
Astfel, Dan se trezise, dintr-o dată, din unul singur, în doi; ba chiar trei, cu motanul său. Și se simțea oarecum responsabil de tot ceea ce i se întâmpla Elvirei. Ea nu-i cerea nimic, însă el simțea că ar avea datoria de a o proteja. Și nu dorea să dea greș. Avea de gând să reușească, să-și îndeplinească această nouă misiune. În plus, parcă era mai bine astfel. De ce să continue să fie mereu singur? Părea plăcut să aibă încă un suflet lângă el. Mai ales când sufletul respectiv putea fi asociat cu un chip drăgălaș ca al Elvirei.
Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare

Acasă la familia Enka era destulă liniște, în limita posibilităților: musafirii plecaseră de câtva timp, iar de puțina gălăgie produsă, doar papagalul Rikky era responsabil. Restul erau tăcuți: tânărul comandant, părinții și bunicii acestuia, chiar și bătrânul dulău Nero. Doar lui Rikky nu-i tăcea pliscul deloc; cum însă era drăgălaș, nu deranja pe nimeni, căci toți îl iubeau și-l răsfățau, chiar și blondul. Își revăzuse în acea zi și vechea familie, de la care plecase de bună-voie; cu domnul și doamna Stoica va mai avea ocazia să se întâlnească, însă pe blondină habar n-avea năstrușnicul papagal că o văzuse pentru ultima oară, iar în curând același lucru se va petrece și-n cazul "șefului". Pentru că nu-și dădea seama de acest lucru, Rikky nu putea fi trist; ceilalți însă... Chiar și Nero părea abătut și nu din cauza vârstei sale. Dulăul negru parcă presimțea că în curând se va schimba ceva, se va întâmpla ceva; nu știa sigur ce, însă orice ar fi fost, se părea că avea legătură cu tânărul său stăpân. Astfel simțea dulăul negru și nu se înșela deloc...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana Enka ieși, pentru că simțea că nu mai poate sta o clipă în acel birou. Se sufoca, nu mai avea aer. Nu putea suporta privirea acelui om, directorul Institutului, nu pentru că ar fi fost fioroasă, ci, dimpotrivă, mult prea blândă! Blândă, dar ageră, pătrunzătoare... Se încruntă! În mașină, în drum spre Institut, își admirase în tăcere fiul; parcă de abia acum realiza cât de mult semăna Luci cu directorul, chiar și la chip; un băiat frumos... Oare mai remarcase cineva această asemănare? Diana spera că nu! Fiul ei va pleca, directorul va rămâne aici, în Institut, deci, într-un fel, ar fi ca și cum tot și-ar avea fiul pe aproape... De ce însă ea nu simțea deloc astfel?!
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Alex privi și el spre "Ucigașă", tăcut și îngândurat. Simțea că nu-și găsește cuvintele potrivite, prin intermediul cărora să-și exprime recunoștința față de această ființă, o domnișoară body-guard, o tipă care știa să-și facă meseria, căreia el îi era foarte dator, însă tăcu, nu-i zise nimic. O privi însă cu admirație, altfel decât până atunci; nu mai era tipa de care dorea să scape cu orice preț, doar din cauză că se temea de reacția colegilor săi, sau din cauză că nu dorea să se râdă de el, pe motiv că ar avea nevoie de protecția unei fete; acum ar fi răspuns oricui, fără a mai sta mult pe gânduri, că da, avea nevoie de protecția unei tipe ca ea și că se simțea onorat de faptul că tocmai ea îi asigura lui protecție, iar într-un fel avea dreptate. Chiar se putea mândri cu acest amănunt, pentru că "Ucigașa" nu accepta cu ușurință să asi-gure protecție unei anumite persoane; pe Alex însă îl acceptase destul de repede, dar el nu cunoștea acest lucru.