Mihnea şi Baba (dupe o tradiţie)

I

Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsă de aripi, suflată de vânt;
Când buha se plânge prin triste suspine;
Când răii fac planuri cum au a reţine
În barbare lanţuri popolul gemând;
Când demoni şi spaime pe munţi se adună
De urlă la stele, la nori şi la lună,
Într-una din peşteri, în munte râpos,
Un om oarecare intră curagios.

II

În peşterea Carpaţilor
O oară şi mai bine
Vezi templul pacinaţilor
Ce cade în ruine.

Aci se fac misterele
De babe blestemate,
Ce scot la morţi arterele
Şi hârcele uscate.

Aci se fierb şi oasele
În vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.

O flacără misterică
Dă palidă lumină;
Iar stâlpii în biserică
Păreau că se înclină.

Şi liliecii nopţilor
Ce au aicea locul,
Ascunşi în hârca morţilor,
Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroarele
Uscaseră în lume,
Tot răscolea vulvoarele,
Şoptind încet un nume.

III

S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
O tânără fată... Colo... Ascultaţi!
Să fie Satana cu ochii de focuri?
- Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!...
Ea zice, şi-n umbră un om se arată
Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
Teribil ca locul în care intra.
- Bătrână, el zice, îţi fă datoria!
Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

Bătrâna

Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştime
Un fiu oarecare vestit în mulţime
Prin luptele sale; era fiul meu;
Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare.
Era pentru mine al meu Dumnezeu,
Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.
Să-l fac între oameni ferice şi mare,
Am dat al meu suflet la negrul tartar.
Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,
Loveşte! Na sânul, tirane barbar!
Căci viaţa îmi este acum blestemată.
O! cum nu pot oare să sorb astă dată
Şi zilele tele, şi sângele tău!
Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
Opri orice mână a da răzbunare.
Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.
Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,
Într-una din hârce un sânge ea varsă,
Şi dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei!
E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare;
Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.

IV

Toţi morţii din mormânturi,
Cu ghearăle-ncleştate,
Ca frunzele uscate
Ce zbor când suflă vânturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar vârcolacii serii,
Ce chiar din lună pişcă
Când frunzele se mişcă
În timpul primăverii,
Ţipând, acum zbura.
Şoimanele ce umblă
Ca vijelii turbate,
Coloase deşirate
Cu forma ca o turlă,
Din munţi în văi călca.

V

Un glas în mulţime teribil gemu
Şi ceata infernă îndată tăcu.

VI
Blestemul

Oriunde vei merge, să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane
Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.
Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă
Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,
Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă,
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,
Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place
Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!
Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe
Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti!
Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!

VII

Aşa vorbi bătrâna
Şi Mihnea tremură.
Iar Naiba, ce fântâna
O soarbe într-o clipă
Şi tot de sete ţipă,
La dreapta lui zbură.

El are cap de taur
Şi gheară de strigoi,
Şi coada-i de balaur,
Şi geme cu turbare
Când baba tristă pare;
Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte
Ca un mistreţ la cap,
Cu lungi şi strâmbe râte
Cu care de pe stâncă
Râm marea cea adâncă
Şi lumea nu le-ncap;

Şi şease legioane
De diavoli blestemaţi
Treceau ca turbioane
De flacări infernale,
Călări toţi pe cavale
Cu perii vulvoiaţi.

Şi mii de mii de spaime
Veneau din iad râzând
Pe Mihnea să defaime,
Căci astfel baba are
Mijloc de răzbunare
Pe mort nesupărând.

VIII

Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Fuge ca vântul;
Sună pădurile, fâşie frunzele,
Geme pământul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele
Luna dispare;
Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă,
Mihnea tresare.
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
Calul său cade;
Demonii râseră; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Însă el repede iară încalecă,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie
În apărare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Însă el fuge;
Pare că-l sfâşie guri însetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavală iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie
Pe osăminte;
Barba îi tremură, dinţii se cleatină,
Muge ca taur;
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.

IX

O, ce de hohote! Râseră demonii,
Iadul tot râse!
Însă pe creştetul munţilor, zorile
Zilei venise.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muntele de foc

Pe cei munţi pustii, sălbatici,
Din Lombardo-Veneţie,
Unde noaptea în orgie
S-adun demonii lunatici,

Hoţi de moarte doisprezece
Stau în rond sub vântul rece
Care şuieră şi trece!

