Copilaşii

"Seara primaverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă;
Austrul ne-adoarme lin
În duiosul lui suspin,
Iar a nopţii stea tăcută
Cu dulci raze ne sărută.
Dar noi nu mai adormim
De când plânsul ţi-auzim,
Maica noastră, nu mai plânge,
Plânsu-ţi inima ne frânge!"
Sora mare-era mireasă
Dalbă, mândră-mpărăteasă.
Sora mare tot aude
Şi cu-aceste gânduri crude:
- "Împărate, zise ea,
Dacă mâine n-ăi tăia
Cei doi brazi ce fruntea-nclină
Pe fereastra din grădină,
Casa ta voi părăsi
Şi-n deşerturi voi fugi."
Doamna zice şi pe loc
Brădiorii cad în foc;
Dar prin iarba cea-nflorită
Şi de rouă poleită,
P-un tapet de ghiocei,
Iată c-au sărit scântei,
Şi scânteile rouate
Şi de soare sărutate
Se schimbară-n doi feciori
Drăgălaşi ca două flori.
- "Noi suntem cei doi feciori
Cu cosiţele-aurite...
Şir'te mărgărite!"
Mărgărelul, cât vorbea,
Singur iute se-nşirea.
Iară când a fost numit
Cu măicuţa ce-au vorbit,
Cele mărgăritărele
S-au schimbat în lăcrimele.
Împăratu-a cunoscut
Copilaşii ce-au pierdut,
P-a lor maică doritoare
El o scoate din prinsoare.
Însă soaţa-i vinovată,
Între doi fugari lăsată,
În deşerturi a plecat...
Soarele s-a-mbucurat.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maică Sfântă

Plânge Maica, plânge,
Cu lacrimi de sânge,
Pe fiul mult iubit,
Ce noi l-am rastignit

Maică, Maică Sfântă
Cu durerea-ţi cruntă
Ce-n cruce stai dreaptă
Vie, înţeleaptă,

Să ne ierţi, Tu, Sfântă
Pururea mărită,
Maică Precista
Tu, Măicuţa mea!

Maică, Maică Sfântă,
Cu faţa ta blândă,
Blândă şi cuminte,
Să te rogi fierbinte,

Fiul să ne ierte,
Firea sa ne-o-nedrepte,
Fapta şi gândirea,
Să dea mântuirea

Sufletelor noastre,
Necăjite, aspre,
Sufletul să-nalţe,
Între sori şi astre

Sa dea mângâiere
Nu oţet şi fiere
Cum I-au dat Lui, hei
Nevrednicii iudei,

Măicuţelor Marii,
Ce le-au plecat fii,
Maicutelor Flori,
Ce le-au plecat feciori

Să moară pe glie
Ai milă, Marie,
Tu să le ocroteşti
Răni să oblojesti

Pe noi, Maică Sfântă
Cu inima frântă,
Să ne ierţi, fii bună,
Patria străbună,

Să ne o acoperi
Cu mâini de luceferi
Şi cu stele multe,
În forma de cruce

Paharul ăsta greu
Să-l rogi pe Dumnezeu
De la noi să-l ducă,
Ca pe o nălucă

Să-l facă să piară,
Sufletul de fiară,
Să îl îmblânzească,
Sau să îl trezească,

Inima haină
Rămâie străină
De străbună fire
De-a noastră simţire!

Plânge Maica mea,
Maria şi ea
Durerile tale,
Şi măicuţii sale

Pe întinsă mare,
Iisus în picioare
Duce Crucea grea,
Duce crucea mea,

Crucea lumii cară,
Maică scumpă iară,
Şi are sus pe ea
Şi durerea ta!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea

Inima mea e un castel
Şi te rog acum ceva:
Să nu pleci din el,
În lume, pe undeva...

Prin tine, inima mea
Respiră zi şi noapte
N-o părăsi pe ea,
Nu te duce departe!

Inima mea e fericită
Când eşti în preajma ei.
Se simte împlinită,
Iubirea să n-o iei.

Inima mea trăieşte
Pentru-a ta, mereu bate
Şi nimic nu îi lipseşte
Când aude dulci şoapte.

Inima mea a prins culoare
Nu-ţi găseşte un defect,
A uitat de suparare
Eşti mai mult ca perfect.

Inimile noastre, împreună
Pe veci, frumos s-au unit
Şi-n această lume nebună,
Într-o zi... s-au întâlnit.

poezie de Alina-Georgiana Drosu (19 martie 2016)
Adăugat de Alina-Georgiana Drosu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei cocoşi negri-şi cântară

Trei cocoşi negri-şi cântară,
Zori de ziuă revărsară,
Tri feciori se deşteptară,
Tri feciori ardeleneşti,
Cu tri cai moldoveneşti.
Unu-i albu ca omătu,
Unu-i negru ca corbu,
Unu-i sur ca porumbu.
Să luară, să dusără
Până-n vârful codrului,
La fântâna corbului.
- Staţi, ficiori, să ne-ntrebăm
Care de unde suntem
Şi care ce moarte vrem?

