Podoabele

Iubita era goală, şi după-a mea dorinţă
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtându-le cu-un aer semeţ, de biruinţă,
Ce-l au, în zile bune, a' maurilor roabe.

Risipa de metaluri şi pietre, ce se-mbină
Şi-n scânteieri de raze tresar în joc şi cântă,
Îngemănarea-aceasta de sunet şi lumină
Privirea mi-o vrăjeşte şi inima mi-o-ncântă.

Culcată între perne, ea se lasă-ndrăgită
Şi surâdea, plăcându-i cum se-nalţă s-o scalde
Iubirea mea tăcută, ca marea liniştită
Când vrea să prindă ţărmul în braţele ei calde.

Mă urmărea cu ochii tigroaicei îmblânzite,
Şi încercând alene atrăgătoare poze,
Dădea candoare pură lascivelor ispite
Şi-un farmec nou acestor trupeşti metamorfoze.

Şi umerii, şi braţul, şi pulpele rotunde,
Mi se-mbiau privirii cu luciul lor de piele;
În mlădierea lină a lebedei pe unde,
Şi pântecul, şi sânii - ciorchinii viei mele -

M-ademeneau mai dulce ca îngerii pierzării,
Smulgându-mi bietul suflet din liniştea adâncă,
Unde-l lăsasem singur, pe-o culme a uitării,
Să doarmă în cristalul palatului din stâncă.

Mi se părea că-n voie, un meşter desenase
Pe trunchiul Antiopiei un bust ca de băiat,
Şi mijlocul, pe şolduri, uşor i-l subţiase...
Ce splendid era fardul pe chipul ei bronzat!

- Apoi cu-ncetul lampa se stinse, şi-n odaie
Zăream numai căminul cum flacara-şi răsfrânge,
Iar focul, trimiţându-şi suspinul în văpaie,
Tot trupul ei de ambră i-l îmbăia în sânge.

poezie celebră de Charles Baudelaire
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bijuteriile [Les bijoux]

Draga mea era goală, şi să-mi cânte în strună
A păstrat pe-a sa piele sunătoare podoabe,
Prin a lor opulenţă ea părea o stăpână
Cum erau în vechime a Maurilor roabe.

Când dansează, se-aude sunet viu şi sarcastic,
Iar metalul şi piatra, cu luciri cristaline,
În extaz mă aruncă şi îmi place fantastic
Când lumină şi sunet se amestecă bine.

Deci stătea tolănită şi simţea desfătarea
Surâdea relaxată pe înalta dormeză
Şi iubirea-mi simţea, delicată ca marea,
Cum se-nalţă spre ea ca un val spre faleză.

Ca o blândă tigroaică, mă privea insistentă
Visătoare, pierdută, încerca multe poze,
Şi a ei inocenţă, şi-a ei poftă ferventă
Aduceau un nou farmec printre metemorfoze;

Cu-ale ei lungi picioare, cu-al ei mijloc subţire,
Lebădă graţioasă şi lucioasă la piele,
Îmi trecea chiar prin faţă, o sorbeam din privire;
Sâni şi vintre-mi păreau strugurii viţei mele,

A venit ca un demon, blândă, ispititoare,
Ca să-mi tulbure pacea ce o simt în fiinţă
Sufletul să mi-l smulgă din cristalul în care
Calm şi singur cândva şi-a făcut locuinţă.

Îmi părea că-s unite într-o nouă pictură
Talia Antiopei cu un piept pur de june,
Căci avea şolduri ample ce-i ieşeau din statură.
Farduri fine-i făceau chipul brun o minune!

Atunci lampa în tihnă se stingea resemnată
Şi doar focul din vatră lumina cu tărie,
Când ofta cu ardoare, de-al ei sânge scăldată
Acea piele de ambră devenea purpurie!

poezie de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fantomă - III. Chipul din ramă

Aşa cum rama-mbracă un tablou,
Dând preţ sporit desăvârşitei arte,
Şi cum de restul lumii îl desparte,
Învăluindu-l într-un farmec nou,

Tot ce-o-nconjoară: giuvaieruri rare,
Metaluri scumpe, mobila-ncrustată,
Nu-ntunecă făptura-i minunată,
Ci ea, ca-n cadră, mai frumoasă-apare!

