Balada Bătrânului Marinar

DESPRE CUM:

- Trei tineri merg la o nuntă, iar unul dintre ei este oprit în drum
de un marinar bătrân şi convins de acesta să-i asculte strania
poveste a vieţii lui de navigator.

- O corabie, după traversarea ecuatorului, undeva în partea australă a
Oceanului Atlantic, a fost purtată de furtuni spre o regiune subantarctică.

- Marinarul îi mărturiseşte tânărului nuntaş cum un albatros apărea
zilnic de undeva din pustietăţile marine şi ateriza pe corabie pentru
hrană şi odihnă. Temându-se că albatrosul ar putea fi purtătorul posibil ghinion,
marinarul, sfidând atât legile frăţiei pe mare, cât şi pe cele ale ospeţiei, îl ucide.

- Continuându-şi periplul, nava ajunge în zona tropicală a Oceanului
Pacific de Sud.

- Tânărul află lucrurile neobişnuite care s-au întâmplat de-a lungul
acelei perioade şi despre cum soarta l-a readus pe bătrânul marinar
acasă, în ţara lui natală.

- Marinarul supravieţuitor îşi răscumpără în cele din urmă sufletul
vinovat de uciderea albatrosului, dar preţul plătit este acela de a rătăci
întreaga viaţă pe pământ mărturisind oamenilor păcatul comis şi, totodată,
înţelegerea şi dragostea lui pentru toate fiinţele de pe pământ, creaţii
ale lui Dumnezeu.

I

Un bătrân marinar, din alte vremuri,
Îl reţine pe unul dintre cei trei.
‘Pe barba sură, pe ochii tăi scăpărători,
De ce mă opreşti în drum, ce vrei?

Uşile mirelui sunt larg deschise,
Iar eu, eu i-s rudă bună;
Oaspeţii-au sosit, masa-i întinsă:
E veselie mare, viorile răsună.'

Îl ţine strâns cu mâna-i slăbănoagă,
"Era o corabie,"-a spus el.
‘Ajunge! Ia mâna, nebun bătrân!'
Şi braţul îi cade, uşurel.

Dar îl opresc ochii lui scăpărători –
Invitatul mirelui rămâne cuminţel,
Ascultător ca un ţânc de câţiva anişori:
Era în marinar o voinţă de oţel.

Nuntaşul s-a aşezat pe-o piatră
Urmărindu-l, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord1,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

Mireasa era deja pe hol,
Îmbujorată, trandafir în floare;
Dând din cap, înaintea ei călcau
Menestrelii cu veselă cântare.

Nuntaşul a scos un oftat din piept,
Dar asculta, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Ateriza pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
II

Soarele răsărea acum din dreapta2:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!
Iar eu făcusem un lucru diavolesc3
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

Nici rumen, nici palid, precum chipul Domnului,
S-a ridicat glorios soarele drept în faţă;
Iar cei care mă condamnau c-am ucis
Albatrosul care ne-adusese negură şi ceaţă,
‘E bine,'-au spus, ‘c-ai ucis zburătoarea
Aducătoare de negură şi ceaţă.'

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,4
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

Adâncul adâncurilor putrezea: Hristoase,
E-adevărat ceea ce-mi văd ochii oare!?
Căci fiinţe prea de tot slinoase
Se târau pe urduroasa mare.

Rotindu-se-n vârtej nebun, ceţurile –
Flăcările nopţii dansând în straie de safir,
Iar apa, ca fierturile unor vrăjitoare,
Ardea verde şi albastră, şi albă, în delir.

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

III

Cumplite vremuri am trăit. Fiecare gâtlej
Era uscat, ochii ne sticleau febrili.
Cumplite vremuri! Cumplite vremuri!
Ochii noştri obosiţi sticleau, febrili!
Într-o zi, privind spre vest, am zărit
Ceva pe cer, nelămurit.

La început părea un punct, pe urmă
Un clăbuc purtat de vânt uşor;
Se mişca, se mişca, şi-a luat apoi
Forma colilie-a unui nor.

Vedeam o negură, un punct, o formă!
Care se-apropia, se-apropia:
Dar parcă se ferea de-un duh al mării,
Plonja-ncontinuu, pivota, vira.

