Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi cu asta ce-am făcut?

Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!?
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ca mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie?
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupţia amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare?
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulţi o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin ţări străine?
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversam ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize?
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este ca-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Ţara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat ca proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?

poezie celebră de Constantin Tănase
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eugene: Ştiu despre ce vorbesc, Arlene! Tatăl meu se punea în genunchi şi o implora pe mama. Iar mama îl primea mereu înapoi. Nu am înţeles niciodată. Îşi acoperea vânătăile şi tăieturile şi îl primea înapoi. Pentru că o implora şi plângea. Şi acum mă întrebi ce s-a întâmplat după ce s-a întors.
Arley: Eu...
Eugene: Nu! Continuă! Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat cu mine, acum întreabă-mă!
Arley: Nu-mi place asta...
Eugene: "Te-a rănit, Eugene?" Întreabă-mă!
Arley: Te-a rănit?
Eugene (scutură din cap): Nu pentru mult timp. Am plecat până să fac 13 ani. Am fugit. Dar îmi era atât de dor de ea... A trebuit să mă întorc să o văd. Şi într-o noapte m-am întors. Acum, întreabă-mă ce s-a întâmplat. "Ce s-a întâmplat în noaptea când te-ai întors, Eugene?"
Arley: Ce s-a întâmplat?
Eugene: El era acolo. Beat. Ca de obicei. Doar că de data asta eu nu mai eram la fel. Aveam 16 ani şi nu îmi mai era frică de el. Şi când l-am privit în ochi şi i-am spus că dacă se mai atinge de ea o dată, o să-l omor, şi-a dat seama. Şi-a dat seama că nu mai exista pentru mine. Şi stau în faţa casei. Ţip, urlu ca să iasă mama. Nici măcar n-am văzut. Mă loveşte în cap cu o scândură şi îmi sângerează urechea. Şi mă târăşte. Mă târăşte în spatele casei în garaj. Şi pleacă. Un minut... cinci minute... nu ştiu. Apoi se întoarce. Şi mă stropeşte. Mă stropeşte şi nu înţeleg. Nu înţeleg de ce apa... miroase atât de urât. Nu înţeleg. Şi apoi o văd. Văd... o... o canistră de benzină. Canistra roşie din camion. (Plânge.) Şi se uită la mine pentru ultima oară... şi aprinde chibritul. Şi ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pe care nu-l voi uita niciodată, sunt ochii lui. Ochii lui pentru că erau plini de o imensă... satisfacţie.
Arley (plângând): Îmi pare atât de rău...
Eugene: Nu! Nu! Nu-mi spune cât de rău îţi pare pentru mine! Spune-mi cum vei face ca să nu păţească şi Trevor acelaşi lucru!
Arley: Ricky nu ar face asta niciodată!
Eugene: Of, Doamne, Arlene! Nici nu trebuie s-o facă. Tot ce trebuie să facă este să nu-l iubească.

replici din filmul artistic Dă mai departe!
Adăugat de Liliana Ştefan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două femei

Eram în staţie numai două femei,
ne uitam una la alta, studiindu-ne mai întîi
mîinile,
vedea că mîinile ei sunt mai frumoase
decît ale mele, dar îmi spunea:
- Ce frumoase sunt mîinile tale!

I-am zis mulţumesc, apoi am continuat
să ne uităm una la alta
studiindu-ne îndelung nasurile,
vedeam că nasul meu e mai frumos
decît al ei şi i-am zis:
- Nasul meu e mai frumos decît nasul tău!

Nu mi-a spus nimic, nici timp nu avea,
căci tocmai se oprise un autobuz
care a luat-o din staţie cu tot cu mîinile ei
frumoase, de parcă nu fusese
niciodată acolo, deşi voi tine bine minte
mîinile ei, puţin mai frumoase
decît ale mele. Apoi şi ea şi-a adus aminte
că, în acel moment, eu nu aveam
cum să-mi văd nasul. Deşi putea fi altfel,

fiindcă

eram în staţie numai două femei,
nu ne cunoşteam şi nu ne uitam una la alta
şi chiar dacă ne-am fi cunoscut
nu ne-am fi plăcut deloc, chiar dacă
la un moment dat ne-am îmbrăţişat,
ne-am povestit vieţile noastre,
ne-am căsătorit copiii şi totul a durat
cît am aşteptat autobuzul în staţie,
apoi ne-am despărţit, dar mîinile noastre,
multă vreme încă, s-au tras de păr.

