Bijuteriile [Les bijoux]

Draga mea era goală, şi să-mi cânte în strună
A păstrat pe-a sa piele sunătoare podoabe,
Prin a lor opulenţă ea părea o stăpână
Cum erau în vechime a Maurilor roabe.

Când dansează, se-aude sunet viu şi sarcastic,
Iar metalul şi piatra, cu luciri cristaline,
În extaz mă aruncă şi îmi place fantastic
Când lumină şi sunet se amestecă bine.

Deci stătea tolănită şi simţea desfătarea
Surâdea relaxată pe înalta dormeză
Şi iubirea-mi simţea, delicată ca marea,
Cum se-nalţă spre ea ca un val spre faleză.

Ca o blândă tigroaică, mă privea insistentă
Visătoare, pierdută, încerca multe poze,
Şi a ei inocenţă, şi-a ei poftă ferventă
Aduceau un nou farmec printre metemorfoze;

Cu-ale ei lungi picioare, cu-al ei mijloc subţire,
Lebădă graţioasă şi lucioasă la piele,
Îmi trecea chiar prin faţă, o sorbeam din privire;
Sâni şi vintre-mi păreau strugurii viţei mele,

A venit ca un demon, blândă, ispititoare,
Ca să-mi tulbure pacea ce o simt în fiinţă
Sufletul să mi-l smulgă din cristalul în care
Calm şi singur cândva şi-a făcut locuinţă.

Îmi părea că-s unite într-o nouă pictură
Talia Antiopei cu un piept pur de june,
Căci avea şolduri ample ce-i ieşeau din statură.
Farduri fine-i făceau chipul brun o minune!

Atunci lampa în tihnă se stingea resemnată
Şi doar focul din vatră lumina cu tărie,
Când ofta cu ardoare, de-al ei sânge scăldată
Acea piele de ambră devenea purpurie!

poezie de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Podoabele

Iubita era goală, şi după-a mea dorinţă
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtându-le cu-un aer semeţ, de biruinţă,
Ce-l au, în zile bune, a' maurilor roabe.

Risipa de metaluri şi pietre, ce se-mbină
Şi-n scânteieri de raze tresar în joc şi cântă,
Îngemănarea-aceasta de sunet şi lumină
Privirea mi-o vrăjeşte şi inima mi-o-ncântă.

Culcată între perne, ea se lasă-ndrăgită
Şi surâdea, plăcându-i cum se-nalţă s-o scalde
Iubirea mea tăcută, ca marea liniştită
Când vrea să prindă ţărmul în braţele ei calde.

Mă urmărea cu ochii tigroaicei îmblânzite,
Şi încercând alene atrăgătoare poze,
Dădea candoare pură lascivelor ispite
Şi-un farmec nou acestor trupeşti metamorfoze.

Şi umerii, şi braţul, şi pulpele rotunde,
Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;
În mlădierea lină a lebedei pe unde,
Şi pântecul, şi sânii - ciorchinii viei mele -

M-ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,
Smulgându-mi bietul suflet din liniştea adâncă,
Unde-l lăsasem singur, pe-o culme a uitării,
Să doarmă în cristalul palatului din stâncă.

Mi se părea că-n voie, un meşter desenase
Pe trunchiul Antiopiei un bust ca de băiat,
Şi mijlocul, pe şolduri, uşor i-l subţiase...
Ce splendid era fardul pe chipul ei bronzat!