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Stăteam însetaţi pe pasarelă;
Nu puteam râde şi nici plânge;
Mi-am muşcat braţul, am supt sânge
Şi-am strigat, o velă, văd o velă!

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Am privit vedenia şi-am dat chiot:
Ura! Şi, rânjind bucuroşi, în acea clipă
Am tras adânc aer în piept, în pripă,
De parc-am fi vrut să-l bem pe tot.

Strigam: Iată! Iată! Se îndreaptă-ncoace!
Ne vine-n ajutor, pânzele-i lucesc ca noi:
Făr-o adiere de vânt, neîmpinsă de maree,
Pe chilă dreaptă, menţine cursul drept spre noi!

Zarea era-n flăcări spre apus,
Ziua – pe la chindie, calm pe mare!
Aproape lipit de valuri, la orizont,
Se odihnea înflăcăratul soare;
Apoi strania formă s-a interpus
Pe neaşteptate-ntre noi şi soare.

Astrul zilei stătea ascuns după zăbrele
(Ne-aibă Maica Cerului în a ei pază!)
Chipu-i rotund şi roşu-şi strecura ca printre
Gratiile unei ocne arzătoarea rază.

Vai, mă gândeam, şi inima îmi tresălta,
Iute, implacabilă-i apropierea ei!
Iar velele-i sclipeau în soare ca nişte
Plini de neastâmpăr funigei!

Ale ei sunt coastele printre care
Priveşte soarele ca printr-o răzătoare?
Şi-acea femeie, MOARTEA,-i întregul echipaj?
Două-s, nu-i un singur personaj?
MOARTEA-i celeilalte femei însoţitoare?

Mişcări agile, buze roşii,
Plete de aur, foc şi flamă:
Pielea albă, cum o au leproşii,
MOARTEA-N VIAŢĂ, coşmar şi dramă,
Ne-ngheţa-n vine sângele de spaimă.

Namila a acostat la arca noastră,
Iar ele-au dat cu zarurile de la cingători;
‘Stop joc! Am câştigat! Am câştigat!'
A ţipat una şi-a fluierat de trei ori! 5

Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer;6
Întunericul se-apropia în graba mare;
Şi, ca o şoaptă-ndepărtându-se pe ape,
Corabia fantomă a dispărut în zare.

Am ciulit urechile şi-am privit în jur!
Eram înspăimântaţi şi, pot să jur,
Ni se scursese tot sângele din vine!
Stelele păleau în bezna neagră ca un crab;
În lumina lămpii chipul timonierului era alb;
Cădeau stropi grei de pe velele de rouă pline –
Apoi s-a ridicat spre est, în depărtare,
Secera lunii, iar sub lună, călătoare,
Chiar lângă cornul ei, o stea strălucitoare.

Unul câte unul, sub luna de stele urmărită,
Fără niciun geamăt sau suspin
Şi-au întors spre mine feţele pocite,
Şi m-au blestemat pentru-al lor chin.

De patru ori cincizeci, coechipierii mei
(Nu s-a auzit nici geamăt, nici suspin)
Groaznic loviţi, bulgări lipsiţi de viaţă,
Au căzut, creştin după creştin.

Le-au zburat sufletele din trupuri către cer
Spre-o soartă mai bună sau mai rea!
Şi fiecare sufleţel în trecere spre stele
Îmi amintea săgeata lansată de-arbaleta mea."

IV

‘Mă tem de tine, bătrâne Marinar!
Mă tem de mâna-ţi slăbănoagă!
Deşirat şi uscăţiv, şi ars de soare
Ca nisipul pe care vânturile-aleargă;

Mă tem de ochiul tău scăpărător,
De mâna-ţi slăbănoagă, naramzie.'
"Nu-ţi fie teamă Cavaler Nuntaş!
În acest trup inima-i încă vie.

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăcând la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

Blestemul unui orfan poate târî-n iad
Heruvimii din ceruri, foarte uşor!
Dar mai oribil este blestemul
Din ochiul unui mort – înspăimântător!
O săptămână m-a urmărit acel blestem;
Şi, totuşi, mie nu mi-a fost dat să mor.

