Fiecare ţăran era dator, cînd i se trimitea vorbă că o vită a lui a murit, să vină, să o ardă. Altminteri, acele limpezi creste, muiate în azur, ar fi părut bîntuite de ciumă.
Pentru a feri munţii de o asemenea degradare, de îndată ce primeau veste, cei din sat se grăbeau să urce, şi, după ce-şi plîngeau animalele pierdute, clădeau peste ele, resemnaţi, rugurile necesare. Cînd erau gata, tăiau un brad tînăr, cu care le împodobeau. Aşa îşi luau rămas bun de la ceea ce fusese averea şi marea lor mîndrie. Apoi, dădeau foc, şi, pînă seara, nu mai rămînea decît un morman de cenuşă, pe care vîntul înălţimilor se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, în abisuri.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ei sînt în. stare să reconstituie, în ordinea în care s-au produs, cînd în desfăşurarea lor triumfă rigoarea, sau într-o ameţitoare dezordine, cînd triumfă fantezia, toate evenirnentele istoriei, mai ales deznodămintele ei, oraşe trecute prin foc şi sabie, spectaculoase bătălii navale, imperii prăbuşite, stăruind asupra ruinei ce s-a abătut peste orice a avut, cîndva, strălucire. Scheletele unor regi, de mult făcute pulbere, ca şi coroanele cu care au fost înmormîntaţi, furate şi pierdute fără urmă, ei le recompun, pînă la ultimul os şi pînă la ultimul diamant

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anomalii

Sufletul meu, copil tembel, cunoaşte,
Inima mea de bivol tînăr ştie
Că pe al lumii pat absurd de broaşte
Iubirea este o anomalie.

Să mai iubeşti cînd visul un negoţ e,
Să mai iubeşti cînd prea puţini au şale,
Cînd ne clocesc de-un veac prudente cloţe,
Acestea toate nu sînt stări normale.

Eu cînt la o vioară care doare,
Eu cînt la un pian bolnav de ciumă,
Cu voioşie şi cu disperare
Eu cînt un cîntec care mă consumă.

Nu-i profitabil să iubeşti cînd este
Mai profitabil să te faci că sîngeri,
Dar pe robotul meu cade-o poveste,
Robotul meu e-nduioşat de îngeri.

Normal rămîne numai restul lumii
Care să se abţină bine ştie,
Vioara caldă şi pianul ciumii
Nu sînt decît acea anomalie

La care pururi sufletul mai speră
Pentru că ea s-ar mai putea numi iubire
Jos, în prudenta lume mamiferă,
Şi sus, pe unde gîndul meu e mire.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea evidentă; cînd, la dejun, îmbrăţişase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi acest gen spontan şi neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un: ce faci?

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine îndrăznea să-l atace în propria lui locuinţă? Fusese totdeauna înclinat să privească lucrurilefoarte uşuratic, să nu creadă în rău decît dacă se lovea de el şi să nu ia măsuri de prevedere pentruviitor, chiar cînd era ameninţat din toate părţile. în cazul de faţă însă, o asemenea atitudine i se păreanelalocul ei.

Franz Kafka în romanul Procesul, Editura Pentru Literatură Universală, Arestarea (1965)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N de la S

Cu toţii avem o patrie
pe care o părăsim din cînd...
unii mergînd pînă la bazarul din colţ
alţii cînd merg la toaletă...

El nu a părăsit-o niciodată
nici măcar în gînd
şi cînd merele s-au copt
a invitat la cina cea de taină
inamicii glasului
şi şase trîmbiţi cîntau
pentru că prin venele lui
curgeau toate rîurile României
l-a pogorît pe Adam din Rai
fără să-l răstignească
apoi a mers prin deşert
cale de cinci zile
sub arşiţa dogorîtoare a soarelui
nisipul îi frigea fisurile din talpă
a dat pîinea săracilor
era singur şi obosit
şi a strigat
şi ecoul a zburdat

Eu sunt România!

poezie de Evra Gart ‎
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Walter primise; avusese însă precauţiunea să pună condiţia că nu-şiva părăsi cariera. El năzuise şi se trudise pînă atunci pentru gloria ştiinţifică; acum, cînd se vindea, vrea cel puţin să cumpere firma aparentă a gloriei, reputaţia. Era primul dezgust de el şi primaînşelăciune de sine. Salema n-avea nici un interes deosebit în privinţa asta. Atunci cînd Walter primisetîrgul, nu-şi dase seama deodată de ceea ce a primit, decît cel mult în cifre; abia pe urmă avea săînţeleagă ce reprezentau cifrele reci.

Hortensia Papadat-Bengescu în Drumul ascuns (1932)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie

De-a lungul ţărmului
curg nori molatici cu întreruperi albastre
privirile se prelungesc
nevertebrate în transparenţă lină

eşti un înţelept al tăcerii - împovărare
pînă în vremea cînd aş simţi cuvintele -
săgeţi de piatră ascuţită
căzînd în gol dincolo de marginea lumii

Mare cu furtună liniştită
ţi-e icoana sufletului
cum stai nemişcat
în vîntul care bate pînă la mine.