La cel mic i s-o vinit,
Fie-i moartea de cuţit;
De cuţit fără rugină,
Să moară-n ţară străină;
Fără lumină de său,
Fără om din satu său;
Fără lumină de ceară,
Fără om din a lui ţară.
- Staţi, feciori, şi m-aşteptaţi
Pân-oi mere la maica
Şi văd: cu bani m-a plăti
Ori cu păru m-a jeli?

- Maică, măiculiţa me!
Ori cu bani de mi-i plăti
Ori cu păru mi jeli?
- Io cu păr nu te-oi jeli,
Nici cu bani nu te-oi plăti
C-acolo nu te-am mânat
În codri cu dilcoşii,
Numa-n sat cu oamenii!

- Maică, măiculiţa me,
Mâine pă la prânzu mare
Ne' ieşI, maică, până-afară
Şi-auzi puştile puşcând
Şi ciorile cloncănind,
Corbii din mine mâncând!
Rămâi, mamă, sănătoasă
Ca şi-o pară vermânoasă,
Că şi io mărg sănătos,
Ca un măr putregăios.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe cer s-a stins o singură stea

În seara când ţi-am spus iubirea mea
Sus pe cer lucea
O stea de-argint ce revărsa scântei
Steaua dragostei

Numai ea a înţeles ce voi în sufletu-mi trudit
Şi speranţa ea mi-a dăruit
Şi-n seara când ţi-am spus iubirea mea
A murit o stea

Pe cer s-a stins o singură stea
Steaua iubirii
Şi-n noapte a plâns inima mea
În taina firii

Pe cer s-a stins o singură stea
În ecou de ghitară
Cu ea s-a stins vraja ce ne-a-nvins
Şi iubirea ta

De-atunci în şoapte
Rechem iubirea mea
Pierdut în noapte
O caut în altă stea

Pe cer s-a stins o singură stea
Steaua iubirii
Şi-n noapte a plâns inima mea
Un vis pierdut.

cântec interpretat de Cristian Vasile
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi vine-a-râde şi a plânge

Te-am strâns din vorbe
Şi te-am făcut buchet,
Buchet de crini deschişi spre Soare,
Albi clopoţei ce-au fost azi botezaţi
în lapte dulce, parfumat de-o Toamnă.

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
... Cum am putut să te adun?
Inima mea a fost lopată?
Ea a uitat cine-ai fost Tu?
Şi-a pierdut toată durerea-aşa-deodată?

Îmi vine-a-plânge... si a râde!...
... De circul sentimentelor din mine!
De-această Toamnă nebunatică!
De frunzele cu gust de citrice!
Sunt trase astăzi prin muştar... dar dulci!

Îmi vine-a-râde... şi a plânge!...
"Cum e posibil să muşti Toamna
Cu ochii şi cu inima înlăcrimată
Şi de te-ntreabă lumea: E dulce,... aromată?
Tu să-i răspunzi: Daaa!!! E ca o pâine caldă.

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!
La câte mi-ai făcut Tu mie
Eu să te-adun acum în gând
Cu toate frunzele amare....
Să te transform în pansament... pe rana mea.

Oare am înnebunit? Cum să râd, să plâng... de mine?
Cum să văd în Toamnă, Vara?
Cum să am pe limbă fiere, şi să spun că-i un jeleu
Când din suflet scot pelinul clipelor de bun rămas?
Mi-a pus Dumnezeu în cuget Primăveri în loc de Ierni?

Îmi vine-a-râde.... şi a plânge!...
Cum să te văd un ghiocel?
De unde-atâta Primăvară
Când ploile de Toamnă fac ravagii
În amintirile cu tine şi grădini?

Îmi vine-a-plânge... şi a râde!..
Nu pot să cred.... că te iubesc şi-acum.

poezie de Adelina Cojocaru (19 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cahul

Stelele de aur prin eter luceau.
Turcii şi moldavii printre flori dormeau.
Ionaşcu trece noaptea în veghere;
Îşi adapă dulce sufletu-n durere,
Apoi zice-n sine: "Slabe muritor!
Nu-i destul că soarta te-a supus la dor,
Pentru ce chiar însuţi îţi urzeşti în lume
Altă suferinţă care te supune?
Viaţa şi mărirea, fericiri lumeşti,
Vine-o zi în care tu le părăseşti,
Iar a ta ţărână viermilor e dată
Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!"
Cheamă capii oştii şi-astfel le-a vorbit:
- "Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-aţi servit!
Voi, feciori din ţară ce, venind în lume,
V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume,
A sosit momentul jugul să zdrobim...
Sau prin mândra moarte să ne nemurim!
(...)