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voci de la Cernobîl

Erau acolo, norul negru şi ploaia grea.
Băltoace galbene şi verzi, ca şi cum cineva turnase vopsea-n ele.
Spuneau că e praful de pe flori. Bunica ne-a obligat să stăm în beci.
Ea s-a aşezat în genunchi şi s-a rugat.
Şi ne-a cerut să ne rugăm şi noi. "Rugaţi-vă! E sfârşitul lumii.
E pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre."
Fratele meu avea opt ani, iar eu şase.
Am început să ne amintim păcatele.
El a spart borcanul cu gem de zmeură,
iar eu nu i-am spus mamei că mi-am prins rochiţa cea nouă
în gard şi că am rupt-o. Am ascuns-o în debara.

*
Au venit după noi soldaţi în maşini. Credeam c-a început războiul.
Ei spuneau astfel de cuvinte: " dezactivare," "izotopi."
Un soldat voia să prindă o pisică.
Un dozimetru pus pe pisică făcea ca un automat: clic-clic.
Un băiat şi-o fată urmăreau şi ei pisica.
Băiatul era liniştit, dar fata plângea întruna, " Nu le-o dau!"
Ţipa: " Fugi, fugi, fetiţo!" Dar soldatul avea o pungă de plastic.

*

Am auzit – cei mari vorbeau – Bunica plângea –
din anul în care m-am născut, 1986,
în satul nostru nu s-au mai născut nici băieţi şi nici fete.
Eu sunt singura. Doctorii spun că nu trebuia să mă fi născut.
Dar mama a fugit din spital şi s-a ascuns în casa bunicii.
Astfel că m-am născut la bunica. I-am auzit vorbind despre asta.
Nu am un frate sau o soră. Aş fi vrut.

Cum vine asta, doamnă, adică eu să nu mă fi născut?
Unde aş fi fost? Sus în cer? Pe altă planetă?

*

În primul an după accident vrăbiile au dispărut din oraşul nostru.
Zăceau pretutindeni – în grădini, pe asfalt.
Ele erau greblate şi luate împreună cu frunzele în containere.
În acel an n-au lăsat oamenii să ardă frunzele,
pentru că erau radioactive, aşa că le îngropau.

Vrăbiile au revenit doi ani mai târziu. Eram atât de fericiţi,
ne strigam unul pe altul: "Am văzut ieri o vrabie! Se întorc."

Au dispărut şi cărăbuşii de mai, dar ei nu s-au mai întors.
Poate se vor întoarce după o sută sau o mie de ani.
Aşa spune învăţătorul nostru. Eu nu-i voi mai vedea.

*

Întâi septembrie, prima zi de şcoală, nu s-a văzut o floare.
Florile sunt radioactive.
Oamenii care munceau nu erau, ca mai înainte, zidari,
ci soldaţi. Ei coseau florile, răzuiau pământul
şi-l duceau undeva în camioane cu remorci.

În decurs de un an ne-au evacuat pe toţi şi-au îngropat satul.
Tata e taximetrist, el a fost acolo şi ne-a povestit.
Mai întâi au săpat o groapă mare, cinci metri adâncime.
Apoi au apărut pompierii şi-au spălat cu furtunul casele
de la acoperiş la temelie, ca să nu se mai ridice praful radioactiv.
Au spălat ferestrele, acoperişul, uşile, totul.
Apoi o macara a tras casa de la locul ei şi-a pus-o în groapă.
Pretutindeni erau împrăştiate păpuşi, cărţi şi cutii...
Un excavator le aduna.
Apoi acoperea totul cu lut şi nisip şi nivela locul.
Şi-apoi în loc de-un sat aveai un câmp gol.
Au semănat pământul nostru cu porumb.
Casa noastră zace acolo, şi şcoala, şi clădirea consiliului sătesc.
Tot acolo-s ghivecele cu plantele mele şi două albume de timbre.
Speram să le iau cu mine. Am avut şi o bicicletă.

*

Am doisprezece ani şi-s invalid. Poştaşul
vine cu două taloane de pensie –pentru bunicul şi pentru mine.
Fetele din clasa mea au aflat că am leucemie,
le era teamă să stea cu mine-n bancă. Nu voiau să mă atingă.

Doctorii au spus că m-am îmbolnăvit pentru că tata lucra
la Cernobîl. Eu m-am născut după eveniment. Îl iubesc pe tata.