- Apoi cu-ncetul lampa se stinse, şi-n odaie
Zăream numai căminul cum flacara-şi răsfrânge,
Iar focul, trimiţându-şi suspinul în văpaie,
Tot trupul ei de ambră i-l îmbăia în sânge.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În acea viaţă tihnită, blândă, care părea atât de îndepărtată, fetiţa ar fi crezut-o pe mama ei. Pe vremuri credea tot ce-i spunea mama ei. Dar în această lume nouă şi aspră, fetiţa simţea că se maturizase. Se simţea mai bătrână decât mama ei. Ştia că celelalte femei spuneau adevărul. Ştia că zvonurile erau adevărate. Nu ştia cum să explice asta mamei ei. Mama ei devenise ca un copil.

citat din romanul Se numea Sarah de Tatiana de Rosnay
Adăugat de Parachiv Andrei Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astfel, Dan se trezise, dintr-o dată, din unul singur, în doi; ba chiar trei, cu motanul său. Şi se simţea oarecum responsabil de tot ceea ce i se întâmpla Elvirei. Ea nu-i cerea nimic, însă el simţea că ar avea datoria de a o proteja. Şi nu dorea să dea greş. Avea de gând să reuşească, să-şi îndeplinească această nouă misiune. În plus, parcă era mai bine astfel. De ce să continue să fie mereu singur? Părea plăcut să aibă încă un suflet lângă el. Mai ales când sufletul respectiv putea fi asociat cu un chip drăgălaş ca al Elvirei.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu rele şi bune

Picioarele tale
Şi-ascund în sandale
Secreta venire
La mine-n iubire.

Şi buzele mele
Sărută curele,
Secretă, sub ele,
Simţind a ta piele.

Sub care, secret,
Pulsează încet
Un sânge iubit,
Spre mine pornit.

Ce-i drumul, iubire?
O piele subţire,
Sub care, spre mine
Piciorul tău vine.

Să fie-ncălţat,
Secret sărutat.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balconul

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!
Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!
Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,
Căminul blând şi vraja văraticelor seri,
Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,
Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!
Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare
În serile când lampa ne lumina plăpând!

Cât de frumos e-apusul în serile senine!
Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!
Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tine,
A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.
Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin
Şi ochii mei privirea cercau să ţi-o ghicească
Şi îţi sorbeam suflarea, o, farmec!, o, venin!
Şi-ţi adormeam piciorul în mâna mea frăţească.
Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin.

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine
Şi-mi văd din nou trecutul în poala ta pitit;
Căci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bine
Decât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?
Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine!

Aceste jurăminte, miresme, sărutări,
Din hăuri nepătrunse se vor mai naşte oare
Cum, după ce se scaldă în nesfârşite mări,
Pe cer se urcă iarăşi întineritul soare?
- O, vis! o, jurăminte! miresme! sărutări!

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna

Am privit aseară luna,
Mă privea duios şi ea
Şi cu raza-i de lumină,
Faţa parcă-mi atingea.
Era rotundă, lucioasă,
Tot privind atent la ea,
Acum ştiu de ce-i frumoasă,
Chipul tău îl oglindea.
Avea ochii ca ai tăi,
Mă privea cu-n dor nebun,
Aruncând în jur văpăi
Şi-am dorit să mă răzbun.
Să nu poţi să mă mai vezi,
Am tras storul la fereastră,
Am ascuns şi ochii-mi umezi,
Ce plângeau dragostea noastră.
Dar razele ei, tremurând,
Găsesc ca să intre mijloc,
Prin pleoapele-nchise pătrund,
Prin storuri subţiri îşi fac loc.
M-acoperă lumina lor blândă,
Mă leagănă-n braţe cu dor,
De dragoste iarăşi flămândă,
Mă las, vrăjită, în braţele lor.

poezie de Virginia Pârvu (4 octombrie 2015)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt pornirea spre ură

Când gândesc să fac un rău
am o privire crudă şi întunecată,
mă las păgubaş
şi din lăuntru răsare lumina pe faţă,

atunci mă birui
capăt alură de învingător.

Simt pornirea spre ură,
e un şarpe veninos
călcat unde-l doare.

În oameni se ascunde necuratul
care te îndeamnă la păcat,
dar pe urme merge şi Dumnezeu
ce te cheamă să-i intri sub piele,
eşti asemeni lui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (20 iulie 2017)
Adăugat de Llelu Nicolae Valareanu(Sarbu)
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simt pornirea spre ură

Când gândesc să fac un rău
am o privire crudă şi întunecată,
mă las păgubaş
şi dinlăuntru răsare lumina pe faţă,

atunci mă birui
capăt alură de învingător.