Focul cerului s-aprinde,
Urmărit de groaznic tunet,
Şi al munţilor răsunet
Printre văi adânci se-ntinde.

Hoţii râd cu voie bună.
Şeful lor, purtând cunună,
Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aur
Acest vin ce desfatează
Şi mă-mbată, mă turbează,
Ca sângele roş pe taur.

Toarnă, drege tot aice,
Şi când eu destul voi zice,
Pe-al meu cap trămetul pice!

Beţi, voinici, până la moarte!
În ceas vesel de plăcere
Să uităm orice durere,
Orice chin a relei soarte.

Beţi, copii, toţi după mine
Şi-nchinaţi cupele pline
Ira fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,
Munţii urlă, Satan râde,
Iadul vesel se deschide
Şi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozeşte,
Omul brav benchetuieşte
Ş-al lui suflet se-ntăreşte!

Tremure-se tot în lume
Cât va fierbe sânge-n mine!
Facă-şi cruce şi se-nchine
Cel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt braţul care frânge!
Eu sunt ochiul ce nu plânge!
Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, şi deodată
Cade hoţul de pe munte,
Fulgerat, lovit în frunte
De a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,
Limbi de pară albăstrele,
Ard pe locurile-acele!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

Ce este viaţa pentru cel sărac?
Ce este viaţa pentru cel bogat?
Oare, împreunându-le credinţa,
Aflăm cu certitudine biruinţa?

Ce este viaţa pentru cel aflat în suferinţă?
Dar pentru cel lipsit de credinţă?
Oare, privindu-i cu miluinţă,
Aflăm că provin din aceeaşi credinţă?

Ce este viaţa pentru cel nepăsător?
Dar pentru cel ce speranţa îşi pierdu?
Oare, gândindu-ne la amândoi,
Aflăm cu certitudine ce scop avem noi?

Când vezi, că oamenii împraştie ură,
Este pentru că, iubirea e impură.
Când vezi că, sărăcia creşte,
E pentru că, dragostea lipseşte.

Când vezi o frunză zburând,
E pentru că, se lasă împinsă de vânt.
Când vezi o floare cum înfloreşte,
E pentru că, de sus primeşte, ceea ce toţi primim.

Când poţi să mişti, să vezi, să auzi,
Când poţi să simţi, să rabzi, să crezi,
Când poţi să duci, pâna în mormânt,
Al tău ţel, în timp parcurs;Asta e viaţa!

poezie de Ovidiu Kerekes (12 noiembrie 2007)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumuseţi pierdute

Să fii sufocat de cuvinte nespuse,
Să te simţi sfârşit de dureri ce s-au dus,
Să fii lovit de priviri îndreptate-ţi
Şi ucis de iubiri ce demult au apus.
Să fii aproape de toţi, dar să simţi că nu eşti,
Să fii biciuit de nepăsări din suflete seci,
Să fii pe pământ, dar să nu te găseşti,
Când stai cu ai tăi să se-ntrebe de eşti.
Totul din viaţa-ţi tu să-l vezi un nimic,
Nici cerul imens să nu-l vezi că-i prea mic,
Să priveşti norii, dar să nu ştii ce sunt,
Să vezi luna pe cer, să te-ntrebi de ce-i sus.
Să simţi soarele ce pentru tine-i străin,
Să bei apă cu sete şi să simţi că-i venin,
Să vezi flori cu mirosuri uscate şi uscate-n culori,
Să vezi o mare de lume cu carte şi în niciunul valori.
Să simţi valul mării uscat cum izbeşte în plin,
Iar sărutul pe-obraz că-i o palmă, că-i chin,
Imensul să-l vezi infim şi pierdut,
Şi-n oameni cu chip să vezi suflet de lut.
Să te simţi nimicit şi stors de putere,
Să fii plin de iubire de dat şi nimeni nu-ţi cere,
Să poţi să dai tot fără-n schimb să primeşti,
Să fii crud judecat făr-a şti cine eşti.
Dac-ai făcut doar bine şi ce-am scris ai simţit
Ascunde-te-n umbra-ţi nu cere nimic,
Căci nimicul nimic îţi va da, ţie-ţi cere,
Ştergeţi lacrima singur cufundat în tăcere!

poezie de Angela Mihai
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

30 Iulie 1830 (Paris)

Un rege bun puteai să fii.
N-ai vrut. Şi ţi-a plăcut să crezi
Că poţi poporu-n jug să-l ţii.
Nu-i cunoşteai tu pe francezi!
Există judecată chiar
Şi pentru ţari pe-acest pământ;
Şi-n timp ce alergai fugar
Coroana ţi-a căzut, s-a frânt.