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian își cerea scuze față de Lia, în mod nejustificat, deși el nu făcuse nimic rău; se întrebă în gând de ce oare proceda astfel? Dar cum altfel?! Ah, nu știa deloc cum să se comporte în prezența ei! Mai ales că-i promisese, atât ei, cât și tatălui ei, că va fi distant. Distant și rece față de ea?! Ce absurd i se părea acest lucru, mai ales că fiecare părticică a trupului său îl îndemna parcă într-una să n-o lase deloc în pace, s-o ia în brațe, s-o sărute; era primul imbold pe care-l simțea în prezența ei. Dar intervenea glasul rațiunii, conștiința, care-i dicta imediat să fie foarte rezervat în gesturi, să păstreze distanța față de ea, să-și respecte promisiunea făcută; ah și de n-ar fi conștiința asta! Ar călca-o bucuros în picioare, măcar pentru câteva clipe, suficient pentru a-și satisface pofta nebună pe care o simțea de a o strânge în brațe și săruta, măcar preț de o clipă. Dar, fără să-și dea seama de ce, parcă fără a vrea, își asculta conștiința, glasul rațiunii și rămânea departe de ea, deși ea era chiar lângă el; nu acționa însă cum îi dictau trupul și inima, se autocenzura, se stăpânea. De ce?! Ce dorea oare să dovedească, de fapt? Că-i demn de cuvânt? Că-și respectă promisiunile făcute? Afurisită demnitate! În asemenea clipe, ar fi renunțat bucuros la ea, dar nu reușea; ceva îl determina totuși să se rețină, să se abțină. De ce? Sau ce oare? Ciudat... Așa i se părea chiar și lui.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Elvira era mereu veselă, plină de viață. O adevărată bucurie s-o aibă lângă el, o adevărată desfătare, s-o vadă zilnic, o adevărată încântare, s-o audă mereu... Și tot astfel, parcă fără a vrea sau măcar a-și da seama, dintr-o joacă nevinovată, adolescentină, dar și din nevoia de a nu fi mereu singur și a avea alături pe cineva (cu excepția vechiului său prieten, motanul Moț), Dan Ullmann își crease mica sa familie, începând, timid, o viață de familist (cu tot ceea ce implica aceasta), cu micuța Elvira, cu toate că ea nu devenise nicicând doamna Elvira Ullmann, rămânând mereu cu numele ei de domnișoară, Rezeanu...
Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuși, din când în când, mai pe furiș, pe sub genele lungi, negre, întoarse, își ridica doar pentru câteva clipe albastrul ochilor spre el. Nesuferitul! Intenționat sau nu, tocmai în doar acele câteva clipe o fixa și el insistent cu ochii lui adânci, cu acea privire pătrunzătoare, ce-i dădea parcă fiori, intimitând-o, deși în adâncimea ochilor lui căprui putea zări doar multă blândețe și bunătate. În plus, avea un chip plăcut și indiscutabil, un suflet bun; înțelegea aceste lucruri din atitudinea lui. Don Juanul Institutului se afla alături de ea; dansa cu el. N-ar fi crezut vreodată că va avea această șansă, dar iată, va porni într-o misiune de lungă durată, împreună cu el. Inima îi ticăia ca un ceasornic mult prea grăbit, iar ea-și dădea seama că era pe cale să cadă în capcana pe care el, poate cu sau fără voia lui, părea a i-o întinde; de fapt, chiar căzuse, inevitabil, în ea. Cu voce tare însă, continua să-l refuze categoric, să-l respingă, deși sufletul îi șoptea neîncetat cu totul altceva; dar ea dorea să pară rece, distantă. Oare cât timp va reuși să se poarte astfel față de el? 13 ani i se părea cam prea mult... Oare va reuși să păstreze atâta timp această răceală între ei, care să-i despartă, deși, de fapt, parcă nu asta-și dorea? Contradictoriu și dificil, chiar și pentru un foarte bun psihiatru! Oare el avea habar de frământările ei? Sau nu?