A apărut pe cer şi luna călătoare,
Care nu-şi găseşte nicăieri sălaş:
Urca pe cer alene, fără nicio grabă,
C-o stea sau două-alături, iavaş-iavaş –

Razele ei pudrau faţa oceanului fierbinte,
Ca bruma înălbind câmpiile-n april;
În umbra corăbiei blestemate
Ardeau, solomonite, apele sărate,
De-un roşu ameninţător, febril.

În penumbră, dincolo de copastia navei,
Urmăream goana dragonilor de mare
Pe lungi cărări de fosforescente spume,
Iar spiriduşii luminii le călcau pe urme:
Pufoşi, brumării fulgi de ninsoare.

Priveam cum, lângă noi, în mare
Jivine sclipitoare cu solzi de balaur –
Întunecate, verzi sticloase, azurii cicoare,
Unduiau şi se-ncolăceau; şi fiecare
Fulgera într-o pulbere de aur.

Voioase lucruri vii! Nicio limbă
Frumuseţea nu le-o poate zugrăvi pe şleau!
Un şuvoi de iubire mi-a umplut inima
Şi le-am binecuvântat fără să vreau:
Sigur i-a fost unui sfânt de mine milă –
Şi le-am binecuvântat fără să vreau.

În acea clipă m-am putut din nou ruga,
Iar Albatrosul legat de gâtu-mi, frăţioare,
S-a desprins şi a căzut, şi s-a scufundat
Ca un bulgăre de plumb în mare.

V

O, somnul! Ce lucru delicat,
Iubit de la un pol la celălalt!
Pentru el Fecioara Maria fie lăudată!
Somnul şi pacea lui netulburată
În suflet mi s-au strecurat.

Găleţile nefolosite de pe punte,
Zăcând de-amar de vreme goale,
Erau pline-acum, visam eu, cu rouă;
Şi m-am trezit; cădea o ploaie caldă, moale.

Buzele-mi erau ude, gâtul rece
Şi tot veşmântul de apă îmbibat;
Desigur, în visul meu băusem mult,
Dar trupul continua să bea,-nsetat.

M-am ridicat; nu-mi simţeam picioarele,
Eram uşor de parcă în lumea de apoi
Mă petrecusem în somnul meu greoi
Şi devenisem un binecuvântat strigoi.

Apoi, am auzit vântul hohotind:
Deşi eu nu-l simţeam, pe negândite,
Cu sunet mare, a umflat velele,
Acum atât de subţiri şi de prăpădite.

Deasupra covertei aerul prinsese viaţă!
Şi o sută de drapele-n flăcări străluceau
Iuţi, încoace şi încolo, foc şi pară!
Şi, încoace şi încolo, pe orbita lor stelară
Palizi aştri sus pe cer dansau.

Vântul se înteţea cu vuiet tot mai zdravăn
Şi velele oftau ca frunza uscată de rogoz;
Ploaia cădea dintr-un nor întins şi negru,
Iar pe margini discul lunii era roz.

Uriaşul nor negru şi dens era crăpat,
Iar luna se ţinea de el aproape:
Ca un şuvoi ţâşnind din vârf de stâncă,
Fulgerul tăios, în bezna tot mai adâncă,
Era un râu vijelios cu sclipitoare ape.

Vâjâitorul vânt n-a prins din urmă nava,
Şi totuşi nava gonea pe-a valurilor coamă!
Sub lumină de fulgere şi lună
Marinarii morţi au început să geamă.

Gemeau, se trezeau, se ridicau
Făr-a mişca un ochi, în linişte;
Chiar şi-n vis este ciudat să vezi
Cum morţii-ncep deodată să se mişte.

Strunită de cârmaci, nava-şi vedea de drum,
Fără o adiere de vânt, oricât de săracă;
Marinarii pe covertă matisau parâme,
Făceau ceea ce trebuiau să facă;
Îşi mişcau braţele – unelte fără viaţă –
Eram un echipaj de stafii, parcă.

Trupul nepotului de frate mă atingea,
Eram alături genunchi lângă genunchi,
A tras de parâme lângă mine, dar n-a scos
Niciun cuvânt – deşi-i eram unchi."