*

Au venit după tata-n toiul nopţii.
N-am auzit când şi-a făcut bagajele, dormeam.
Dimineaţa am văzut-o pe mama plângând. A spus,
"Tata-i acum la Cernobîl." Îl aşteptam ca şi cum era în război.

El s-a întors şi a început iarăşi să se ducă la fabrică.
Nu ne-a povestit nimic.
La şcoală m-am lăudat că tata tocmai a revenit de la Cernobîl,
că el fusese un lichidator, iar lichidatorii erau cei care ajutau
la curăţenia locului după accident. Ei erau eroi.
Toţi băieţii erau invidioşi. Un an mai târziu s-a îmbolnăvit.

Ne plimbam împreună prin curtea spitalului –
era după a doua operaţie – şi atunci mi-a povestit despre Cernobîl.

Lucrau foarte aproape de reactor.
Era linişte şi frumos, şi-o atmosferă paşnică, îşi amintea el.
In vreme ce ei munceau, se întâmplau lucruri. Grădinile înfloreau.
Pentru cine? Oamenii părăsiseră satele.
Ei "au curăţat" lucrurile care trebuiau să rămână în urmă.
Au decopertat partea de sus a solului,
contaminată cu cesiu şi stronţiu, şi-au spălat acoperişurile.
A doua zi toate erau " clic-clic"-uite din nou cu dozimetrele.
"La plecare ne-au strâns mâinile şi ne-au înmânat
certificate de recunoştinţă pentru sacrificiul nostru de sine"
A vorbit, a tot vorbit. Ultima oară când s-a întors de la spital, a spus:
"Dacă rămân în viaţă, gata cu tratamentele fizice şi chimice.
O să părăsesc fabrica. Mă fac păstor."
Acum suntem singuri, mama şi cu mine.
Nu voi merge la un institut tehnic, chiar dacă mama asta vrea.
Acolo a mers şi tatăl meu.

*

Obişnuiam să scriu poezii. Eram îndrăgostit de o fată.
Clasa a cincea. În clasa a şaptea am aflat despre moarte.

Citesc din Garcia Lorca: "rădăcina neagră a plânsului."
Am început să învăţ cum să zbor.
Nu-mi place acel joc, dar ce poţi face?

Am avut un prieten, Andrei.
I-au făcut două operaţii şi l-au trimis acasă.
După jumătate de an trebuia să i-o facă şi pe cea de-a treia.
S-a spânzurat cu propria-i curea, într-o clasă goală,
când toţi ceilalţi erau în sala de sport.
Doctorii îi spuseseră că n-are voie să alerge sau să sară.

Yulia, Katya, Vadim, Oksana, Oleg şi acum Andrei.
"Vom muri şi vom deveni ştiinţă," obişnuia să spună Andrei.
"Vom muri şi toţi ne vor uita," spunea Katya.
"Când voi muri, nu mă îngropaţi la cimitir, mi-e frică de cimitir,
acolo-s numai oameni morţi şi ciori," a spus Oksana,
"îngropaţi-mă pe câmp. Yulia doar plângea.
Pentru mine acum, când mă uit la el, întregul cer
e viu, pentru că ei toţi sunt acolo.

poezie de Svetlana Alexievici, premiul Nobel pentru literatu din Corul copiilor (extrase), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

10 Ianuarie 2016

Astăzi am aniversat
cincizeci şi şase de ani,
de când viaţa ne-am legat
şi am ajuns veterani.

Chiar de când ne-am întâlnit,
ne-am iubit ca şi acum.
Destinele ne-am unit
şi-am pornit pe-al vieţii drum.

Viaţa noastră n-a fost plină
de belşug şi de lumină.
Dar de anii mulţi, trăiţi,
ne declarăm mulţumiţi.

Au trecut anii. Împreună,
bucurii am împărţit.
Necazuri am lăsat în urmă
şi-n viaţă am reuşit.

Întâi am ridicat o casă,
să avem un adăpost.
Ne-am îngrijit s-avem pe masă
şi-n lume s-avem un rost.