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre Lia, domnișoara consilier, nici nu mai știa ce să creadă. Oare chiar era rea, sau doar așa dorea ea să lase impresia? Știa doar că o iubește, că e îndrăgostit de ea, dar o anumită promisiune făcută, mai ales față de domnul Virgil Stancu, tatăl ei, îl împiedica să-i spună deschis tot ceea ce simțea pentru ea. Și atunci? Ce putea face? Să lase lucrurile așa cum erau? Adică, nu în avantajul lui... Ce dilemă! Măcar era bucuros că ea era acolo, la bordul navei, nu rămăsese acasă, pe Terra. Călătoreau împreună, pentru următorii cel puțin 13 ani. Destul de interesant... Oare ce se va întâmpla pe parcurs? Cum îl va privi ea după toți acești ani? Se va schimba ceva în atitudinea ei ostilă, agresivă, față de el? El spera că da. Și avea toate șansele să se întâmple astfel. Deocamdată însă, rămăsese de bună-voie să supravegheze zborul navei.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum însă geograful, indiferent de ora târzie, era decis să treacă pe la Adela, s-o mai vadă, altfel cine știe când va mai avea această ocazie? Iar să plece în misiune fără a mai avea ocazia să-i vadă mutrișoara bălaie, măcar o dată, fie și în negura nopții, nu dorea...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Blondul Iulian Enka urcă până la etaj și intră în camera fiului său. Acesta nu se trezise, încă mai dormea; îl privi cu drag. "Ce băiat... Iarăși doarme cu păpușica aceea?" observă domnul Enka aceeași păpușă brunetă, cu ochi albaștri, tare simpatică. Privind-o mai bine, parcă i se păru că nu mai era îmbrăcată cu aceleași haine. Fiul său o schimbase de hăinuțe?! Ciudată ocupație pentru un comandant al unei misiuni spațiale, dar Iulian Enka n-avea de gând să-i reproșeze nimic; acum nici nu-l va mai lăuda; ceea ce-i spusese zilele trecute i se părea suficient, poate chiar pentru următorii ani, dar nici de criticat n-ar fi avut motive. Ce dacă lui i se părea interesantă joaca, fie chiar și cu păpușile? Avea dreptul să facă orice dorea; nu-l reținea nimeni, nici chiar tatăl lui. Văzând că doarme liniștit, blondul vru să se retragă; n-avea de gând să-l deranjeze cu prezența lui. Băiatul merita să se odihnească cât mai bine, în liniște. Dar, deși tatăl se străduise să nu provoace zgomot, băiatul se trezise.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedumerit, tânărul comandant se întoarse din nou spre director, fără a-l întreba nimic cu vocea, ci doar cu ochii. Tăcut, timid chiar, Lucian se apropie șovăielnic de acel om pe care credea că-l cunoaște destul de bine; inexplicabil, simțea o puternică emoție interioară, pe măsură ce se apropia de director. Dânsul îl îmbrățișă cu putere, prietenește, cu căldură, sau cel puțin așa simțea Lucian. În plus, îi zărise ochii umezi, plini de lacrimi îndărătnice, care se încăpățânau să nu se rostogolească pe obrajii directorului; oare ce-l impresionase atât de mult?! Lucian îl îmbrățișă și el pe director, ceva mai cu rezervă, deși putea observa că parcă nu astfel și-ar fi dorit directorul această ultimă îmbrățișare. Simți în acele momente un sentiment straniu, de parcă-l lega ceva de acel om, de parcă dânsul îi era foarte apropiat, însă nici prin gând nu-i trecea că, de fapt, își îmbrățișa pentru ultima oară, pentru următorii cel puțin 13 ani, tatăl, adevăratul său tată. Cu ochii încă umezi (deși Lucian nu pricepea deloc de ce), directorul îl privea cu drag.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cât despre director, în cabinetul acestuia intră, fără a fi fost invitată, o tânără doamnă, elegantă și frumoasă. Era Diana Enka. Chipul ei plăcut era obosit și trist, chinuit chiar. De o săptămână nu-și văzuse deloc băiatul, iar lipsa lui o durea, îi sfâșia sufletul. Îl simțea departe, deși știa că el era acolo, aproape, în Institut, nu plecase încă în misiune. Nu putea suporta gândul că nu-și va mai vedea deloc fiul până la data plecării în misiune și nici după aceea, pentru foarte mult timp, nu știa sigur cât anume; 13 ani, se presupunea. Ar fi dorit o împăcare cu fiul ei, să se bucure de prezența lui măcar până-n momentul plecării, deși încă nu se putea împăca cu ideea că el va participa totuși la această misiune. De dragul lui însă, pentru a mai fi împreună măcar până pe 27 iunie, era totuși dispusă să accepte un compromis.