O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsând în urmă ţărmul

Părăsind portul mâlos odată cu mareea naltă,
Marea se deschide-n albastru, imensă şi sărată;
Vergile zvelte înnobilează graţioase velierul
Şi domină cu pânzele lor tot cerul;

Sub catargele susţinând un zbor alb de vele,
Coverta devine decor pentru poveşti cu ştime şi cu iele.
O viaţă nouă-n navă sinuos pătrunde,
La pupa, noi privim cum cârma face legea-n unde,

Simţim nava urcând spre cer, coborând în mare,
Plonjând în apă serenă şi seducătoare.
Tăcută şi iute-alunecă-nainte atrasă ca de-o vrajă;
Orizontul ne-ademeneşte, rotund, în a lui mreajă;

Deasupra oglinzii oceanului s-a ivit, iată,
Un spirit care n-a cunoscut frica niciodată;
Iar cei care o cunosc bine şi iubesc marea
Se simt acasă acolo unde-ncepe zarea.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturia de credinţă a unui marinar

Cât voi mai naviga pe marea care-n valuri mari zvâcneşte
Credinţa mea nu se va micşora, o, Doamne, ci va creşte;
Cât deasupra capului se rotesc stelele, cereşti rubine,
Oştiri strălucitoare, eu îmi voi aminti mereu de Tine.

Am văzut o zi oameni vii, cu inimă generoasă şi suflet mare,
Şi-a doua zi s-au dus, fără împărtăşanie sau binecuvântare,
În locul nevăzut, unde vom merge toţi când clipa-aceea vine –
Iar, Doamne, bunătatea şi toate darurile tale le ştiu bine...

Necredincios par celor care nu mă ştiu, nu-mi cunosc miezul,
Ei nu văd cum în fiecare seară eu spun Crezul
În vâltoarea mareei care se avântă galopând spre zare,
Spre vestul nesfârşit unde seara soarele se prăbuşeşte-n mare;

Mă gândesc în orele de veghe, în carturile lungi de noapte,
La acele lucruri care nu pot fi vândute, nici cumpărate,
Lucruri nepreţuite, rare; nu iau în deşert sus pe catarg
Atotputernicia Ta, când valurile pe punte violent se sparg:

Rugăciunea şi credinţa marinarilor nu scad, ci mereu cresc,
Doamne, Dumnezeul meu, atât cât navele pe mări plutesc.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nisipurile de la Dee

"Hei, hei, Mary, du-te şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
Şi adu vitele acasă,
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee";
Vântul de vest era cumplit şi marea furioasă,
Iar ea singură la drum porni.

Mareea de vest şi-a-întins peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Peste nisip, lichid, veşmântul,
Până departe, unde ochiul nu putea privi.
Rulouri de ceaţă s-au rotit şi au ascuns pământul:
Iar ea acas' nicicând mai reveni.

"Oh! buruieni sau peşti, sau păr plutind se vede?
O şuviţă de păr auriu pe marea verde,
Părul unei fecioare-înecate-n unda verde
Deasupra valurilor argintii?
N-a existat vreodat' somon blond, mă crede,
N-aş paria pe-aşa ceva la Dee."

Ei au au adus-o dincoace de valuri pe frumoasă,
Ferită de morişca spumei, rece şi sticloasă,
A crudei spume, mereu nesăţioasă,
Şi i-au săpat mormânt lângă valurile vineţii:
Dar pescarii şi-azi o mai aud mânând vitele spre casă
De-a curmezişul nisipurilor de la Dee.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul zilei

voi criticii de artă nu aruncaţi noroi
în versurile albe şi care curg şuvoi
tot dezmierdând în seară grădinile cu flori

dezvăluind tristeţi sau bucurii banale
poetul printre oameni trăieşte ca oricare
doriţi să fie numai în sferele cereşti
făcând filozofia păcatelor lumeşti?
punând doar întrebări de-a lumii începuturi
acolo unde nimeni nu ştie-a da răspunsuri...

a fi poet înseamnă să vezi sclipiri de stele
iubirea cea din suflet fiind una dintre ele
a fi poet înseamnă sărutul să îl pui
pe stânca cea din munte şi marea dorului
s-asculţi glasul pădurii un glas de clopot sfânt
să nu vezi doar ruine şi răul pe pământ
să vezi pe cerul zilei cum astrul străluceşte
să simţi viaţa-n tine curgând ca o poveste
să vezi frumosul care apare în oglinzi
atunci când din copii noi devenim părinţi

lasaţi filozofia e ştiinţă nu e artă
tu scrie versuri albe şi vom vedea la plată
dacă ajungi în inimi aşa cum îţi doreşti
tu eşti poetul zilei, tu ştii cum să iubeşti!!!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O inimă pe mările în spume

Acum hăt ani şi ani eram marinar,
Valsam cu marea-n ritmul valurilor sonore,
Ştiam coastele Perului ca pe propriul buzunar...
Şi toate tavernele din Singapore.