Şi cum îi place-adesea să se mintă
Că toate-n jurul ei o îndrăgesc,
Şi-afundă-n perne trupul tineresc,

Mătasea fină s-o dezmnierde goală...
Şi-n sprinten salt sau lunecând domoală,
Ca o maimuţă mică - se alintă.

sonet de Charles Baudelaire
Acest sonet face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balconul

Eşti mama amintirii, amanta mea perfectă
Sursa plăcerii mele şi singura dorinţă
Cum ai putea să uiţi atingerile tandre
Căldura casei tale şi focul din fiinţă,
Mamă a amintirii, amanta mea perfectă?

Şi-n fiecare noapte, pe când cărbunii ard
Stăm în balcon şi-acolo miroase a trandafiri
Ce moale îţi simt sânul, iar sufletul ţi-e cald,
Ce lucruri minunate ne spunem din priviri
În fiecare noapte, pe când cărbunii ard.

Ce mândru e apusul în zilele-arzătoare
Cât de adânc e spaţiul, şi inima se strânge
Dar când m-aplec spre tine, crăiasă a iubirii
Simt că respir parfumul ce-l are al tău sânge
Când mândru e apusul în zilele-arzătoare.

Noaptea în jur se lasă ca un perete gros
Iar ochii mei devin pupile pentru tine
A ta suflare-o beau, şi dulce e otrava
Când mâinile-ţi frământă picioarele divine
Iar noaptea-n jur se lasă ca un perete gros.

Eu ştiu arta cea dulce, dar foarte dificilă
Cu capu-n poala ta să aflu alinare
Căci unde-n altă parte să caut fericirea
Decât în trupul tău şi-n inima ta mare
Căci ştiu arta cea dulce, dar foarte dificilă.

Parfumuri, jurăminte şi mii de sărutări
Vor mai ieşi vreodată din golful fără fund
Aşa cum astrul zilei se-nalţă iar pe cer
Deşi s-a scufundat într-un ocean profund?
Parfumuri, jurăminte şi mii de sărutări!

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balconul

Eşti mama amintirii, amanta mea perfectă
Sursa plăcerii mele şi singura dorinţă
Cum ai putea să uiţi atingerile tandre
Căldura casei tale şi focul din fiinţă,
Mamă a amintirii, amanta mea perfectă?

Şi-n fiecare noapte, pe când cărbunii ard
Stăm în balcon şi-acolo miroase a trandafiri
Ce moale îţi simt sânul, iar sufletul ţi-e cald,
Ce lucruri minunate ne spunem din priviri
În fiecare noapte, pe când cărbunii ard.

Ce mândru e apusul în zilele-arzătoare
Cât de adânc e spaţiul, şi inima se strânge
Dar când m-aplec spre tine, crăiasă a iubirii
Simt că respir parfumul ce-l are al tău sânge
Când mândru e apusul în zilele-arzătoare.

Noaptea în jur se lasă ca un perete gros
Iar ochii mei devin pupile pentru tine
A ta suflare-o beau, şi dulce e otrava
Când mâinile-ţi frământă picioarele divine
Iar noaptea-n jur se lasă ca un perete gros.

Eu ştiu arta cea dulce, dar foarte dificilă
Cu capu-n poala ta să aflu alinare
Căci unde-n altă parte să caut fericirea
Decât în trupul tău şi-n inima ta mare
Căci ştiu arta cea dulce, dar foarte dificilă.

Parfumuri, jurăminte şi mii de sărutări
Vor mai ieşi vreodată din golful fără fund
Aşa cum astrul zilei se-nalţă iar pe cer
Deşi s-a scufundat într-un ocean profund?
Parfumuri, jurăminte şi mii de sărutări!

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balconul

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!
Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!
Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,
Căminul blând şi vraja văraticelor seri,
Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,
Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!
Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare
În serile când lampa ne lumina plăpând!

Cât de frumos e-apusul în serile senine!
Ce adâncime-n spaţiu şi-n suflet ce delir!
Crăiasă-ntre iubite, când m-aplecam spre tine,
A sângelui mireasmă visam să ţi-o respir.
Cât de frumos e-apusul în serile senine!

Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin
Şi ochii mei privirea cercau să ţi-o ghicească
Şi îţi sorbeam suflarea, o, farmec!, o, venin!
Şi-ţi adormeam piciorul în mâna mea frăţească.
Pe nesimţite noaptea prindea să crească lin.

Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine
Şi-mi văd din nou trecutul în poala ta pitit;
Căci unde vraja-ţi dulce o pot găsi mai bine
Decât în blându-ţi suflet şi-n trupul tău iubit?
Ştiu să-mi aduc aminte de clipele senine!

Aceste jurăminte, miresme, sărutări,
Din hăuri nepătrunse se vor mai naşte oare
Cum, după ce se scaldă în nesfârşite mări,
Pe cer se urcă iarăşi întineritul soare?
- O, vis! o, jurăminte! miresme! sărutări!

poezie celebră de Charles Baudelaire, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

E frig la mine

e frig la mine în odaie
şi-n sobă focul n-a mai ars de mult
pe trupul meu
călduri se scurg şiroaie
din liniştea tăcută
mă înfrupt

vântul scutură perdeaua
şi prin crăpături aduce
miros proaspăt de zăpadă
şuierând apoi se duce

din razele de lună se adapă
flori de gheaţă la ferestre
chipul tău incremenind
în vitralii de poveste

eu mâna tremurândă-ntind
ochii tăi să îţi atingă
dar fiebinteala ei topeşte
şi lacrimi reci încep să-ţi curgă

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua odă a lui Lactaniu pentru iubita sa

O!
Zei!
Înduraţi-vă şi daţi-mi iarăşi
Puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar şi-s domic
Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.

Vreau toţi să ia parte la marea mea taină,
Nici unul străin de ospăţ să rămâie.
Vecin sau duşman, călător sau prieten
Să freamăte toţi când s-apropie ora.

Priviti-o şi voi!
Nu-i aşa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e uşor ca o coardă,
Că-n buze zdrobiţi, nu-i aşa,
Curg întruna
Ciorchini nevăzuţi plini cu must şi cu sânge.

Doi miei nou născuţi i se joacă pe umeri
Şi doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămaşă
Privirile mele - grăunţe senzuale.

Ca
Procris, cea veşnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer şi-i înalţă
Ţi-e teamă să nu
se prefacă în rouă,
Aâît de suavă şi gingaşă este.

Ah!
Cum vă deplâng că voi nu-i puteţi strânge
Ca mine, cu palmele leneşe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteţi, ca şi mine,
Desface uşor de sub acul mantilei.

Ah!
Cum vă deplâng că voi n-aveţi prilejul
Să ştiţi gustul buzelor ei parfumate,
Să beţi ca şi mine sărutul ei aprig
Şi-n joc să-i cunoaşteţi dulceaţa făpturii.

Sau mai ales noaptea, când ceaţa se lasă
Şi pântecul ei nu vedeţi cum se-ndoaie.
O!
Zei,
Daţi-mi numai atâta putere
Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.

De-aţi şti cât de netedă-i ea n-aţi mai râde,
De-aţi şti cum alunecă palma când trece
Pe şoldul ei alb n-aţi mai sta la-ndoială
Să-ntindeţi pe lira mea struna dorită.

Dar voi staţi!
Şi singur alerg prin dumbravă
Şi nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
Nici masă nu am, nici culcuş, nici odihnă.

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metamorfoză

Vroind să uit, pe-o seară dulce lăsasem să m-adoarmă crinii...
Şi se făcea că fără voie trăiam acum o viaţă nouă:
Eram şi eu un crin ca dânşii, şi-n dezmierdările luminii
Îmi întindeam voios potirul să prind o lacrimă de rouă.

Visând, trăiam cu ei acuma, şi-atât de alb eram subt lună,
Încât abia scriam o umbră, când m-alinta şagalnic vântul,
Dar tihnă se făcuse-n mine şi caldă inima şi bună,
Că reveneam subt altă formă, să-mpodobesc şi eu pământul.

Când făr' de veste-o mână pală, mişcându-şi umbra pe grămadă,
Ca subt imboldul unei forţe necunoscute şi fatale,
S-a-ntins vrăjmaşă să mă frângă, — ş-acuma, alb ca o zăpadă,
Muream tihnit de-a doua oară în liniştea odăii tale.