Apoi, au venit copiii
pe care mult i-am dorit.
Mai frumoşi ca trandafirii,
lângă noi au înflorit

Ce-am dorit la tinereţe,
pe parcurs, am împlinit.
Acuma, la bătrâneţe,
avem un trai liniştit.

poezie de Dumitru Delcă (2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşa oilor-Isus

Eram la fântână
când chipul ţi l-am văzut
în apă
am scăpat găleata
din mâini
cu mâini cu tot
şi m-am prăbuşit
în fântână
îmbrăţişându-ţi chipul

niciodată n-am să uit
privirea aceea
ochii albaştrii
cum mă urmăreau
de dincolo
de ape
faţa
îţi era de copil
cu soarele asemănătoare
sau cu un înger de lumină

dar ochii tăi
ca para focului erau

părea
că întîiia privire
din univers mă privea
sfredelindu-mi
întreaga făptură
şi m-am prăbuşit în fântână
cu apă cu tot

când ai apărut iar
în trupul acesta de lut
cu vine
cu oase şi carne
cu piele şi ochi
asemeni
cu fiecare din noi
erai doar un copil
în mâinile noastre
n-am văzut nimic în tine

şi el e lut şi ţărână
am spus

dar apele au crescut
din adâncimi izvoarele
au răbufnit
şi ne-ai pus în uimire
când doar
vreo doisprezece ani aveai
ne-ai închis în vederile noastre
pe toţi cărturarii
neştiind ce să-ţi răspundem

dar
ni te-au luat părinţii
din templu
şi am rămas în noi
fiecare

când
ai secat Iordanul
tu însuţi
înlocuindu-l cu tine
ne-. ai furat minţile la toţi
cu apele tale limpezi
cu care-ai umplut
Ierusalimul
şi-ntreagă ţara
am fugit
să ne ascundem în tine
în izvoarele tale

mai pe urmă
când am văzut cât diferă
concepţiile noastre
de ale tale
legea cu care îl înlocuisem
pe Dumnezeu
de propria-ţi lege
de care ne vorbeai
am spus
şi el e ţărână
şi el este lut
asemeni cu noi
şi
duce norodul în rătăcire

prea puţin era pentru noi
ni se păreau lucruri infime
orbii să vadă
şchiopii să umble
ologii să fugă
din îndrăciţi
să iasă duhurile necurate
şi morţii să învieze

dacă n-aş fi făcut între ei
lucruri pe care nimeni altul
nu le-a făcut
n-ar avea păcat
dar aşa
le-au văzut printre ei însişi
şi m-au urât
şi pe mine
şi pe Tatăl meu
ai spus
şi da
într-adevăr
aşa era
n-am putut să vedem
în cuvintele tale
ceea ce ne spuneai
tu însuţi
despre tine însuţi
şi ne-am împotmolit
în noi înşine
tot ce ai spus
tot ce ai vorbit
în fapte
era dovedit
stăteau morţii de mărturie
cei pe care tu însuţi
i-ai înviat
ologii erau aproape
de noile ape
muţii
puteau să confirme
ceea ce tu ne-ai descris
şi ne-ai învăţat
ne-am plafonat însă
în legile noastre
pământeşti deşi
ele ni te arătau pe tine

Dumnezeu vă va trimite
un proroc ca mine
de El să ascultaţi
şi
cine nu va asculta
de prorocul acela
va fi nimicit cu desăvârşire
din Israel
noi am rămas surzi
şi orbi
piatră şi cremene ne-am făcut
când ai murit
răstignit de noi înşine
din înalt
tot cerul s-a prăbuşit pe pământ
şi am murit şi noi
odată cu Tine
de frică şi spaimă
acela ce
care noi l-am răstignit
cu adevărat e Fiul Lui Dumnezeu
de durere buimac
ceru-ntreg a-mbrăţişat pământul
în noaptea aceea de smoală
umblând pe catran
Tu ai înviat a treia zi
noi însă am rămas
rând pe rând
să ne ridicăm din morţi
după
propria Ta bunăvoinţă
şi după
înţelegerea noastră proprie
de-a lungul vremii
cel dintâi rod
ai fost Tu
apoi noi
după Tine
şi prin Tine
căci se confirmă real
ceea ce ai spus
Eu sânt uşa oilor
nu este dat oamenilor
nicăieri un alt nume
în care trebuie să fim mântuiţi
decăt numai ISUS HRISTOS
Mielul fără cusur al Lui
Dumnezeu
şi El
e singurul mijlocitor
între om şi Dumnezeu
nu există altul
TU eşti
EU SUNT
CEL CE SUNT
TU şi numai TU
DUMNEZEU

poezie de Ioan Daniel Bălan (26 iulie 1996)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem aici de mii de ani

Suntem aici de mii de ani,
O ţară mică, râvnită de duşmani.
Statornici noi am fost de când ne ştim,
Pe-acest pământ, atât de sacru şi divin.