Cumplită luptă s-a încins!
Sub steagul libertăţii, duhul
Revoltei în popor s-a-ntins
Şi-un singur glas umplu văzduhul.

Mult sânge la Paris a curs!
O, cum plăti-vei tu, tirane,
Curatul sânge care-a curs
Şi-aceste jertfe mari, umane?

Când goarna-n cer va răsuna,
Când din deschisele morminte
Ţărâna se va încarna
În tot ce-a fost mai înainte,
Atunci când judele cel mare
Va cântări ce-i bun şi rău,
Nu te vei îngrozi tu oare?
Nu şovăi-va braţul tău?

Neghiob! În ziua cea de-apoi,
Tu, cel urât de-o-ntreagă ţară,
Ce-ai să răspunzi? Hulit strigoi,
Chiar şi-n infern vei fi de-ocară!
Te vei întoarce-n acel ceas
Către poporu-nsângerat;
Dar toţi striga-vor într-un glas:
E vinovat! E vinovat!

poezie clasică de Mihail Lermontov din Poezii (1959), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ţi dau un os şi pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Şi cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o puşcă-adevărată,
Am şi sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd puşca încărcată
Şi să văd şi eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu puşca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, şi-mi pare
C-am să plâng şi-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu ştii? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpuşcată
Şi pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i aşa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpuşcate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanţe şi alici şi puşti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuşti?

Şi cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuşti nimic,
Şi ce sac mai am eu, frate,
Şi ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata şi cu tine
Şi-au să spuie toţi de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ţine
Puşca drept, şi trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face puşca PAC,

Şi-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aş spune tatei oare
Că pân'mă deprind, aş vrea
Să merg doar la vânătoare
Şi să-mi fac o ţintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Şi să-l rog să-mi dea şi mie
Să aduc ceva vânat?...
Uite-aşa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să ştie
Că nu eu l-am împuşcat?

Dar de cineva mă-ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minţi spunând în grabă
Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept şi-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, şi alt nimic; -
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Şi rămân pe viaţa toată
Nişte oameni de nimic".

poezie pentru copii de Elena Farago
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 15

Dacă priveşti în jur şi vezi doar răul
Şi sincer crezi că-l vei afla oriunde
Şi-n loc de munte tu vezi numai hăul,
E limpede că-n ochii tăi se-ascunde.
Dacă-n pahar te uiţi cu îngrijorare,
Căci ce observi e cât din el lipseşte,
Iar partea plină neînsemnată-ţi pare
Să ştii că-n minte golul se măreşte.
Dacă-i priveşti pe toţi cu detaşare
Convins că suferinţa-i iminentă
Dacă nu crezi că mâine va fi soare
La tine-n suflet moartea e prezentă.

Această lume este tare tristă
Când omul are firea pesimistă.

poezie de Octavian Cocoş (12 ianuarie 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prieteni

Literaţi sunt ambii, însă,
Ura lor este adâncă.
Nu se gustă unul pe-altul,
Se mănâncă!

epigramă de Mihnea Vântu din Epigramişti români de ieri şi de azi (1975)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubită de nădejde [A certain lady]

Pot să-ţi zâmbesc şi capul să-l înclin,
Să sorb cu buze avide ce vorbeşti,
Cu ruj înmiresmat să-mi dau din plin,
Să-ţi mângâi fruntea aşa cum îţi doreşti.
Iar când îmi spui de fostele iubiri,
O, pot să râd cu ochiul viu şi clar.
Şi râzi şi tu, cu fală în priviri,
Dar inima că-mi plânge n-ai habar.
Îmi joc prea bine rolul, căci tu crezi
Că-s veselă ca primii zori de zi,
Dar sufletul că mi-l împovărezi
Tu nu vei ştii.