poezie de Lucia Sotirova
Adăugat de Marian Denescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hăşmaşul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-şi dezvăluie măreţia. Ora cînd, din cîmpie, se zăreşte ca o cetate cuprinsă de flăcări.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele nicicînd nu sînt atît de frumoase, ca atunci cînd se întorc de la cîmp. Simple ţărănci, trec prin unduirea lanurilor sub largi pălării de pai, cu o şi mai mlădioasă unduire. Mijlocul, strîns în cingătoarea care adună, în acelaşi cerc, cutele cămăşii şi ale fustei, este izvorul din care graţia li se răspîndeşte în întreaga făptură, pînă la glezne şi pînă la umeri, în inele tot mai largi, într-o ameţitoare euritmie.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Ţara Făgăraşului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zadarnic pare efortul cînd, încoronîndu-l pe neaşteptate, o spadă nevăzută retează capetele munţilor. Un podiş se întinde pe umerii lor, un foarte înalt podiş, care, mai mult decît pămîntului, aparţine cerului. Acum, stăruitoarea strădanie îşi primeşte răsplata: acolo, sub acel brad singuratic, legănat ca un catarg de larga ondulare a culmilor, murmură — uimit şi pururi egal cu sine — izvorul.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La bătrîneţe, cînd viaţa ta înseamnă trecutul, uneori nu ştii cum să fugi de unele amintiri; dacă le-ai putea şterge, dacă ţi-ai putea ucide trecutul... Trupul îţi rămîne de piatră, iar sufletul se face un ghem de îngrijorare. Dar durerile sufletului au altă intensitate decît la tinereţe şi chiar decît la maturitate; la tinereţe spui de multe ori – "Aş da ani din viaţă să..." ; la bătrîneţe, cînd viaţa ta nu mai înseamnă nimic pentru nimeni şi chiar pentru tine, nu eşti dispus să mai dai nicio clipă pentru nicio cauză. Devii avar cu puţinul capital care ţi-a rămas. Singurătatea şi bătrîneţea – două pustietăţi.

citat din romanul Preludiu de Ileana Vulpescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabloul cu scoici

Cînd pianul bătrîn îşi visează sonata
În tabloul cu scoici noi intrăm pe ascuns,
Un picior mai întîi, apoi celălat,... gata,
Poposind printre melci în nisp am pătruns.

Goi ne-ntindem în templul de ape al mării
Mirosind a pădure de alge şi iod
Cînd pe buze simţim gustul rece al sării
Şi al cărnii albastre de langustă şi cod.

Ne visăm ca doi regi ai oceanului verde
Alergînd printre lumi de coral marmoreu
În adîncul din care lumina se pierde
Ne-mbrăcăm cu abis ca-ntr-o piele de zeu.

Rătăcim ore-ntregi prin corăbii pierdute
Tulburînd somnul mut al atîtor corsari
Ruginite comori ne îmbie tăcute
Cu legende-ncrustate în şekeli şi dinari.

Iar cînd pleopele mării se deschid roşietic
Adormim pe nisipul risipit din tablou
Şi visăm un pian care cîntă sonate
Şi adoarme apoi rătăcit în ecou...

poezie de Virgil Titarenco
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Psalm

Cînd erai în lumea ta
Nu ştiai ce e cuvîntul,
Ci o harfă doar cînta
Cînd intra prin coarde vîntul.
Un arhanghel potrivea
Glasul orelor, din cuie;
Fiecare cui o stea,
Coarda, foc de sori ce suie.
Psalm pornea prin ceruri plin,
Într-un vînt de aripi albe,
Şi pe urmă-i cristalin,
Şi voi, îngeri, salbe, salbe.

poezie de Emanoil Bucuţa
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd inima...

Cînd inima odată de cer îmi va fi plină,
în ceasu-acela mare şi binecuvîntat,
să vie peste mine o rază de lumină
şi sufletul la Tatăl să urce împăcat.
De mi-ar săpa o groapă şi mi-ar înfinge-o cruce,
de m-ar svîrli în flăcări ori sub un dîmb stingher,
cenuşă rece-n urnă, ori ţărnă sub uluce,
tot una-mi vor fi toate cînd voi privi din cer.

Peste cîmpii şi codri va trece iarăşi luna.
Veţi asculta izvorul şi aripa de vînt.
Iar eu, în zări de taină, voi fi întotdeauna
cu Cel ce-a pus pe-orbite şi stele şi pămînt.

Uitarea nu mi-i dragă dar nici nu mă-nspăimîntă.
Că nu visez cunună în lumea de păcat.
Dar voi primi-n vecie prietenia sfîntă
a celor ce din lume spre cer i-am îndemnat.

Aducerile-aminte pe mine nu m-or cerne,
ci va lupta dispreţul să şteargă tot ce-am spus.
Dar slava lumii trece, ca frunza-n lut se-aşterne
şi va rămîne veşnic iubirea lui Isu

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie intenţionată

Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca nişte pietre ude, ca nişte cartofi.

Ochii sînt ai morţilor foarte tineri
Şi circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Şi i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pămîntului.
În drum, scot uneori o fîntînă cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculiţa vîntului.

Călcăm în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apă gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Şi am strivit sub calcîi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit pînă la ultimul rînd.
S-a făcut ziuă... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd?

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cînd îl iubesc pe Isus

De cînd îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!
De cînd îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De cînd îl iubesc pe Isus,
as vrea să-L ador ca Debora,
un cîntec, pe aripi adus,
ducînd tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrîngeri,
să urc tot pămîntul pe ea,
în murmur de îngeri.

De cînd îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cîntă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfîntă.

Şi-aş vrea, cît cu dorul cuprind,
cînd n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!