ca noi să fi ştiut sau să fi înţeles deplin
Rosturile şi mersul lumii în care trăim.
Totul se află acolo, minciuni legendare,
Lacrimi, sunete, zile aniversare, imagini
Fulgurante din ani uitaţi, îngălbenite pagini;
Toate cer să fie rechemate, doresc să reapară
Pe lume, înainte ca această lume să dispară;
Aşteaptă poate un mic semn, o intimă chemare,
O vorbă, un refren, un miros, o prezenţă,
Un ecou dintr-un trecut când, cu inocenţă,
Priveam prezentul plini de încântare cu toţii,
Convinşi că viitorul va fi o lungă sărbătoare,
Şi că noi nu vom cunoaşte singurătatea nopţii.

poezie clasică de Noel Coward, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!