Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.
(...)

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când... până când...

De când e lumea şi pământul,
Tot de-atunci bate şi vântul.
Norii tot de-atunci se-adună,
Fulgeră, plouă şi tună.

Tot de-atunci apele curg,
De-atunci cântă cucu-n crâng,
De-atunci sunt zile şi nopţi,
Tot de-atunci sunt vii şi morţi.

Din acele prea vechi timpuri
Există ani şi anotimpuri.
De când soarele e soare,
Tot de-atunci luna răsare.

De-atunci pomii ne umbresc
Şi cu flori se-mpodobesc.
De-atunci pământul hrăneşte
Tot ce pe el vieţuieşte.

De-o veşnicie strălucesc
Stelele-n raiul ceresc.
Tot de atunci păsări zboară
Către marea Stea Polară.

Toate-acestea îşi au mersul
De când există Universul.
Şi după cum cartea ne-nvaţă,
Tot de-atunci există viaţă.

De când planeta are viaţă
Omul stă mereu în faţă.
Chiar dacă există moarte,
El are posteritate.

Va dăinui până când
Va dispărea acest pământ.
Atunci, nu vor fi zile şi nopţi,
Nu vor mai fi vii, nici morţi.

Atunci viaţa se sfârşeşte,
Când pământu-ncremeneşte.
Când, în Universu-acesta mare
Va străluci un alt soare.

poezie de Dumitru Delcă (22 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La gura sobei

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte
Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;
Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,
Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.

Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Soarele, vântul şi gerul

Trei călători fantastici cutreieră pământul:
Soarele splendid, gerul îngrozitor şi vântul.

Unul dă viaţă, altul dă moarte, apărând,
Al treilea mângâie cu aripa-i, zburând.

Ei întâlnesc o fată, voioasă căprioară,
Ca soarele de vie, ca vântul de uşoară.

Şi-i zic: Copilă dragă, alege din noi trei,
De vrei să fii mireasă, pe care tu îl vrei!

Românca le răspunde cu o veselă zâmbire:
Sunt sprintenă ca vântul, pe dânsu-l vreau de mire!

Cum? eu, lumina lumei! pe mine m-ai respins?
Am să mă răzbun la vară cu focul meu nestins.

Cum? zice gerul aspru, m-ai depărtat pe mine?
Am să îngheţ la iarnă şi inima din tine.

Nu-mi pasă, mândre soare, de focu-ţi arzător
Cât mi-a suflă în faţă un vânt răcoritor.

Nici de-al tău frig nu-mi pasă, o gerule de gheaţă,
Cât vântu-n miezul iernii nu mi-a suflă în faţă.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care aşteaptă

soarele trece, luna trece
ploaia trece, vântul trece
şi în tot acest timp cerul aşteaptă

soarele trece, luna trece
ploaia trece, vântul trece
şi în tot acest timp pământul aşteaptă

soarele străluceşte cu sau fără mine
luna tremură cu sau fără mine
ploaia trece cu sau fără mine
vântul cade cu sau fără mine
eu sunt timpul, aşteptarea, tăcerea
eu sunt...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(E)ram

Sunt părăsit de tot, de toţi, de toate,
De mine însumi, nume nu mai am,
Şi mă confundă vântul când mă bate,
Crezând că sunt un ram, precum eram...

Nu mi-a rămas decât o legănare,
Nu-i de la rod, şi de la ce-i nu ştiu,
Pesemne de la ultima mirare,
Că voi muri când nu voi mai fi viu...

Şi nu voi mai putea simţi acut
Frica de moarte, care mi-a trecut...

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (23 ianuarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din iubire de viata

Asculţi cum sunetul citeşte întâmplarea-ntre rânduri?
Asculţi cum pulsul gâlgâie hemoragie internă?
În mine explodează sângele cu prea puternic sunet de moarte,
În mine pulsul se zbate a muri
Cu ochi, cu mâini, cu jderi umbriţi păgân de zid!

Asculţi?
Sunt eu la celălalt colţ de vară, sunt eu…
Sunt eu
Clipind lichori de moarte naturală
Din funingine de phoenix!

Eu sunt vrăjitoarea ce bate
Până degetele-mi lasă urme de sânge
În rana cea mai vindecată!

Asculţi cum sângele gâlgâie a hemoragie internă
În palma cu care te mângâi pe fiecare coastă
Fără să te pot resuscita?

Atunci doar lumea nu ştie să moară!

Las` că te prind eu, moarte neastâmpărată!
Te prind şi nu te mai las să-mi scapi şi-a doua oară!
Te prind în crize de epilepsie,
În lacrimi, în idei uitate,
În orice crezi tu că poţi scăpa!
Dar eu te prind şi-nvăţ lumea să moară!

poezie de Ioana Camelia Popa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia din mine

Femeia din mine trece desculţă
peste podul palmelor tale,
în fiecare dimineaţă te caută,
dezgolită de teama că nu vei mai fi,
îţi aduce cafeaua la ora fixă
şi tu îi spui că s-a întâlnit mai întâi cu Dumnezeu,
de aceea e atât de frumoasă...