Noi n-am bătut la poarta nimănui,
Noi ne-am văzut de casă şi copii.
De casă şi copii ne-am ocupat,
Am fost poporul cel mai condamnat.

Istoria ne-arată cât de buni am fost,
Noi am muncit şi ne-am făcut un rost.
N-am fost o ţară mare, migratoare
Am fost o ţară mică... De sine stătătoare.

poezie de Constantin Chelaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roscoe Purkapile

Mă iubea.
Oh, cum mă iubea –
N-am avut o şansă să scap
Din prima zi când m-a văzut.
După ce ne-am căsătorit, am sperat
Că-şi va dezvălui partea muritoare şi mă va elibera
Sau va divorţa de mine. Dar... puţini mor şi nimeni nu renunţă.
Apoi, într-o nebunie, am fugit de-acasă şi dus am fost pentru un an.
Dar ea niciodată nu s-a plâns. A spus ca totul o să fie bine acum,
Că m-am întors. Şi mă întorsesem.
I-am spus că în timp ce făceam o cursă cu barca
Am fost capturat lângă Van Buren Street
De piraţii de pe lacul Michigan,
Ţinut în lanţuri, aşa ca nu am putut să-i scriu.
A plâns şi m-a sărutat spunând că a fost îngrozitor,
Şocant, inuman.
Atunci am înţeles că, de fapt, căsătoria noastră
Era un privilegiu divin
Şi că nimic nu o putea desface
În afară de moarte.
Am avut dreptate.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragă mamă

era o încrengătură de voci ce-ţi şopteau
ţigară după ţigară şi râzi şi plângi şi urli
totul se destramă apoi se reconstruieşte
erau mişcările degetelor tale de parcă
dirijai corul diavolilor ce răsună în mintea ta

dacă vreodată diavolii încetează să-ţi mai vorbească
să ştii că eu locuiesc în franţa cu iulia
avem doi copii foarte frumoşi şi anul
viitor cu siguranţă vom veni pe la tine

mai ştii când eram mic vindecam oameni
împreună vorbeam cu hristos şi vedeam
boala în ei? de când te-ai îmbolnăvit
am refuzat să cred toate acestea iar lui dumnezeu
i-a părut rău că m-am îndepărtat aşa că
de anul trecut încearcă prin toate mijloacele
să mă atragă înapoi la credinţă dar mi-e frică mamă
poate mă voi îmbolnăvi ca tine din prea multă credinţă

am văzut o fotografie în care stăteai întinsă
aveai părul încurcat şi te uitai în tavan
înconjurată de mormane cu haine vechi
mamă dacă ai şti mi-am amintit melodia
pe care mi-o cântai când aveam febră mare

întotdeauna mi-am dorit să înnebunesc
numai pentru faptul că aşa vom vorbi aceeaşi
limbă şi-am fost acolo şi-am auzit
înjurăturile păsărilor şi diavolii tăi dar n-am rezistat
trebuia să mă întorc printre ai mei unde aveam treabă

se făcea că era o apă neagră din care ieşeai
în cămaşa ta de noapte murdară părul
îţi acoperea faţa apoi ţi l-ai dat la o parte
te-ai descălţat şi te-ai băgat sub plapumă

când eram mic mi-ai povestit că într-o noapte
o sferă de lumină se apropia de marginea
patului şi ai rămas împietrită dar nu ţi-era frică
erai convinsă că venise isus mântuitorul
de atunci te-ai retras în lumea ta iar noi
am ascultat ţipetele şi monologurile tale când
te plimbai de dimineaţa până seara pe hol
ei bine mamă de aceea cred că isus
nu ne-a făcut decât rău

aşa cum auzi voci este adevărat că auzi
şi vibraţia pieptului meu când mă gândesc la tine?

de câte ori aud oameni vorbind singuri
îmi vine să-i rog să meargă la tine să ţi-i faci prieteni

nu mi-am imaginat niciodată cum e să ai o mamă
pentru că o am pe iulia însă de câte ori te sun
şi te simţi bine mi se face ruşine că nu am terminat şcoala

poezie de Dan Ciupureanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine dracu' mai e şi Tom Jones?