O, pot să râd, s-ascult când ne întâlnim
Noi aventuri de care-mi povesteşti,
De doamne indecente să vorbim,
De mâini experte, şoapte pitoreşti.
Şi mulţumit vei fi, şi iar şi iar
O altă saga o să-mi spui pe şleau.
Aşa mă vrei – fidelă, cu mult har,
Nu vezi că-n noapte ochii treji îmi stau.
Şi când spre lucruri noi te simţi chemat,
Iubite, pot să-ţi dau săruturi mii...
Dar prin ce trec atunci când eşti plecat,
Tu nu vei ştii.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baba cloanţa

Baba-i calul dracului
(Vorbă veche)

Şede baba pe călcaie
În tufarul cel uscat,
Şi tot cată nencetat
Când la luna cea balaie
Când la focul cel din sat.

Şi tot toarce, cloanţa toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degite plesnind.
Fusu-i răpide se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.

"Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fărmecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!

Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ş-în sat focul au scăzut:

"Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!

Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dismierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de matasă,
Haine mândre de-mpărat.

Vârcolaciul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor
Vin' ca paserea-ntr-un zbor
Păn' ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior."

Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârşit,
Iar voinicul n-au venit!
Mânele cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:

"Sai din hău făr' de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când încungiuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!

Vin' ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blăstemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,
Că de-acum pe vecinicie
Ţie sufletul îmi vând!"

Abie zice, şi deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicată
Doi ochi duşmani strălucesc!

"Eu pe mândru-ţi l-oi aduce
(Zbeară-un glas ce dă fiori),
Pintre şerpi şi pintre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Şi-mpregiuru-i de trei ori!"

Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blastemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună
Pintre papură zburând,
Şi urmează şuierând,
Baba Cloanţa cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pănă-n fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge nencetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o răpede
Către ţelul departat.

Zece pasuri încă, grele...
Mândrul că şi-a dismierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De diochi, de soarte rele
Şi de şerpi l-a descânta.

Doi paşi încă... Vai! în luncă
Ţipă cucoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunei înălbită
Ce cu ziua se-ngâna...

Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Pintre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:

"Vin' la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De diochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta!"

poezie clasică de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu niciodată nu ai avut priviri suficient de puternice încât să pătrundă dincolo de pielea mea. Îmi e de-ajuns să te privesc acum în ochi, ca să ştiu că am dreptate. Ce poţi tu vedea cu ochii aceia ai tăi? Un trup fierbinte, pe care vrei să-l atingi? Şi ce simţi când mă atingi? Căldura pielii mele? Crezi că într-o bună zi vei fi în stare să simţi freamătul sângelui care îmi curge prin vene? Nu! Nu! Nu! Tu ai ochi, şi urechi, şi mâini egoiste! Vezi doar pentru tine, auzi doar pentru tine, simţi doar pentru tine. Priveşti. Şi ce vezi? Nu vezi nimic! Tu vezi numai ceea ce îţi poate oferi ţie plăcere. Atât! Şi nimic mai mult!

citat din Jean Giono
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Şi nu mai poţi străbate de desiş,
Închide ochii şi-ai să vezi departe
Ce nu mai poţi vedea cu ei deschişi.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Şi nu mai poţi, oricât ţi-ar fi de greu,
Te depărtează şi mai mult de toate,
Că depărtarea-apropie mereu.

poezie celebră de Virgil Carianopol din Inedite (1966)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De poţi fi!

Poţi fi cerul plin de stele şi n-ar fi o minune!
Poţi fi lacul veşnic dulce, plin de pasiune!
Şi minuni să faci pe lume, ce rost ar avea?
Când s-au şters a tale urme, adânci din viaţa mea!

Poţi fi marea toată, plină, plină de comori!
Poţi fi înger alb sau negru şi să mergi pe nori!
Să ai toate, să ai totul, când pe mine nu mă ai!
Dăruieşte-ţi viaţa toată, când mie nimic nu-mi dai!

Poţi fi cel mai bun din lume, să te laude lumea toată!
Poţi fi orice fiinţă vie, care încearcă şi o să poată!
Să atingă-n suflet marea, ce-şi revarsă lacrimi, valuri!
Dar când marea mi-a secat şi au rămas doar goale maluri!