Simt pornirea spre ură,
e un şarpe veninos
călcat unde-l doare.

În oameni se ascunde necuratul
care te îndeamnă la păcat,
dar pe urme merge şi Dumnezeu
ce te cheamă să-i intri sub piele,
eşti asemeni lui.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privirea de sub piele

nopţile mele scurte
îmi lasă verile să-mi mângâie visele
uitate în dimineţile de purpură

lumina nu mă lasă-n risipă
căldura ei îmi topeşte zilele
şi-mi înalţă sufletul în gânduri
care nu se lasă înfrânte
până la final

îmi apăr cu tărie adevărul
care e pândit de răufăcători
dar el nu aşteaptă, se ascunde sub piele
şi priveşte lumea confuză
nu mă las cu clopotele trase prea devreme
sforile sunt la mine şi le înnod

îndrăgesc cu ardoare orice schimbare
mişcarea nu se poate opri
anotimpurile mele au alte culori
tabloul este unul în ulei pe pânză

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde s-a sinucis şi infinitul...

Nu-mi mai găsesc poteca spre lumină, alerg şi totuşi nu înaintez... în locu-n care stau e-atâta vină, că nu m-ajută nicio rugă, niciun crez...
Mi-e sufletul mai gol ca despuierea cometelor de gheaţă când spre soare, cu strălucirea razelor pe faţă încep să se topească, deşi doare...
Repere nu mai am şi pe niciunde nu-i nimeni să-mi răspundă la-ntrebare... lumina, azi, pe unde se ascunde şi de ce nu mai văd nicio cărare?
Doar un deşert cu liniştea letală se-ntinde pe pământ ca un torţel şi eu calc printre spini în talpa goală şi cu singurătatea-s la duel...
Şi nici morganele nu-şi mai arată faţa... e un tărâm pustiu în care geme şi asfinţitul, dar nici dimineaţa nu-şi mai arată zorii în poeme...
Îngenunchez lângă un trup de piatră din care-un scâncet surd îmi intră-n oase şi aerul încins ca într-o vatră a moarte şi-a cenuşă amiroase...
Un corb dă roată-amuşinând sfârşitul, se înnegreşte petecul de cer, unde s-a sinucis şi infinitul în sunet palid de violoncel...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El era cuvintele mele, respiraţia mea, singurul meu vis neîmplinit, marea mea cu buze sărate şi răsărituri care se zbat piele pe piele.

Era cartea mea preferată, vocea lui era tot ceea ce voiam să aud, cuvintele lui erau citatele mele preferate şi ochii săi verzi erau orizontul meu.

Mihai Diana în "MALIK." - Wattpad, 34 (22 iunie 2019)
Adăugat de Mihai Diana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cârduri de gânduri călătoare

nu ştiu de ce,
mirosea a aşternut curat,
un fel de sudoare de primăvară
se simţea printre muguri de femeie,
printre mugurii din cer,
printre poalele munţilor,
de dragoste de la începutul pădurii,

nu ştiu de ce,
cred că ai putea să-mi spui
dacă
îţi mai trec păsările
prin cârduri de gânduri
călătoare,
printre crengile acelea
întortocheate de amintiri,
cum ar fi de pildă
să vii să vezi un om
între sărbători,
sau înainte de culcare,
sau înainte să-l ia naiba,
sau înainte de soartă,

sau să încerci să cuprinzi un om
căutându-l în jurul propriei axe
sau mai bine în jurul
Pământului,

nu ştiu cum,
mirosea a groapă reavănă
şi a dor de îmbrăţişare
şi a cărare rece
undeva în munţi,
a piele albă de trupuri de copac,
de trupurile noastre,

nu ştiu,
frunze mici şi vii şi verzi şi albastre
mi-aduceau aminte de nişte ochi
cruzi,
ca atunci când capătul lumii
părea
imposibil de departe
şi clipa atât de
perfidă
şi de aproape.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am iubirea ta cu mine

Când am iubirea ta cu mine-i
Mai dulce-a mierlelor cântare,
Înfloresc macii pe coline
Iar soarele arde mai tare.