Mi-o trăgeam
cam de două săptămâni
cu o fată de 24 de ani
din New York – era
pe vremea grevei
gunoierilor, dar
într-o noapte
a apărut muierea mai în vârstă
şi-a spus, " vreau să-mi văd
rivala." a văzut-o
şi-atunci a spus, " o,
eşti o fătucă drăguţă!"
apoi ce-mi mai amintesc
sunt miorlăiturile de pisici sălbatice –
ţipetele şi zgârâieturile alea
scoase de animalele sălbatice,
sânge şi să ** ***...
eram beat şi în chiloţi.
am încercat să
le despart şi-am căzut
zdrelindu-mi genunchii. apoi
au ieşit pe uşă
şi-au coborât scările
afară-n stradă.
au apărut
maşini pline de poliţai.
un elicopter al poliţiei
se învârtea deasupra capului.

stăteam în baie
şi rânjeam în oglindă.
nu se întâmplă des
un lucru aşa splendid
unui om de 55 de ani.
a fost mai ceva decât
balamucul de la
Watts.
tipa de 34 de ani
s-a întors. era
****** rău
iar hainele-i erau sfâşiate
şi era însoţită
de doi poliţişti
care voiau să ştie ce şi cum.
băgându-mi picioarele-n chiloţi
am încercat să le explic.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am

Ne-am mascat
Crezând că aşa va fi mai bine
Ne-am uitat
Şi vinovat nu-i nimeni.
Ne-am pierdut
Sperând că ne v-om întălni,
Ne-am avut
În fiecare zi.
Ne-am privit
Cu inimi reci, stricate
Ne-am vorbit
Că v-om veni, chiar dacă suntem departe.
Ne-am înţeles
Sperănd că aşa şi este
Ne-am ales,
Prieteni, doar cu feţe.
Ne-am înstrăinat
Şi vinovat ne e trecutul
Ne-am acuzat
Cu el, pierdutul.
Ne-am privit
Pe-o ultimă dată
Ne-am auzit,
De atunci, niciodată.
Ne-am regăsit
După durată
Ne-am mascat
Necunoscăndu-ne cunoscuţii, de odată.
Ne-am uitat
Doar trecători suntem acum,
Ne-am înstrăinat
Trecănd unul cu altul, pe un drum.

poezie de Bordian Cristin (iulie 2019)
Adăugat de Bordian Cristin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daphne: Trebuie să recunosc că aveţi o casă superbă.
Niles: Îţi mulţumesc. Se află în familia lui Maris de patru generaţii. Când eram un biet stagiar, îmi conduceam maşina printre aceste dealuri şi nici nu îndrăzneam să visez că voi locui vreodată într-unul dintre aceste conace măreţe. Apoi, într-o după-amiază, am zărit-o pe Maris. Părea aşa de neajutorată, lovind la poartă cu pumnii ei micuţi şi cu un levier.
Daphne: O încuiaseră înăuntru?
Niles: Nu, nu, asta s-a întâmplat cu mult mai târziu. În acea zi, se întorcea de la Târgul de Antichităţi cu un clopot de sticlă rar, ce i-a aparţinut cândva Silviei Plath, când porţile n-au vrut să se deschidă. Desigur, m-am oprit ca s-o ajut. Când mâinile noastre s-au atins, s-au declanşat brusc scântei şi, ca prin magie, porţile s-au deschis înaintea noastră. Am considerat că ăsta a fost un semn.
Daphne: Şi aţi înţeles că eraţi sortiţi să fiţi împreună.
Niles: Da, ne-am căsătorit după doar trei ani.

replici din filmul serial Frasier
Adăugat de Eliza Ghitulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa bătrânească

Duşi sunt toţi ai noştri, singură-ai rămas,
Casă de demult, cu oblonul tras;
Eşti ca pleoapa-nchisă peste un ochi mort,
Casă bătrânească, navă mută-n port!

Duşi sunt toţi ai noştri, răbdătoare casă!
Roade cariu-n grindă, nimănui nu-i pasă,
Că s-aşterne vremea cum pe fier rugina-
Casă bătrânească, a cui o fi vina?