Poţi fi ochiul ce priveşte şi priveşte neîncetat!
Poţi fi lacrima din mine, ce pe iarbă a picat!
Dar să ştii că orice ai fi, nu mai eşti cum tu ai fost!
Când de la mine ai plecat, şi deloc nu te-ai întors!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

SE ZICE CĂ ATUNCI CÂND VEZI CĂZÂND O STEA, UN PĂMÂNTEAN SE STINGE
Se zice că atunci când vezi căzând o stea, un pământean se stinge
Şi niciodată nu vei şti când oarecine la mormânt îl plânge,
Tu, treci atât de gânditor pe sub luminile din-nalta boltă
Uitând să-ţi cauţi steaua ta pe cer, căci teama inima ţi-o strânge.

rubaiat de Ioan Friciu (2021)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

Când eşti tăcut şi trist şi nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate şi să te-ntorci la tine,
Când nu-ţi mai creşte-n suflet nici rău şi nici vreun bine
Şi crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ţi spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Şi-n loc de-altar cu sfinţi, preferi un lac cu broaşte,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaşte
Şi doar în moarte-ţi afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul şi nu mai ai ce-ţi face,
Când vrei să ieşi din lume şi să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă şi dezastru,
Şi, poate, nici la tine nu te mai poţi întoarce,

Când ce iubeşti te vede cu ochi frumoşi de gheaţă
Şi caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Şi nu ştii dacă Eul mai are drept la viaţă,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutreşte,
Iar margini ţes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai ştii ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se foloseşte

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanţă
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când eşti pierdut, când nu mai poţi să ai scăpare,
Şi nu mai crezi că vei spera la vreo speranţă,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Şi-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înţelegi că-un zâmbet nu-nseamnă preţuire,

Când vezi că ziua-i ziuă şi noaptea-i numai noapte,
Când te trezeşti din vise şi intri la-ndoială,
Când treci spăşit din planuri în lumea cea reală
Şi nu mai iei drept bune sclipirile din şoapte,

Când uşa ţi se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Şi nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo şansă, nici dacă-ţi stâmperi mersul,
Nici de-nţelegi vreodată sau nu-nţelegi ideea,

Renunţă să mai cauţi, prin cenuşar, scânteia,
Acceptă numai focul şi lasă-n pace viaţa,
În fiecare noapte, contează dimineaţa
Şi-n fiecare viaţă, un paradox: femeia...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul codrilor

La poalele pădurii, Arnulf pe lângă foc
Stă singur. E întuneric şi plin de spaime locul,
Arnulf e însă tare, şi vesel arde focul.
El şi-a încercat departe prin alte ţări norocul
Cu regii, cari porniră războiul la Sfântul loc.
Aşa dori Hatursa: bărbatul ei să fie
Un braţ vestit în taberi şi mare-n vitejie.
Şi Arnulf de dragul fetei, când fata i-a jurat,
Vândutu-şi-a palatul şi-n taberi a plecat –
Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat.
E frânt de multe drumuri, dar somnul azi îi piere;
Şi focul arde vesel, e noapte şi tăcere.

Dar galbenele flăcări prin codru străbătând
Ajung pe la culcuşul de iederă uscată
A negrei Nopţi. Şi Noaptea de zare deşteptată
Încet ridică ochii, se uită-nspăimântată,
S-apropie de flăcări şi aproape-n urmă stând
Viteazului în faţă, ea lung la el priveşte,
Domol, apoi cu glasul abia-nţeles, vorbeşte:
"Tu cine eşti, străine? De tulburi somnul meu?
Cu gândul morţii-n suflet, s-alergi murind mereu,
Să n-ai de gânduri pace, cum n-am de tine eu!"
Arnulf aude glasul, voinică-i este firea
Şi râde, râde-n hohot s-alunge nălucirea.

Atunci bătrânul Codru, de hohot deşteptat,
Încet deschide ochii, ca două sălcii crunte,
Iar pletele-i cu freamăt îi tremură pe frunte
Şi-i tremură-n mânie sprâncenele cărunte;
El mii de braţe goale le-ntinde tremurat.
Cu glas adânc de preot din zilele bătrâne
Vorbeşte rar: "N-am pace de râsul tău, păgâne?
Tu somnul veciniciei sub mine să-l petreci!
Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ţi-o pleci
Să dorm şi eu de-a pururi, să dormi şi tu de veci!"
N-a râs acum viteazul; sta codrului în faţă
Cu ochii mari şi tulburi, cu sufletul de gheaţă.