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Își privi fiul; era într-adevăr un tânăr frumos! De parcă ea n-ar fi știut acest amănunt?! Ba îl știa și încă foarte bine! Îl aflase de ceva timp, încă de când fetele începuseră să-l caute pe acasă, adică de vreo câțiva ani... Mai știa însă că nici una nu-i trezise fiului ei interesul, nu legase cu nici una o relație serioasă, de durată; ea nu aflase încă despre domnișoara consilier și de sentimentele pe care fiul ei le avea față de această domnișoară, pentru că Lucian nu-i spusese nimic în acest sens, ocolea de fiecare dată subiectul legat de domnișoare, cu subtilitate... Diana îl privi din nou! Îi era tare drag! Acum era acolo, lângă ea, dar fiul ei va pleca în curând; și nu cu o mașină, la o scurtă plimbare prin oraș sau în afara acestuia... Deocamdată însă, ajunseră la Institut. Înainte de a intra pe poarta Institutului, cei doi body-guarzi coborâseră. Lucian parcă mașina directorului, el pornind spre nava lui albastră, în timp ce Diana, mama lui, chiar spre biroul directorului.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Pășeau încet, agale, Alex străduindu-se să-și adapteze mersul ritmului lor. Ieșiră din părculeț; mai aveau însă o bucată de drum de parcurs până în dreptul dubiței. Se aflau pe trotuar. Din față, o lumină albă, mișcătoare, anunța apropierea unui vehicul, unul cu un singur far. Alex nu spuse nimic, dar nu avea de gând să-i înfrunte pe cei trei indivizi. Li se supuse, ascultător. Totuși, observă că vehiculul din față era o motocicletă, de aceea avea un singur far, nu pentru că n-ar fi văzut el bine sau ar fi fost unul defect... Alex încercă să ignore acea motocicletă ce se îndrepta spre ei, deși ar putea oare să-l ajute cu ceva apropierea acelui vehicul pe două roți? Geneticianul spera că da, deși nu-și dădea deloc seama cum; nu-și putea alcătui rapid un plan de scăpare; era în pană de idei salvatoare. Dacă ar fi fost un singur ins, s-ar fi încumetat să se ia la harță cu acela, deși prezența armei înclina mult balanța în favoarea agresorului; așa însă, erau trei, probabil toți înarmați, deci ce-i rămânea lui de făcut? N-avea încotro, era nevoit să li se supună...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuși, urcă treptele spre camera lui. Avea nevoie de puțină odihnă; avusese parte de destule peripeții în acea noapte. Poate nu trecuse el prin mai multe decât geneticianul, dar tot se simțea obosit (normal, după atâta dans la discotecă), deci avea nevoie să-și refacă forțele, mai ales că începea o nouă săptămână, ultima săptămână întreagă pe care o petreceau încă acasă, pe suprafața planetei albastre, Terra...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Uneori, deși Dan era trist, nu-și dădea seama de ce anume, se simțea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebunește chiar... Dar nu proceda astfel; se abținea. Cu greu, însă se abținea. Altfel, să înceapă să râdă așa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puțin, așa spera. Nici nu-și dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalității, a acelei normalități, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă și a normalității din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil și timid ca Dan. Însă se descurca; doar el știa cum; Moț avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viața lui Dan ar fi fost și mai dificilă. Așa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă...
Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Se împăcară; și-n acest sens, se îmbrățișară. Parcă era mult mai bine astfel; așa simțea Lucian, dar și blondul. Domnul Enka se așeză pe marginea patului, lângă fiul său. Lucian stinse veioza; de data asta adormi. Cu blondul rezolvase, destul de repede și de ușor. Mai rămânea problema cu colega lui, domnișoara consilier; asta era mai dificil de rezolvat, mai ales că n-avea nici o legătură cu matematica. Încă trei ore trecură pe fugă, iar blondul se trezi nerăbdător, pentru a merge cu fiul său, să cumpere o mașină nouă. Se îmbrăcă cât putu de repede, iar la 06.40 era deja sus, în camera fiului său. Îl privi cu drag; părea a dormi. Se aplecă ușor spre el, încercând să-l trezească. Rămas sus, Lucian se echipă grabnic în uniforma lui albastră, încă având șase bulinuțe aurii. Luă păpușa pe care o văzuse blondul (încă era pe pernă) și o așeză grijuliu într-o cutie. Înainte de a coborî, scoase celularul și formă un număr.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Aș vrea să te pot ajuta cu ceva. Cum să te ajut, Luci?! Cu ce?! Te rog, spune-mi, ce-aș putea face pentru tine?
Lucian: Nimic, blondo. Nimic! Oricum, mulțumesc pentru intenție... Nu înțeleg, oare de ce a procedat astfel? Ce-a fost în mintea ei? Ce i-a venit, dintr-o dată? De ce l-a sărutat? Pe Sid... De ce?!