Muream din nou, dar când trudită făcându-ţi braţele cunună,
A fost s-adormi zâmbind la mine cu faţa calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat uşor subt lună
În căutarea altei forme desăvârşite şi eterne.

poezie clasică de Dimitrie Anghel
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micuţa mea cu ochii mari

Micuţa mea, cu ochii mari, cu ochii mari... strălucitori,
Sublima mea, din visuri calde, ţi-s ochii două ghicitori.
Privirea ta mă-nnebuneşte... şi mă îndeamnă la iubire,
Micuţa mea, vreau ochii tăi... şi-n răsărit, şi-n asfinţire.

Micuţa mea, cu ochii mari, cu ochii mari... scânteietori,
Magia mea din basmul viu... ţi-s ochii cerul cu doi sori.
Privind, la tine,-nnebunesc şi mă-nfior plin de dorinţă,
Micuţa mea, de ochii tăi, îmi pierd întreaga chibzuinţă.

Micuţa mea, cu ochii blânzi, cu ochii blânzi... şi lucitori,
Îmi dezveleşti uitate simţuri şi rătăcesc cu capu-n nori.
Privirea ta mi-aprinde viaţa, iubirea ta e-al meu păcat,
Micuţa mea, vreau ochii tăi, să lumineze-al meu ducat.

Micuţa mea, cu ochi duioşi, cu ochi duioşi... şi sclipitori,
Iubita mea cu chip de înger, amurgul dulce şi dulci zori!
Privind la tine, mă topesc, amorul meu... târziu şi mare,
Micuţa mea, vreau ochii tăi... să ţi-i iubesc fără-ncetare.

Privind la tine,-nnebunesc şi mă-nfior... plin de dorinţă,
Micuţa mea, de ochii tăi... îmi pierd întreaga chibzuinţă.

poezie de Ion Apostu (2 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăream iubirea

zăream iubirea
ca pe o rezonanţă trăgând de clipa blocată
în anonimat şi-n celebra odaie
cu extazul cocostârcilor deasupra

zăream iubirea prin peisaje şi toane
ca pe un jupon de înserare ferfeniţit
de furtuna infidelităţii dezertată de acasă
sau ca pe un decupaj monumental
prin simţul fiecăruia regăsit
cu faţa spre poezie

ca pe o reparaţie a aerului spart
de pasul prelins-n ultima mişcare subtilă
lângă patul clătinat de mormanul de pasiuni
şi de foarfecul trecut prin lucruri
bufonic încercând să taie şi dimensiunea
tăvălită-n tumultul lenjerii

poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita - în straie albastre

Iubito, chiar de tu nu eşti cu mine,
Eu sunt şi-n vis şi-n lumea ta - cu tine.
Acolo unde, tu, îţi îndrepţi pasul,
Eu te urmez cu inima, cu glasul.

De eşti acasă, sunt cu tine acasă
Şi aş vrea să plec, dar ochii-ţi nu mă lasă –
Căci ochii tăi îmi ţintuiesc privirea,
Atât de-aprins, încât, mă pierd cu firea.

Când eşti plecată, dusă, prea departe,
Mi-e inima-ngheţată, ca de moarte.
În noapte, te visez în straie-albastre
Cum zbori, cu mine-alături, printre astre.

Cătând, de zor, în galaxia vastă,
Să-aflăm pe unde-aşteaptă steaua noastră
Să adăstăm pe ea în veşnicie –
Doar noi s-o locuim, stând în pustie

Pe-un câmp albastru – precum îţi e straiul
Căci, pentru noi, acolo ar fi raiul.
Deasupra, alte stele, să păzească,
Iubirea noastră – să nu lâncezească.

... Când mă trezesc, căzând, parcă-n abisuri
Şi ştiu că eşti şi-n lumea mea şi-n visuri
Mă sfâşie, aşa, un dulce bine
De parcă-ai fi în mine – eu în tine.

Şi, beat de tine, ţintuiesc tavanul
Şi nu-mi mai pasă cum va trece anul
Căci tu îmi umpli zilele şi ceasul –
Şi plin de bucurie-mi cântă glasul

Un cântec, ce n-a fost compus, vreodată,
De nimeni – doar de inima-nfocată,
Ce bate, vajnic, pieptul să mi-l spargă -
Să fugă-n pieptul tău, în lumea largă

Acolo unde, tu, stând la fereastră,
Visezi, înveşmântată-n haină-albastră.
Privind copacii, încărcaţi de floare,
Cum râd la tine – şi cum râd la soare.