‘O, mă sperii, bătrâne Marinar!'
"Pace ţie, Cavaler Nuntaş, în toate!
Nu sufletele mâhnite, plecate-n zbor,
Au revenit acasă-n trupurile lor,
Ci un stol de duhuri binecuvântate:

Iar în zorii zilei au coborât braţele
Şi s-au adunat în grup lângă catarg;
Sunete dulci li se-nălţau din gură,
Fiindcă lăsaseră în urmă un trup drag.

După ce s-au rotit un timp în jurul navei,
Au zburat spre soarele zâmbitor, prea-bunul;
Apoi, sunetele-au venit toate înapoi,
Când laolaltă, stol, când unul câte unul.

Uneori, ca nişte stropi, din slavă
Picurau trilurile unor ciocârlii;
Alteori păsările pistruiau, roată, zarea,
Păreau să umple şi aerul, şi marea
Cu trilurile lor armonioase, vii!

Acum se-auzeau mulţimi de instrumente,
Acum se-auzea, de unul, doar un flaut;
Şi acum cântecul îngânat de-un înger,
Pe care-l asculta uimit tot cerul, mut.

Se oprise vântul; dar velele întinse
Încă mai zumzăiau voioase:
Un zgomot de pârâiaş ascuns
Vara-n pădurea de foioase,
Unde noaptea copacii-n somn
Freamătă împăcat, pe tonuri joase.

Până la amiezi am navigat în voie,
Făr-un pic de vânt pe undele bleu pal:
Încet şi lin corabia aluneca-nainte,
Făcând reverenţe fiecărui val.

Sub chilă, la nouă stânjeni adâncime,
Dinspre pământul ceţos, înzăpezit,
S-a desprins un spirit: el a fost cel care
A menţinut nava-n marş necontenit.
La amiezi velele nu mai vibrau
Şi, nepăsătoare, corabia s-a oprit.

De sus, de pe catarg, soarele
O ţintuia pe-ocean cu ochiul lui hipnotic:
Dar într-un minut ea a zvâcnit iarăşi,
Un salt iabraş, nevrotic –
Jumătate-nainte, jumătate-napoi,
Un salt iabraş, nevrotic.

Cabrată ca un armăsar în aer,
A făcut pe neaşteptate-un salt:
Mi s-a ridicat tot sângele în cap
Şi-am căzut jos ca leşinat.

Cât timp voi fi zăcut acolo
N-aş putea nicidecum să spun;
Dar, înainte ca trupu-mi la viaţă să revină,
Am auzit în inima deloc senină
Cum două voci se suprapun.

‘El este?' a-ntrebat una, 'el e-acel bărbat?
El, cel ucis pe cruce,-un credincios,
Cu arbaleta lui barbară a săgetat
Nevinovatul Albatros?

Spiritul hălăduind în sine însuşi,7
Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit,
A iubit pasărea care iubea omul
Care-a ucis-o cu arbaleta-ntr-un clipit.'

Cealaltă voce, cu mult mai blândă,
Catifelată ca roua-n zori de zi,
A spus, ‘Omul şi-a primit pedeapsa
Şi multe alte pedepse încă va primi.'

VI

Prima voce

‘Dar, spune-mi, spune-mi! Povesteşte,
Hai, limpezeşte-ţi amintirile mai bine –
Ce-anume împingea nava atât de iute?
Ce vrăji clocoteau în cavernele marine?'

A doua voce

‘Oglindă, rob în faţa stăpânei sale,
Oceanul n-a clipit o geană;
Enormul lui ochi albastru, strălucitor,
Privea-n tăcere luna – o icoană.

Dacă el ar şti pe ce drum s-apuce...
Dar ea-l ţine-n lesă, strâns sau mai lejer;
Vezi, frăţioare, cât de binevoitoare
Priveşte-n jos surâzând spre el?!'

Prima voce

‘De ce-alunecă acea corabie aşa iute,
Când valuri nu-s, când nici briza n-o atinge?'

A doua voce

‘Tăiat, aerul îi elibereaza calea-n prova,
Şi-apoi se întoarce şi din pupa o împinge.

Zboară, frăţioare, zboară! Mai sus, mai sus!
Împrejur mari primejdii stau la pândă:
Mai târziu nava va înainta desigur mai încet,
Iar soarta marinarului va fi mai blândă.'