Maria: Evident, pentru a te provoca, în mare parte, din cauza ta.
Lucian: Cum adică, din cauza mea, blondo?
Maria: Păi, probabil se simțea jenată de privirile tale și s-a gândit că astfel ți-ar putea da o lecție. Și doar ți-am spus de nu știu câte ori să nu-i mai fixezi atâta cu privirea!
Lucian: Nu m-am putut abține. La naiba! Trebuia să-ți fi dat ascultare de la bun început și să fi plecat când au intrat ei doi acolo.
Maria: Ar fi trebuit. Acum însă nu putem schimba nimic.
Lucian: Dar și mai bine ar fi fost dacă nu veneam deloc în oraș azi. Oare nu stăteam liniștit în nava noastră, fără probleme?! Așa, m-am învârtit ca un idiot prin oraș și... Până la urmă, am găsit ce căutam!
Maria: Ah, Luci, de ce trebuie să ai tu mereu probleme?
Lucian: Nu știu, blondo, nu-mi dau seama. Oare de ce?!
Maria: Păi, după cum spui chiar tu, prea le cauți...
Lucian: Da, tot eu le caut; cu lumânarea...
replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu excepția Liei, ceilalți nu-i reproșaseră nimic; poate doar în glumă, nu în serios, Alex, Nis... Ea păruse serioasă! Dar nu știa dacă doar păruse a fi, sau chiar era serioasă!? Se încruntă! Era oare vinovat cu ceva pentru ceea ce pățise? Probabil că da, deși nu reușea să-și găsească vina. Ca de obicei, directorul îl proteja și-l răsfăța, iar fetele îl plăceau, deși nu chiar toate. Ea, tocmai ea, îi declarase indirect un război pe care nu știa dacă-l va putea câștiga vreodată; sau pe care, de fapt, nici măcar nu i-l declarase pe față... Iar sufletul lui se zbuciuma, se frământa; era comandantul, ba încă unul îndrăgostit, tocmai de ea, care se declarase dușmanul lui. Și cum îi spusese? "Domnul director a avut mare grijă să-i acorde preferatului dumnealui o funcție foarte importantă, de mare răspundere..." Cuvinte veninoase, dureroase, venite tocmai din partea ei, care i se înfipseră ca un pumnal, direct în inimă, pe care simțea că parcă i-o despica în două.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

În gând, Lia își zise: "Afurisitul! Știe să profite de atuurile pe care le deține. Privirea aceea a lui... Parcă s-ar uita prin mine, dincolo de mine... Și chipul lui, într-adevăr, de Don Juan irezistibil, cu trăsături delicate, bine conturate... Apoi surâsul lui seducător, enigmatic, abia perceptibil, ca o părere... Ah! Dar nu-i ține cu mine! Nu-i merge! N-am să mă las! N-am să cad pradă în capcana lui, chiar dacă e vorba despre o misiune spațială care va dura cel puțin 13 ani... Ce fraieră sunt! Cum pot gândi astfel?! Oare n-am căzut deja, de mult încă?! Mă străduiesc atât de mult să mă prefac că nu-l suport, încât am început să cred că-ntr-adevăr, așa-i; și nu-i deloc așa... Uff..." În timp ce ea se tot contrazicea în gând în fel și chip, colegii continuau să-și expună părerile...
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia vorbea în dezavantajul ei, dar ce altceva-i putea oare spune acestui domn blond? Doar nu putea să continue să-l acuze pe nedrept pe fiul lui, pentru o vină pe care el nici măcar n-o avea. "Chiar n-o avea?!" se întrebă Lia în gând, fără a rosti și cu voce tare acest lucru; bineînțeles, involuntar, gândul o purta în acele momente la noțiunea "Don Juan", cu care era asociat numele lui Lucian. Blondul o cercetă câteva clipe pe această domnișoară, constatând clar un singur amănunt; ori ea semăna foarte mult cu păpușica pe care o observase de dimineață alături de fiul său, ori invers; păpușica aceea semăna foarte mult cu această domnișorică. Totuși, care era legătura între cele două? Oare faptul că Lucian le plăcea pe ambele? Blondul rămase dus pe gânduri câteva clipe și uită de întrebările pe care să i le adreseze domnișoarei.
citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu

Comentează! | Votează! | Copiază!