Când un suspin, uşor, din piept îţi scapă –
Din ochii tăi – ochii-mi se adapă.
Dar setea lor de tine-n loc să treacă,
Mai aprig îi aprinde şi îi seacă.

Iar gurii mele de nu-i stingi pojarul
O seacă repede şi-adânc amarul.
Iubita mea-mbrăcată-n strai albastru –
Tu eşti pe cerul vieţii mele – astru.

Hai, lasă-ţi gândurile ca să zboare
Spre mine – şi-amândoi, privind la soare
Să fim o pură, limpede privire,
Fără apus şi fără amintire.

Şi-n vis, să fim nişte păsări măiastre
Zburând prin galaxie, printre astre...
Că-n lumea asta nu ne aflăm rostul –
Aşa că, hai, cu mine-n raiul nostru...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi port în plete răsăritul

Îmi port în plete răsăritul
Şi-n orizonturi mântuirea,
Pe braţe îmi brodez zenitul
Şi-n suflet ţes, cu drag, iubirea.
Din mare rup tăceri rebele
Le ard la focul din privire,
Iar jarul îl adun din ele,
Să-mi fac din Iad milostivire.

Ating cu palma valul rece,
Lăsând tot zbucimu-n nisipuri,
Iar talpa şovâindă trece
Pe-un alt tărâm şi-n alte timpuri.
Se răzvrătesc abisuri mute,
Ce-şi pierd tumultul printre raze,
Iar spuma modelează ciute,
Care sucombă în turcoaze.

Ca să îmi fac din umbră slavă,
Rămân captivă vieţii mele,
Îmi las tot mâlul pe-o epavă,
Şi rup din boltă praf de stele.
Pe faţa îmi aşez visarea,
În suflet dragul meu de viaţă -
Pe buze-mi freamătă doar marea,
Ce-şi poartă ceru-n dimineaţă.

Mă răscoleşte iarăşi marea,
Îmi scoate din trăiri morminte,
Îmi prinde-n spate toată zarea
Şi-n vers îmi picură cuvinte.
Îmi port în plete răsăritul
Şi-n orizonturi mântuirea,
Pe braţe îmi brodez zenitul
Şi-n suflet ţes, cu drag, iubirea.

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

se închide apusul de soare
oră neliniştită, tăcută
pluteşte un timp peste ape
iarba se frânge sub pasul rămas
în mâini dansează un suflet
ce dulce'i clipa în care dormi
liniştită, goală în soare
pe covorul de iarbă, verde-crud
aşternutul dorului în lacrima cerului
suspină un gând între pleoape
în zori, suavă, albă şi pură
te apropii de mine cu teamă
în iarba te aştept
mâinile dansează în ploaie
un dans împletit, a visare
se scutură stropii de ploaie
pe sânii dezgoliţi, pe trupul fierbinte, pe pleoape uscate
mlădie în vânt, sclipeai în lumină
buzele tale închise
se aprindeau sub sărutul primar

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parfum exotic

În calde seri de toamnă când sorb cu adâncire
Mireasma care molcom din sânul tău adie,
Un ţărm al fericirii în mintea mea învie
Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire:

Un ostrov leneş unde mărinimoasa Fire
Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie,
Bărbaţi cu trup subţire şi sprinenă tărie,
Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire.

Mireasma ta mă duce-n meleaguri minunate
Şi văd un port cu multe corăbii adunate
Ce-s încă ostenite de valuri şi lumină,

În vreme ce parfumul ce-l dau tamarinarii
Domol îmi umflă nara şi-n sufletu-mi se-mbină
Cu cântecul pe care-l îngână marinarii.

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-ascult tăcerea din suflet

Mi-ascult tăcerea din suflet
Cum cântă un imn născut din Cuvânt.
Ca un "of" la răscruci, un răsuflet
Coboară cu-o gamă-n pământ.
Văzduhu înnegreşte-ntr-un urlet,
Zvârlit în adânc de-o candoare de "Vânt".
Tăcerea-şi îngână în voie, cântecul sfânt.
Sfinţit prin Cuvânt e-al cântului umblet,
Urmând spre Liman neînfrânt.