Când am iubirea ta cu mine
Trec toate grijile deodată
Şi pot s-adorm fără suspine
Căci mă simt binecuvântată.

Când am iubirea ta cu mine
Şi cerul pare mai senin.
Şi orice-aş vrea să fac, ştiu bine,
Că va fi un succes deplin.

Îmi e de-ajuns doar o privire,
Un zâmbet sau o vorbă blândă,
Şi-a mea e-ntreaga omenire,
Prin tine îngeri-mi cuvântă!

Tu îmi eşti sprijin şi noroc,
Puterea mea de-a face bine
Şi trec prin apă şi prin foc
Când am iubirea ta cu mine!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plimbându-l pe Rufus

Îmi plimbam câinele
S-a oprit să-i adulmece
Cutia poştală vecinei mele
Care părea cam stânjenită
Văzându-i nasul acolo
Aşa că mi-a zâmbit şi-a plutit graţioasă
Spre protecţia oferită de casa ei
De unde
A sunat la poliţie
Reclamând abuzul la care a fost supusă
De câinele meu când şi-a ridicat piciorul
Expunându-şi podoapele
Fără niciun fel de consideraţie faţă de persoana dumneaei

Iar acum chiar nu ştiu cum să închei povestea asta...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare într-un tablou

Aşa voiam să simt fiorul cel mai moale,
Cum dragostea timid simţeam că dă târcoale,
Voiam să pot avea zâmbet curat,
Să fiu iubită angelic, venerat.

Aş fi dorit să simt valuri stelare,
Atunci când inimi dansează cu ardoare;
Să pot să dăruiesc atât cât am,
Să fi primit ce eu nu mai aveam.

Aşa voiam să simt viaţa într-o privire!
Să am curajul să-mi lepăd a mea fire,
Să fiu o alta pe care s-o iubeşti
Să-ţi satur setea, să nu te plictiseşti.

Aş fi dorit să pot să mă imprim în mintea ta,
Să fi rămas la infinit doar eu în ea...
Să fiu comoara după care alergi,
Să mă descoperi şi să nu mă negi...

Aşa voiam ca ploaia să vină să mă ude,
Atunci când lacrima în zâmbet se ascunde...!
Să fiu visul atunci când tu adormi,
Şi razele de soare jucându-se prin pomi.

Aş fi dorit să-nvăţ fericirea pe care o scriam,
Să fi uitat durerea, atunci când îţi zâmbeam;
Dar iată, am aflat prin tine să trăiesc din nou...
Pictând a mea viaţă într-un alt tablou.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Să ai ce să pierzi... (2007)
Adăugat de Cornelia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fulg

de sus din munţi, din văi, din lacuri glaciare
infime sclipiri din ape, spre cer s-au ridicat
şi-ncet s-au aşezat pe înalte ceruri, în apă pură
dar de iarnă, ca pentru pământ să fie dat

şi-n Decembrie nourul format în a sa fiinţă
în fulgere şi încărcări de energii, el a creat
cătând în jos cu a sa lumină, el să trimită
fulgi de nea curaţi, născuţi în puf de alb

spre lume el drumul încet, sculptat şi-a dat
el singur, fulgul tău, prin ceţuri, încet s-a arătat
spre a ta fereastră şi-a ei lumină, ca să sclipească
ca chipul tău zeiesc, să-l vadă îngereşte întruchipat

în fereastră, tristă, tu stai şi-n sus a ta privire
priveşti fulgul tău când vezi că vine şi tresari
simţind atunci că el spre tine vine a bucurie
trimis de cel ce te iubeşte, şi-n vise, drept dar