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

Ca unul care pe un drum pustiu
Calcă temător, în suflet cu mult zbucium,
Care, după ce şi-a reaflat cărarea,
Nu mai întoarce capul înapoi nicicum,
Pentru că el ştie, un demon înspăimântător
Se ţine scai în urma lui acum.

S-a pornit apoi un vânticel uşor,
Nimic nu se mişca, nu se-auzea un zvon:
Drumul lui nu era pe suprafaţa mării,
Nici pe val şi nici prin al umbrei con.

Mi-a zbârlit părul, mi-a respirat în faţă,
Ca o furtună primăvara pe izlaz –
S-a insinuat straniu în temerile mele,
Deşi mă mângâia afectuos pe-obraz.

Sprintenă, corabia zbura pe apă,
Iar mişcările-i erau foarte line:
Gingaş, gingaş sufla briza mării –
Şi numai, numai înspre mine.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

VII

Acel Sihastru bun trăieşte-n codrul
Care-şi aduce la apa mării toţi stejarii.
Cât de sus se-nalţă dulcele-i cântări!
Lui îi place să stea la poveşti cu marinarii
Sosiţi de pe alte meleaguri, din depărtări.
Îngenunchează-n zori, la amiezi şi seara,
Şi-are o pernă dolofană, moale:
E muşchiul care ascunde-n întregime
Cioata unui bătrân stejar din vale.

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a-nghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi într-o clipită a căzut jos, ca fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt "
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste8.
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

O, mai dulce decât ospăţul nunţii
Şi mult mai plăcut mie
Este drumul spre biserică
Într-o atât de-aleasă companie!

Să ne-ndreptăm împreună spre altar
Şi-n genunchi să înălţăm cuvioşi
Rugi, în faţa Domnului toţi aceiaşi,
Deopotrivă: bătrâni, prieteni, copilaşi,
Fecioare şi feciori frumoşi!

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă mult cine iubeşte mult
Deopotrivă păsări, oameni sau caşaloţi;9
Căci Dumnezeu, căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi."

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

NOTE

1. "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga,
adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în
sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei,
adică în dreapta acesteia.

3. "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins
fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri.
Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei.
Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau
consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

4. "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul
ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul
latitudinii de 30 de grade sud.
Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor
şi vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze,
în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau
săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă.
Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la
bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau
aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual,
folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară
cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

5. Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic,
este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului
este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului
marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă,
astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât
coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

6. "Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer" – în regiunile ecuatoriale şi
sub-ecuatoriale soarele, respectiv stelele, răsar şi apun aproape brusc,
fără acea perioadă intermediară a crepusculului (amurgului).

7. "Spiritul hălăduind în sine însuşi,/ Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit "– e
vorba de Spiritul Antarctic care, ascultând de îngerii protectori ai
marinarilor, împinge corabia spre ecuator, deşi, asemeni duhurilor rele,
submarine, e setos de răzbunare.

8. Ca dovadă că şi-a trăit cu adevărat viaţa, se spune, un om trebuie să aibă o
poveste de spus, iar ca să aibă o poveste de spus trebuie ca în viaţa
lui să fi experimentat un moment de abatere bulversantă şi pilduitoare,
violentă şi arbitrară, de la regulile normalităţii.

9. "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată
creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile."
(Sf. Isaac Sirianul 640 - 700)

poezie de Samuel Taylor Coleridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada bătrânului marinar ( extrase )

Balada bătrânului marinar ( extrase )

Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord*,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

..........................................

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Se-oprea la noi pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."
.........................................................................................

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
..........................................................................................
Soarele răsărea acum din dreapta*:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!

Iar eu făcusem un lucru diavolesc*
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

........................................................................

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,*
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

........................................................

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

.............................................

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăceau la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

.......................................................

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

..............................................................

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.
...............................................................................................

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

..........................................................

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a înghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi-ntr-o clipită a căzut jos, fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste*
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

..............................................................

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă cu foc, cine iubeşte mai cu foc
Deopotrivă oameni, păsări sau caşaloţi;
Pentru că Dumnezeu căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." *

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

Samuel Taylor Coleridge

* "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga, adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei, adică în dreapta acesteia.