Duşi sunt toţi ai noştri, de veghe rămase-
Casa de demult... cu obloane trase!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Caii

Abia trecuseră douăsprezece luni de la
Războiul de şapte zile care-adormise lumea,
Era după căderea serii, când au apărut năstruşnicii cai.
Noi deja făcuserăm legământ cu tăcerea,
În primele câteva zile totul era atât de-încremenit...
Ne-ascultam respiraţia şi eram îngroziţi.
A doua zi
Radioul a amuţit; am căutat pe toate frecvenţele; nici un răspuns.
A treia zi o navă de război a trecut prin faţa noastră spre nord,
Grămezile de cadavre umpleau puntea. A şasea zi
Un avion a plonjat pe deasupra noastră-n mare. Apoi, linişte.
Ştiri de nicăieri:
Şi totuşi radiourile erau acolo, în colţurile bucătăriilor noastre,
Încă deschise-n milioane de încăperi din întrega lume.
Dar astăzi dacă ele-ar trebui să retransmită,
Dacă pe neaşteptate ar trebui să vorbească iarăşi,
Noi am refuza să le-ascultăm, nu le-am permite să învie
Vechea lume cu toată răutatea ei, lume care şi-a înghiţit, hulpav,
Într-o secundă, copii. Asta nu se va mai întâmpla încă o dată.
Uneori ne gândim la naţiunile cufundate-n somn adânc,
Chircite-într-o durere surdă şi impenetrabilă,
Şi stranietatea gândului ne copleşeşte.
Tractoarele zac, fierătănii moarte, pe ogoarele noastre; seara
Par nişte solzoşi monştri marini la pândă, în aşteptare.
Le abandonăm unde sunt, în rugină:
"Se vor descompune şi vor redeveni ţărână."
Înjugăm din nou boii la plugul ruginit,
Demult uitat şi nefolosit. Ne-am întors
Departe în trecut, pe pământul strămoşilor.
Şi atunci, în seara aceea
De vară târzie, au apărut năstruşnicii cai.
Am auzit un duduit îndepărtat pe drum,
Un ropot care se apropia; linişte, iarăşi ropot,
Care-apropiindu-se de-ocol se transforma-n tunet.
Le-am văzut capetele
Asemeni unui talaz venind spre ţărm, ni se făcuse teamă.
Noi ne vânduserăm caii demult, pe vremea bunicilor,
Să cumpărăm tractoare. Acum ni se păreau străini şi stranii,
Căzuţi parcă de pe stema unor legendare scuturi
Sau din vechile picturi ale cărţilor cu cavaleri.
Nu îndrăzneam să ne-apropiem. Însă ei aşteptau
Timizi şi dârji, trimişi parcă de-o poruncă
De la-începuturile lumii să afle unde şi cum ne-am rătăcit
De ei, de tovarăşii noştri de odinioară.
La început nu ne-a trecut deloc prin gând
Că erau făpturi care puteau fi stăpânite cu folos.
Printre ei erau şi câţiva mânji
Fătaţi undeva-n pustietatea-acestei lumi sparte,
Fragezi şi fragili, venind parcă din propriul lor Eden.
De-atunci ei trag la plugurile noastre şi duc poveri,
Iar libera şi voluntara lor servitudine ne străpunge inimile.
Viaţa noastră s-a schimbat; sosirea lor e începutul nostru.

NB.
T. S. Eliot, laureat al premiului Nobel, care i-a editat lui Edwin Muir un volum de poezii, face următoarea
remarcă referitoare la textul de mai sus: "această mare şi înfiorătoare poezie a erei nucleare."

poezie de Edwin Muir,1887-1959, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine '44 şi cineva mă întreabă: "Mă, vrei să te înscrii în partidul comunist?" Mă întreabă o dată, de două ori, de trei ori, fug şi eu la tata şi-i cer un sfat: "Bre, tată, ce fac, că e unul care mă presează. Mă înscriu sau nu?" "Mă, îmi zice, şi dacă vin americanii?" "Şi dacă nu vin?" "Asta zic şi eu. Dacă erau să vină, veneau înaintea ruşilor. Sunt ei tâmpiţi să se ia la bătaie cu ruşii din cauza noastră...? de-abia au ieşit din război şi nu şi-au lins încă rănile!" Şi atunci m-am înscris, am început să activez cu ceilalţi, ne duceam la sate, îi împroprietăream pe ţărani cu pământ, la alegerile din '46 ne-am bătut cu ţărăniştii, care erau foarte puternici în zona noastră, vă spun sincer că am tras cu pistolul în comisia electorală şi-am înlocuit urna, punând voturile noastre înlocui ălorlalte şi-aşa mai departe, ce n-am făcut.