Femeia din mine râde între macii sălbatici,
ştie că ziua e copilul ei drag,
pe care refuză să-l înţarce...

Aşteaptă să coboare noaptea,
doar să adoarmă pe pieptul tau,
pentru a-i strecura câteva stele printre degete,
nimeni nu mai poate trece prin ea,
ştie că orice sfârşit este o uşă,
după care, pentru tine, femeia din mine
înfloreşte la fiecare secundă, căutându-te...

Spune-mi că orice femeie din mine
sunt eu!

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihnea şi Baba (dupe o tradiţie)

I

Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsă de aripi, suflată de vânt;
Când buha se plânge prin triste suspine;
Când răii fac planuri cum au a reţine
În barbare lanţuri popolul gemând;
Când demoni şi spaime pe munţi se adună
De urlă la stele, la nori şi la lună,
Într-una din peşteri, în munte râpos,
Un om oarecare intră curagios.

II

În peşterea Carpaţilor
O oară şi mai bine
Vezi templul pacinaţilor
Ce cade în ruine.

Aci se fac misterele
De babe blestemate,
Ce scot la morţi arterele
Şi hârcele uscate.

Aci se fierb şi oasele
În vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.

O flacără misterică
Dă palidă lumină;
Iar stâlpii în biserică
Păreau că se înclină.

Şi liliecii nopţilor
Ce au aicea locul,
Ascunşi în hârca morţilor,
Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroarele
Uscaseră în lume,
Tot răscolea vulvoarele,
Şoptind încet un nume.

III

S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
O tânără fată... Colo... Ascultaţi!
Să fie Satana cu ochii de focuri?
- Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!...
Ea zice, şi-n umbră un om se arată
Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
Teribil ca locul în care intra.
- Bătrână, el zice, îţi fă datoria!
Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

Bătrâna

Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştime
Un fiu oarecare vestit în mulţime
Prin luptele sale; era fiul meu;
Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare.
Era pentru mine al meu Dumnezeu,
Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.
Să-l fac între oameni ferice şi mare,
Am dat al meu suflet la negrul tartar.
Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,
Loveşte! Na sânul, tirane barbar!
Căci viaţa îmi este acum blestemată.
O! cum nu pot oare să sorb astă dată
Şi zilele tele, şi sângele tău!
Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
Opri orice mână a da răzbunare.
Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.
Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,
Într-una din hârce un sânge ea varsă,
Şi dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei!
E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare;
Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.

IV

Toţi morţii din mormânturi,
Cu ghearăle-ncleştate,
Ca frunzele uscate
Ce zbor când suflă vânturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar vârcolacii serii,
Ce chiar din lună pişcă
Când frunzele se mişcă
În timpul primăverii,
Ţipând, acum zbura.
Şoimanele ce umblă
Ca vijelii turbate,
Coloase deşirate
Cu forma ca o turlă,
Din munţi în văi călca.

V

Un glas în mulţime teribil gemu
Şi ceata infernă îndată tăcu.

VI
Blestemul

Oriunde vei merge, să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane
Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.
Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă
Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,
Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă,
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,
Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place
Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!
Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe
Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti!
Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!

VII

Aşa vorbi bătrâna
Şi Mihnea tremură.
Iar Naiba, ce fântâna
O soarbe într-o clipă
Şi tot de sete ţipă,
La dreapta lui zbură.

El are cap de taur
Şi gheară de strigoi,
Şi coada-i de balaur,
Şi geme cu turbare
Când baba tristă pare;
Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte
Ca un mistreţ la cap,
Cu lungi şi strâmbe râte
Cu care de pe stâncă
Râm marea cea adâncă
Şi lumea nu le-ncap;

Şi şease legioane
De diavoli blestemaţi
Treceau ca turbioane
De flacări infernale,
Călări toţi pe cavale
Cu perii vulvoiaţi.

Şi mii de mii de spaime
Veneau din iad râzând
Pe Mihnea să defaime,
Căci astfel baba are
Mijloc de răzbunare
Pe mort nesupărând.

VIII

Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Fuge ca vântul;
Sună pădurile, fâşie frunzele,
Geme pământul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele
Luna dispare;
Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă,
Mihnea tresare.
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
Calul său cade;
Demonii râseră; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Însă el repede iară încalecă,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie
În apărare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Însă el fuge;
Pare că-l sfâşie guri însetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavală iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie
Pe osăminte;
Barba îi tremură, dinţii se cleatină,
Muge ca taur;
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.

IX

O, ce de hohote! Râseră demonii,
Iadul tot râse!
Însă pe creştetul munţilor, zorile
Zilei venise.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un răsunet

Deşteaptă-te, Române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfători în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi cată-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
”Vieaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fiii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrămi în ochi pe orişicare,
În astfel pe pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunge despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin întrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost' pământ!

poezie de Andrei Mureşanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmbătaţi-vă!