Şi când clăteşte Codru pletosul cap al său,
Năvalnic dintre plete-i vuind răsare Vântul:
El vâjâie din aripi şi-şi flutură veştmântul
Şi cântă, dar sălbatic şi fără şir e cântul:
"Ce gând nebun te mână, de tulburi somnul meu?
Furtună-ţi fie gândul, şi moartea o furtună;
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună!"
Arnulf aude, sare pe cal, înfiorat
De frâu, cuprinde gâtul fugarului spumat
Şi aleargă-n vânt şi-n noapte năuc, şi sugrumat
De gânduri troienite – şi nu mai sunt în cale
Nici pietre, nici izvoare; el fulgeră la vale.

Şi-n zori la poartă bate, dar poarta n-a răspuns,
Hatursa-i măritată. Pe cine caţi, străine?
Arnulf ridică pumnii, s-omoare, dar pe cine?
Arnulf ar vrea să plângă, dar sânge-n ochi îi vine,
Arnulf ar vrea să ţipe şi n-are glas de-ajuns.
El calul şi-l întoarce şi drumul îi arată,
Acelaşi drum spre codru, o goană desperată!
Cu gândul morţii-n suflet, cu nopţile de veci
În suflet, ca o umbră pe apă tu să treci
Sub brazi la rădăcină bolnavul cap să-l pleci!
Sărac, pe căi să-ţi mântui visarea ta nebună –
Furtună-i viaţa toată, e moartea tot furtună?

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă

Dacă tu capul ţi-l mai poţi păstra
Când toţi şi-l pierd şi spun că-i vina ta
Dacă în tine crezi când toţi se îndoiesc
Şi calm accepţi când vezi că te-ocolesc;
Dacă aştepţi şi n-o să oboseşti
Şi-o să-nţelegi când toţi te vor minţi
De poţi la ură să te stăpâneşti
Şi să nu pari prea înţelept tu ştii:

Dacă visezi, dar ştii că sunt doar vise
Dacă gândeşti, dar nu-ţi faci gândul ţel
Izbânda şi Năpasta de-ţi sunt scrise
De poţi zâmbind să le priveşti la fel;
Dac-adevărul poţi să îl rosteşti
Şi nu te temi că unii-l deformează
De poţi privi cum piere ce iubeşti
Căci spre zidire mintea ta lucrează:

Dacă ce-ai câştigat în viaţa ta
Tu poţi să rişti când unii dau cu banul,
Iar dacă pierzi, să-ncepi iar a lucra
Şi să nu sufli o vorbă întreg anul;
Dacă şi inima, şi nervii, şi toţi muşchii
Te pot sluji şi după ce-au pierit
De poţi să mai rezişti cum numai tu ştii,
Fiindcă Voinţa nu te-a părăsit.

Dacă-n mulţime nu îţi pierzi virtutea
Dacă cu Regii poţi rămâne cine eşti
Printre prieteni şi duşmani de nu-ţi pleci fruntea
Şi când eşti lăudat, tu te smereşti;
Dacă poţi umple un singur minuţel
Fugind de timp în fiecare zi
Vei dobândi Pământul şi tot ce e pe el
Şi ce-i mai important, tu Om vei fi!

poezie de Rudyard Kipling, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu telecabina

Când eşti bătrân şi vrei să urci pe munte,
Să-ţi mai oxigenezi hemoglobina
Te-aşezi la coadă, până ajungi în frunte
Şi iei şi tu frumos telecabina.

O, cât de mare este bucuria
Şi inima începe-n piept să-ţi crească
Emoţii n-ai, căci simţi euforia,
Iar de drumeţi te doare fix în bască.

E minunat să stai într-o conservă
Ce merge suspendată de o sârmă
Te uiţi doar înainte, plin de vervă
Şi eşti precum un căpitan la cârmă.

Însă când bate vântul cu putere
De parc-ar vrea să rupă toţi pilonii
Dacă înainte ai băut o bere
De frică ţi se udă pantalonii.

Şi când cobori, îţi tremură genunchii
Aşa că te târăşti în patru labe
Şi-ţi vine a urla din toţi rărunchii,
Dar te jenezi un pic de Sfinx şi Babe.

poezie de Octavian Cocoş (1 noiembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!