Eram obişnuit cu mirosul de sare,
Cu vinurile Spaniei – înmiresmate,
Cu frumuseţile din Ţara Soarelui Răsare...
De multe lucruri minunate-am avut parte.

Astăzi port altfel de pălărie,
Altfel de tricouri şi de blue-jeans,
Apuse-s zilele mele de marinărie...
Acel capitol e definitiv închis.

Dar întotdeauna undeva, ascuns în mine...
Un marinar visează talazurile-nvoalte
Tânjind să navigheze iarăşi pe apele marine,
Deşi ştie că aşa ceva nu se mai poate...

Acolo-i casa mea,-n acel salin parfum,
Casă-n care îmi duc traiul pe această lume.
Mintea şi trupul se-odihnesc pe ţărm acum...
Dar inima aleargă pe mările în spume.

poezie de Autor necunoscut- SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea de-a fi

Rostogolindu-se-n larg
sunetul creşte
odată cu undele mării
înghiţit de tăcere.
Te pierzi infinit
într-un spaţiu prea strâmt.
Izbucneşti simfonie
în albii imense...
Libertatea de-a fi,
vuietul apei atingând
pentru un vârf,
focul nestins
al luminii prea albe...
Într- o clipă te stingi,
ruşinat te ascunzi
printre umede fire
ca apoi să revii
mângâiere sau tunet.

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pescari de oameni

Acum multe, multe secole El a spus,
El care pe morţi la viaţă i-a readus,
Şi care-a călcat pe marea-n spume –
" Veniţi, păşiţi pe-ale Mele urme.

Lăsaţi mrejele pe mal – să se zvânte –
Şi-aduceţi-vă doar inimile – să cânte –
Sufletele – să se roage şi să se-nchine,
Ridicaţi-vă şi veniţi cu mine.

Întindeţi velele spirituale, cereşti lăstuni,
Şi înfruntaţi acele sălbatice furtuni,
Iar Eu vă voi face nu pescari de peşti,
Ci pescari de oameni, de fiinţe omeneşti."

Doar atât a vrut El, atunci, să ne propună?
Asta a fost toată intenţia Lui bună,
Doar atâta înţelegere am putut strânge
După două mii de ani de lacrimi şi de sânge?

Domnul ne-ajută când fără temere
Luptăm pentru dreptate, nu pentru putere,
Când alinăm pe cel supus nevoii,
Şi când îi adăpostim pe copiii ploii.

Atunci, deşi raiul Lui este departe
De hăţişul orb al războiului şi de moarte,
El ne va binecuvânta pe mările-n spume
Ferindu-ne de chinuri prin această lume.

* Pe când trecea pe lângă Marea Galileei, Isus a văzut doi fraţi: pe Simon, zis Petru, şi pe fratele său Andrei, care aruncau o mreajă în mare; căci erau pescari. El le-a zis: "Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni." ( Matei 4:18-22)

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de P.D
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnic şi prezent

E vântul meu afară şi-mi bate iar la geam
Alungă valul rece, rece ca şi tine,
Cum mi te aminteam...
Acum ploaia răsare răscolind un ţărm
Udat de marea caldă din ochii mei cu răni...
Şi-ncet mă readuc în clipa de prezent,
Prin stropii atingând prelung şi insistent...
Si trist la fel ca marea, sau vremea de afară,
Însă mult mai trist se măsoară
Sufletul în trupul ce îl împresoară...
Nisipul şi el rece sub tălpile-mi uşoare
Lasă-n urmă forme fierbinţi şi polare...
Parcă aud un sunet al vântului rebel
Ori, poate este plânsul din cripticul stingher?
Ştiu doar că te aud prin sunete de mare
Şi-un geamăt indiscret străbate a mea cărare;
Hipnotic logoreea mă-nvăluie şi strig
Ca totul să m-audă că-mi este tot mai frig...!
Ce lubrică e marea prin dansul sinuos...
La fel a mea chemare mocnind vertiginos...
Ce imposibil etern atunci când vrei mai mult
Să ai, să fii, să chemi, s-ajungi păcat sau sfânt;
Ce imposibil pare s-alegi un ţărm sau mare,
Un soare şi o ploaie... când tu le vrei pe toate...!
Din spumă marină îmi strigă inima salină
A mea ea cândva... ca şi o mare tulburată
Zbătându-se în joacă să-nvingă o soartă
Să fie glorioasă, deşi tot mai rea...
O clipă pe o viaţă dintr-un moment nebun
Te-ndeamnă să ajungi contrariul de acum...
Şi-apoi trezit să fii pe malul turbulent
De valul ce te-neacă şi l-ai lăsat să treacă
Veşnic şi prezent...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Adina-Cristinela Ghinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...