Asta-i!
Trebuie să fiţi mereu beţi.
Este imperativ!
Numai aşa nu veţi simţi
Povara-îngrozitoare-a timpului
sângerându-vă umerii,
râşnindu-vă până ajungeţi ţărână.
Îmbătaţi-vă şi rămâneţi beţi.
Cu ce?
Cu vin, cu poezie, cu virtute, cu orice.
Important este să fiţi beţi.
Şi dacă se-întâmplă uneori ca cineva să vă trezească
la intrarea-într-un palat,
în iarba verde-a unui şanţ,
în singurătatea ceţoasă-a camerei voastre,
iar beţia se risipeşte sau dispare,
întreabaţi vântul,
valul,
steaua,
pasărea,
ceasornicul,
întreabaţi orice zboară,
orice geme
sau se rostogoleşte,
sau cântă,
orice vorbeşte,
întreabaţi ce oră este –
iar
vântul,
valul,
steaua,
pasărea,
ceasornicul
vă vor răspunde:
A venit vremea să vă îmbătaţi!
Refuzaţi să fiţi martirii Timpului.
Îmbătaţi-vă!
Nu vă treziţi din beţie!
Cu vin, cu poezie, cu virtute, cu orice.

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se clatină Crucea sub bocet de mamă

Nu-s demnă, la Crucea-nălţată-n durere,
S-ating niciun cui sau vreo pată de sânge,
E-acolo un loc unde ura nu piere
Şi ochiul închis care vede şi plânge.

Înscrise în rană stau slovele sfinte
Şi-o lume întreagă, păcatele-şi lasă
Pe Crucea, ce doarme în pat de morminte,
Din care un fluviu de sânge se varsă.

Un înger îşi frânge o aripă-n două
Şi ninge cu pace pe dalta păgână,
E soare deodată cu luna cea nouă,
Când moartea, reqviem, lui Iisus îi îngână.

Se clatină Crucea sub bocet de mamă,
Piroanele-şi lasă în carne rugina,
Un scâncet inundă o lume cu teamă:
-Păcatul e-n mine şi-a noastră e vina!

Purtăm toţi pe frunte, coroană cu ţinte;
Aşa ne e scris, de când lumea-n destine
Pe Crucea Lui sfântă, e încă fierbinte
Iubirea de oameni, de tine, de mine.

La Crucea de lemn, putrezită de vreme
N-avem paşapoarte şi-nalte hotare
Opresc rugăciunea din false poeme,
Când jertfa de sine-i povară prea mare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Năuc

sunt năuc... năuc de dor...
nu pot noaptea să mai dorm!
crengi de nuc vântul îndoaie
eu întorc foaie cu foaie

timpul cel trecut în ani
fără griji şi fără bani..
când plecam seara de-acasă
şi veneam în dimineaţă!

vesel... cu mâna fierbinte...
fă-mă Doamne, ca-nainte
şi îţi dau averea toată
numai ea e vinovată!

am muncit uitând de mine
ca în stupul de albine...
am greşit... acolo-i miere...
dar la mine... numai fiere!

unde am găsit-o oare...
de o port la cingătoare?
şi la doctor de mă duc...
şi acolo sunt năuc!

spun că inima mă lasă
el îmi zice... du-te acasă!
stai în pat... la anii tăi...
nu umbla pe alte căi!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi... nimic nu poate fi

Între mine, între tine
Nu-i nimic ce ar putea
Să aprindă licărire,
Să privească ochi de stea.

Între tine, între mine
Gol pustiul surâdea,
Se-neca speranţa vie
Cerului ce ne veghea.

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Depărtare e de-un veac,
Ca-ntre noapte şi lumină,
Între verde şi uscat.

Nu e nimeni ce-ar visa,
Să unească două fire
De tristeţe-n iarnă grea
Pe un pisc frumos de lună!

Între mine, între noi
Bate vântul şi curg ploi.

Între tine, între mine
Nu-i nimic, ce-ar încerca
Să aprindă o lumină,
Să ne bucurăm de ea.
Nu e timpul şi nici locul,
Şi nici clipe de răgaz,
Tristă-i ziua, crud e focul,
Pal e roşul pe obraz!

Bate Între mine, între noi
vântul şi plâng ploi!

La ce bun aceste toate
Când speranţele ne mor,
Când plecat-a tot înaltul
Pe o frunză, pe un nor?

Între mine, între noi
Nu-i nici noapte, nu-i nici zi,
Curg doar lacrime şuvoi
Şi... nimic nu poate fi.

Între mine, între noi
Bate vântul, toarnă ploi!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniştită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi şi repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic străluceşte
Ca un ochi roş de balaur care-adoarme şi clipeşte.
Sunt păstori în şezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?

Către munţi prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Şi la lupte sângeroase pe români îi deşteptau.

Acum însă viaţa-i lină; ţara doarme-n nepăsare!
Când şi când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Şi-ntr-o baltă mii de broaşte în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu ţintire la luceafărul ceresc!

poezie clasică de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt prea singur pe lume şi totuşi nu-s singur destul

Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
Să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi,
şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.

Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.

Vreau cugetu-mi adevărat
În faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.

poezie de Rainer Maria Rilke din Ceaslov, Cartea întâi - Carte despre viaţa monahală, traducere de Maria Banuş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!