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripă lX

Te simt cum simte un orb lumina
ce-i bandajează ochii,
când lacrimile îi ară sub piele, adânc,
şi nu plânge, chiar dacă durerea
îi muşcă din carne...
Te simt ca pe o zbatere sub sticla icoanei,
atinse de buzele unui copil,
după ce şi-a fărâmiţat bucata de pâine vrăbiilor...
Îmi eşti ca o frânghie de cer,
de care sufletul meu se prinde,
ca să urce la Dumnezeu
pentru a-i sărută cireşii din palmă,
din care ne vom face o cămaşă
pentru amândoi.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineaţa gol
şi era uimită de perfecţiunea cercului.
S-ar fi aşteptat ca vântul să împrăştie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino şi priveşte-o," şi-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire şi s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea şi ea singură şi uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de şapte ani venise-n vizită
şi a observat îndată rodia. S-a căţărat în pom.
Kimiko se simţea un fel de martor al vieţii.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru uşor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziş. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct şi în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât seminţele parcă-l forţau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau să treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deşi uşa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgenţă-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus aţa în ac. L-a înfipt înapoi în perniţa lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitaţie, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus să ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăşi. I-a urat din ochi bun venit, ca şi cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă să coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit şi şi-au zâmbit.
Când şi-a dat seama că zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Şi tu."
El pleca de-acum şi-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia aşa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
şi începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu seminţele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o şi i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat şi a făcut un pas înapoi, apoi,
înroşindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut că Keikichi luase câteva seminţe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A muşcat din ea cu nonşalanţă. Gustul acrişor i-a umplut gura.
Simţea cum un fel de fericire tristuţă-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a aşezat în faţa oglinzii.
"Uită-te şi tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetişor,
" Mi-era teamă să-mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aştepta să-mi termin pieptănatul."
Kimiko îşi amintea că mama ei avea obiceiul să mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soţului.
A simţit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea să plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticenţe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obişnuinţă.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simţea o sfiiciune în faţa mamei.
Se gândea că fusese-o despărţire mai bună decât şi-a dat
Keikichi seama şi că ea-l poate aştepta multă vreme să se întoarcă.
Şi-a privit mama.
Soarele scădea pe uşa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă să muşte rodia din poală.

poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe de orb

Iubesc să te privesc acum,
Căci mâine poate orb voi fi,
Iar talpa ta mică pe drum,
Lânga a mea va sta şi nu voi ştii.

Cerul o să mi-l amintesc,
Precum şi marea totodată,
Albastru la tine-n ochi privesc,
Şi firea ta puţin cam agitată.

O să-mi amintesc de ploi,
De cum arată o stradă udă,
Şi de privirea ta ca un şiroi,
Cum mintea mereu îmi inundă.

Dacă m-ar ajuta norocul,
Să-mi amintesc tare aş vrea,
De buzele roşu ca focul,
Pe care le purta doar ea.

Sper să îmi aduc bine aminte,
De toată sticla de prin casă,
Să nu o sparg când stă cuminte,
Cioburi ce sufletul ştie să descoasă.

La stele sunt nevoit să mă gândesc,
Şi la cum arată atunci când mor,
Ca zâmbetul tău să îl amintesc,
Atunci când o să-mi fie dor.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (noiembrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana Enka ieşi, pentru că simţea că nu mai poate sta o clipă în acel birou. Se sufoca, nu mai avea aer. Nu putea suporta privirea acelui om, directorul Institutului, nu pentru că ar fi fost fioroasă, ci, dimpotrivă, mult prea blândă! Blândă, dar ageră, pătrunzătoare... Se încruntă! În maşină, în drum spre Institut, îşi admirase în tăcere fiul; parcă de abia acum realiza cât de mult semăna Luci cu directorul, chiar şi la chip; un băiat frumos... Oare mai remarcase cineva această asemănare? Diana spera că nu! Fiul ei va pleca, directorul va rămâne aici, în Institut, deci, într-un fel, ar fi ca şi cum tot şi-ar avea fiul pe aproape... De ce însă ea nu simţea deloc astfel?!

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!