* "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri. Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei. Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

* "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul latitudinii de 30 de grade sud.

Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor şi a vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze, în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă. Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual, folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

* Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic, este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă, astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

*"Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." * "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile." (Sf. Isaac Sirianul, 640–700)

poezie de Autor necunoscut- SUA din The Rime of the Ancient Mariner / Balada bătrânului marinar - Editura Coresi -2024, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturia de credinţă a unui marinar

Cât voi mai naviga pe marea care-n valuri mari zvâcneşte
Credinţa mea nu se va micşora, o, Doamne, ci va creşte;
Cât deasupra capului se rotesc stelele, cereşti rubine,
Oştiri strălucitoare, eu îmi voi aminti mereu de Tine.

Am văzut o zi oameni vii, cu inimă generoasă şi suflet mare,
Şi-a doua zi s-au dus, fără împărtăşanie sau binecuvântare,
În locul nevăzut, unde vom merge toţi când clipa-aceea vine –
Iar, Doamne, bunătatea şi toate darurile tale le ştiu bine...

Necredincios par celor care nu mă ştiu, nu-mi cunosc miezul,
Ei nu văd cum în fiecare seară eu spun Crezul
În vâltoarea mareei care se avântă galopând spre zare,
Spre vestul nesfârşit unde seara soarele se prăbuşeşte-n mare;

Mă gândesc în orele de veghe, în carturile lungi de noapte,
La acele lucruri care nu pot fi vândute, nici cumpărate,
Lucruri nepreţuite, rare; nu iau în deşert sus pe catarg
Atotputernicia Ta, când valurile pe punte violent se sparg:

Rugăciunea şi credinţa marinarilor nu scad, ci mereu cresc,
Doamne, Dumnezeul meu, atât cât navele pe mări plutesc.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Aşa cum un om curajos înfruntă duşmanul,
Singur împotriva a sute, şi vede rânjetul Morţii,
Dar, strângând din dinţi, luptă până la sfârşit
Fără crâcnire, fără speranţă, fără ezitare, -
La fel, în tăcere, vaporul se înfige-n mare,
Tăindu-şi implacabil drum prin noapte.

Lumina unei balize-n depărtare
Sclipeşte printre valuri ca o stea!
Dar nu-i nicio stea-n întunericul de sus!
Plescăitul apei la prova – şi, dedesupt, lumina rea
A unor limbi de foc, asemeni unor scântei ucigătoare. Dincolo
Tăcerea şi noaptea.

Stau lângă copastia de la pupa,
Singur în beznă şi-n spulberarea de ceaţă şi de stropi reci,
Simţindu-mă eliminat cu totul, scufundat în noapte şi-n mare,
Făcut una cu năvala aceea fără sunet de paşi,
Lăsându-mă, ca un catarg în derivă, purtat implacabil
De val în noaptea mare.

Fără teamă, fără dorinţe,
Fără-a simţi ceva – mai puţin poate-o durere surdă undeva-n inimă –
Fără- a mă întreba încotro se-îndreaptă vaporul,
Conştient ca-ntr-un vis de umezeală şi-întuneric,
Cum şi de forma abia conturată care, evazivă, se pierde
Pretutindeni dincolo de frontierele nopţii.

O, iubire, cum am ajuns aici?
Trebuie să mă trezesc lângă tine şi să zâmbesc acestui vis?
Vis care mă strânge-atât de puternic, încât nu mă pot mişca, nici trezi!
O, iubire! O, iubirea vieţii mele, găsită doar pentru a te pierde!
Sufletul meu lansează peste ape-un sălbatic strigăt inarticulat,
Asemeni ţipătului unui pescăruş înghiţit de noapte.

Ceaţa se trage mai aproape. Baliza
Dispare-n urmă. Zgomotele monotone-ale mării
Se sting în burniţa sărată cu o abandonatoare, indiferentă cadenţă.
Iar tu, iubire, şi marea zvâcniţi împreună-n creierul meu,
În vreme ce vaporul plonjează înainte,
Continuându-şi drumul prin noapte.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!