Deschid ușa percepției cu urechile ciulite
către cei ce ascultă fiecare gând
cu respirația înretăiată
și ochii ridati de-atâta curgere de vreme.

Din cerul care a apus în trupurile merelor tomnatice
am rupt ca pe pâine colțul unei stele
înmiresmată cu izul nopților de vară trecută.
Am păstrat firimiturile de la cina tainei mele
și le-am lăsat să se alunece în mare
pentru că nu existau poduri pe care să plece
și să vină cântăreții versurilor de pace.

Îngenunchiază viața în vine, secată
de mâlul sentimentelor, de apa lacrimilor,
împuținate în jgheaburile cavernoase
ale locului în care cândva surâdeau ochii...
Peste toate acestea coboară o noapte rece,
mai rece ca gerul aducător de plete albe.

Doar cununa de stele împânzește petecul de inimă
pe care cos cu gândul la apa curgând
printre pietre de rau
cum este ca azurul cerului să-ți coasă căptușeala inimii
cu ramuri de măslin și pene albe răscroite din nori
iar trubadurii cerului să picteze pe-o coamă de Rai
floarea irisului din care curgea la începuturi iubirea

mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am cutezat

Cum marea poartă talazuri,
la fel şi eu am purtat
multe griji. Nevoi, necazuri,
prea mult timp am îndurat.

Da. Este foarte adevărat.
Am căzut adeseori,
dar n-am rămas îngenunchiat.
Am dobândit noi valori.

Convins fiind că voi răzbi,
întotdeauna am sperat.
Oricât de mult voi suferi,
să mă ridic, am cutezat.

M-am ridicat de multe ori
şi am rămas acolo, sus.
Dar n-am umblat cu capu-n nori.
Mi l-am purtat unde-a fost pus.

Poate tocmai de aceea
azi, pe viaţă sunt stăpân.
S-a terminat epopeea
cu talazuri şi furtuni.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

în nopţile mele albe

în nopţile mele albe te privesc ore în şir
sau îţi vorbesc
fără ca tu să-mi răspunzi
parc-am fi
doi oameni străni şi confuzi
de prea multe ori mâna mea te caută
să-ţi mângâie chipul
şi ochii şi părul
până când zorii grăbiţi
mistuie vălul
mă simt uneori în extaz
alteori pare aici coborât iadul...

în nopţile mele albe eşti visul meu treaz
sau poate coşmarul...

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraş portuar

Hei, tinere marinar,
Uită apele marine!
Hei, tinere marinar,
Hai cu mine!

Vrei coniac
Sau vin parfumat?
Te iubesc, vino-ncoace.
Hai, vino la mine-n pat!

Lumini calde, tinere marinar,
Cearşafuri albe-n care să înoţi.
Pământ solid, tinere.
Albe şi sălbatice nopţi!

Hei, tinere marinar,
Uită pustietăţile marine.
Frumuşelule, hai cu mine!

poezie clasică de Langston Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinari

Când navele noastre vor reveni, după ce-au bătut pline curaj
Mările, aici, unde dealurile parcă-s gata să cadă peste oraş,
Le vom împături cu grijă velele şi le vom pune la adăpost
Şi toate vor fi iarăşi aşa cum înainte de plecare-au fost...

Cu turla bisericii înălţată spre cerul rotunjindu-se-n azur,
Cu-aceleaşi, de toţi ştiute, străzi şi cu prietenii obişnuiţi în jur.

Vom sta lângă foc şi ne vom fuma pipele plăcut mirositoare,
Şi vom bea la han o oală, două de bere-nainte de plecare,
Vom săruta cele mai frumoase fete şi vom spune copiilor poveşti
Despre ţări străine, furtuni, epave şi-ape oglindind cerul cât priveşti.

Apoi, cu marfa stivuită-n cală, nava se va avânta iar în larg, vitează,
Iar valurile se vor întoarce grăbite spre ţărmul care se îndepărtează.

poezie de Harry Kemp, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acostând la crepuscul în districtul Yuyi

Strângând velele lângă oraşul Huai,
Folosesc drept port un golfuleţ
Unde briza abia trezită urmăreşte cu biciul valurile.
Soarele scapătă spre apus, alunecând în amurg.
Oamenii se-întorc acasă. Lumina se stinge pe vârful muntelui.
Gâştele sălbatice se lasă-n zbor pe o insulă cu buruieni albe.
... La miezul nopţii mă gândesc la poarta unui oraş din nord
Şi ascult cum un clopot bate-între mine şi moarte.

poezie de Wei Yingwu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!