Ion Băieşu în romanul Balanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pauline Barrett

Aproape o carapace de femeie după cuţitul chirurgului
Şi aproape un an de suferinţă pentru a-mi recăpăta puterea,
Până când dimineaţa aniversării a zece ani de la nuntă
M-a găsit, în aparenţă, ceea ce fusesem odinioară.
Ne-am plimbat prin pădure împreună,
Pe o cărare de muşchi verde şi de iarbă.
Dar nu am putut să te privesc în ochi,
Nici tu nu ai putut să te uiţi în ochii mei,
Pentru că nefericirea ne aparţinea de acum – începutul înălbirii părului tău –
Iar eu carapacea celei care am fost.
Despre ce am vorbit? – despre apă şi cer,
Despre orice, mult, doar să ne ascundem gândurile.
Şi apoi buchetul de trandafiri sălbatici dăruit de tine,
Aşezat pe masă pentru a da farmec cinei noastre.
Biet suflet, cât de curajos ai luptat
Să imaginezi şi să trăieşti extazul din amintiri!
Apoi, pentru puţin timp, m-ai lăsat singură în camera mea,
Cum ai făcut-o atunci când am fost mireasă – biet suflet.
Şi eu am privit în oglindă şi ceva mi-a spus:
"O fiinţă ar trebui să moară cu totul când este jumătate moartă –
Nu ridiculizaţi niciodată viaţa, nici nu trişaţi în iubire."
Şi am făcut-o privind în oglindă –
Dragule, ai înţeles vreodată asta?

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mincinosul

Întorcându-se din călătorie
Un boiernaş odată, sau poate şi boier mare,
Au ieşit cu un amic sara la câmp spre primblare
Şi au început a spune cu fală şi cu mândrie
Multe minciuni mari şi mici, de cele ce-ar fi văzut.
Dar, în sfârşit, au strigat:
"Lucru ce am văzut eu nu poate fi de crezut
Că voi mai vedea în viaţă,
Mai ales în ţara voastră, unde este când prea cald,
Iar alteori lângă sobă de frig nasul îţi îngheaţă;
Alteori soarele piere, alteori arde şi frige.
Iar acolo unde am fost eu,
Îi mai frumos decât în rai.
Oh, fraţilor, ce trai!
Oh, cât sufletul meu plânge
Şi cât îmi pare de rău
Că am venit pe aice!
În sfârşit, n-am ce mai zice,
Decât îţi spun că nici ştii acolo când este noapte,
Şi anul întreg petreci frumos ca luna lui mai,
Iar să sameni sau să ari nici trebuinţă nu ai,
Căci toate cresc de la sine, gata de mâncat şi coapte,
Precum, de pildă, la Roma am văzut un castravete
Într-o grădină sub un perete,
Care, să nu spun minciuni, era mare cât un munte"...
"Apoi curios îţi pare, atunci celălalt i-au zis,
Când pământul este plin de aceste minuni multe;
Precum şi eu înadins
Îţi voi arăta acum o minune mai ciudată,
Şi cred că un aşa lucru tu n-ai văzut altădată.
Vezi tu peste acea gârlă podeţul acel înalt,
Pe care avem să trecem? Deci măcar că este prost,
Însă este minunat,
Căci la noi, în ţara noastră, orice mincinos au fost,
Vrând ca să treacă pe dânsul, n-au ajuns la jumătate,
Şi podul s-au prăbuşit de la sine;
Iar acel ce minciuni nu spune,
Şi în caretă să treacă poate"...
"Dar gârla adâncă este?"
"Oamenii zic că fund n-are.
Deci, iubite călător, în lume sunt minuni multe,
Ca aceste,
Măcar că tu ai văzut castravete cât un munte"...
"Ca muntele să nu fie, însă cât o casă mare."
"Şi cât casa nu se poate,
Însă orişicum să fie,
Dar tot, mi se pare mie,
Podul mai curios este decât minunile toate,
Căci el nu poate să ţie nicidecum pe mincinoşi,
Precum în vara aceasta de pe dânsul au căzut
Doi călători lăudoşi:
Apoi aceasta îi mai de crezut
Decât că pepenii Romei sunt mai mari decât la noi."
"Oh, să mă ierţi, frăţioare, dar, zău, tu nu ştii ce zici,
Căci tu nu ştii că la Roma casele sunt aşa mici,
Că abia pot să încapă în ele un om, sau doi?"
"Fie, însă iată podul, dar eu cu tine nu trec,
Căci pentru un castravete eu nu vreau ca să m-înec."
Atunci călătorul zise: "Şi eu mă unesc cu tine,
Să trecem prin vad mai bine..."

Judecaţi câtă ruşine
Pate omul mincinos;
Deci, oare, nu-i mai frumos
Să vorbim puţin şi bine?

fabulă de I.A. Krîlov, traducere de Constantin Stamati
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!