Invoc fericirea în procesul cu mine
Şi-aştept o tăcere făr' echivoc,
Ce-n liniştea densă în linişte vine
Şi-n suflet aprinde un foc...
Şi-o pace adâncă ce-n flăcări îmi ţine
Tot "chipul" "încins la mijloc";
"Ochiul", "piciorul" şi "coapsa gândirii" legate ad-hoc
De Ţelu împlinirii divine –
Prin Duhul – "Arvuna" ce suflu-mi primeşte, zălog
Pentru trupul de slavă, de "mâine".

poezie de Ioan Hapca din Versuri din vicisitudinile vieţii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un susur de nespus

E-atâta puritate în suflet de copil

Ca blânda adiere în dimineţi de-april.

În palma unei fete e-atâta mângâiere

Şi braţul unui tânăr musteşte de putere!

Cu cât parfum te-mbie petala unei flori,

Ca-ntr-un apus de soare risipa de culori.

Lumina lină umple cerul de dimineaţă

Şi-n inimile calde pulsează - atâta viaţă!

Încât atunci când singur, îngândurat la masă

Tu stai, gustând din pâinea şi vinul de acasă

Şi-auzi, cînd închizi ochii, un susur de nespus

Zâmbeşte, lângă tine respiră blând Iisus

poezie de David Daniel Adam (24 august 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întinde-ţi braţele...

întinde-ţi braţele şi ia-mă
şi pune-mă la gât ca pe-o năframă
şi pune-mă în visul tău de noapte
şi nu mă arunca prin lacrimi scuturate
şi de te cheamă dorul, pleacă undeva,
dar ia-mă şi mă prinde, de-o inimă, a ta

cuprinde-mă în ochii ce-i străluceşti când râzi
şi-n gândul tău de noapte, încearcă, să m-ascunzi
şi pune-ţi faţa-n pernă şi-ascundeţi un suspin
şi cheamă-mă la tine şi sigur am să vin
şi dacă nu mă chemi, eu tot voi fii pe-aproape,
te voi veghea pe unde călătoreşti în noapte

cuprinde-mă în suflet, dor al tău,
cuprinde-mă, să simt că-mi este rău
şi poate aşa m-ajută bunul Dumnezeu,
să îţi trimită gândul, focul, meu,
să îţi aprindă dorul cu aşa văpaie,
să-ţi ardă inima şi să ţi-o-nmoaie.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi, Ziua Internaţională a Dorului

aş scrie despre dor
cuvintele însă nu mi se potrivesc
simt numai cum el se naşte
din cele cinci simţuri
şi dintr-unul în plus când strâng la piept
o himeră ce vorbeşte despre lumină şi speranţă
în aşteptarea fiecărei zile trecute prin lăuntru
în ritmul sângelui legănând un vis
când inima nu mai vrea să ajungă departe
când privirii înfrunzite nu-i dă niciun răpuns
când buzele mai freamătă o dorinţă de lacrimi
şi un surâs în spaţiul de inimă frântă
mai naşte din suspin ceva
o nouă durere blândă un singur sunet
într-un flux
melancolic între sfâşierile
pierdute în preaplinul singurătăţii
în bucata de cer undeva

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stăteam culcat azi-noapte...

Stăteam culcat azi-noapte lângă-o evreică slută
- Două cadavre-alături ca-ntr-un sicriu zăcând -
Şi trupul ce se vinde mi-a deşteptat în gând
O tristă frumuseţe pe care-o simt pierdută.

Întrezăream aievea fireasca-i semeţie,
Privirea care-n suflet adânc m-a săgetat,
Şi-aromitoarea boltă a părului buclat,
A cărei amintire iubirea mi-o reînvie.

Dezvăluind comoara de-ascunse dezmierdări,
Cu patimă aprinsă şi-n lungi îmbrăţişări,
Tot trupul ţi-aş cuprinde, din creştet pân-la glezne,

Dacă-ntr-o seară plânsul, ce ţi l-aş smulge lesne,
Ar adumbri o clipă, sălbatică regină,
A ochilor tăi rece şi splendidă lumină.

sonet de Charles Baudelaire din Florile răului (1857), traducere de Al. Hodoş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!