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinsoare

Fac prinsoare, pe o floare,
că vei pierde, de mă pierzi!
Vei vedea doar stele verzi
dacă ţi-e frică de Soare!

Nimeni nu-mplineşte vise,
dacă-i surd, când doru-i cere
să îi toarne-n suflet miere...
Lasă-ţi porţile deschise!

Ai schimbat toamna târzie
pe-un buchet de viorele
şi ai câştigat, cu ele,
IUBIREA din poezie.

Scaldă-te-n ploaie de rouă,
ce adapă duhul ierbii,
duh ce-ngenunchează cerbii,
când răsare Luna nouă!

Primeneşte haine vechi,
prinse-n cuiul renunţării,
îmbracă şoaptele mării,
care mângâie perechi!

Şi adună fericire
din flori de nu-mă-uita,
crescute-n inima mea,
din credinţa în IUBIRE!

Tu eşti Raza mea de Soare
şi mă încălzeşti, acum,
prefăcând tot doru-n scrum...
Hai, că renunţ la prinsoare!

poezie de Georgeta Radu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu, Sfinte Laurenţiu

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu ai aceleaşi vine
Ca ale mele braţe ce-au îndurat mânia,
N-ai cunoscut Carpaţii, câmpiile Rovine
Sau Marea mea cea Neagră ce scaldă România.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu eşti un cheag de sânge
La margini de imperii şi năvăliri barbare,
N-ai cunoscut durerea românului ce plânge,
Lovit de patru vânturi cuprinse de turbare.

Tu, Sfinte Laurenţiu, nu vei afla vreodată
De sora ta bătrână ce curge-n răsărituri,
Dar vei cunoaşte dacul, cu faţa sa brăzdată
Şi ochii săi albaştri, lipsiţi de licărituri.

poezie de Ionuţ Caragea din Negru sacerdot (2008)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu poţi părăsi

Nu părăsi, ci uită
Când totul este şters,
Cine mai umple timpul
Ce nu mai are sens,
Neînţelegeri mute
Din vremea care-a fost,
Cine-ntre pereţi moare
De gânduri, fără rost,
În inima de soartă,

Nu mai pleci nicicând,
Nu mai pleci niciund'
Nu poţi părăsi,
Nu mai poţi fugi
Nici de umbra ta
"Ne me quittes pas"

Dă-mi perle de ploaie
Pe-ntinsuri uscate
Să le-ngrop cu mine
Pregătit de moarte,
Corpu-mi va-nveli
Orgile luminii
Din ruga udă-a ploii
La zeul iubirii
Ce va dicta o lege
Numindu-mă al ploii rege.

Dar nu pleci nicicând,
Doar petreci un gând,
Nu poţi părăsi,
Nu, nu poţi fugi
Nici de umbra ta
"Ne me quittes pas"

Şi voi inventa
Vorbe fără sens,
Ce te vor cuprinde
Cât în suflet mi-eşti
Şi îţi voi şopti
Despre-un alt pământ
Despre vechi iubiri
Care s-au trecut.

Dar nu pleci nicicând,
Doar petreci un gând,
Nu poţi părăsi,
Nu, nu poţi fugi
Nici de umbra ta
"Ne me quittes pas"

Vedem des căderi
De foc, care-a nins
Dintr-un vechi vulcan
Ce se credea stins,
Un pământ arzând
Cenuşi printre timpuri,
Şterg rănile lui
Cu noi anotimpuri,
Şi când vine seara
Cerul plin de stele
Luceşte alb, negru,
Roşu şi albastru,
Inepuizabil, în rănile mele

Dar nu pleci nicicând,
Doar petreci un gând,
Nu poţi părăsi,
Nu, nu poţi fugi
Nici de umbra ta
"Ne me quittes pas"

Nu vei putea plânge
Că nu poţi pleca,
Te va urmări
Doar lumina mea,
Voi dansa în focul
Cântecului meu,
Va râde apusul
În umbra-mi de zeu,
Prin ceaţa de mâine
Poate va lătra
Nemurirea mea
Umbra unui câine...

Dar nu pleci nicicând,
Doar petreci un gând,
Nu poţi părăsi,
Nu, nu poţi fugi
Nici de umbra ta
"Ne me quittes pas"

cântec, muzica de Jacques Brel, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De la acest loc şi satul se vede mai bine. Grădinile sunt însă prea îndesate cu pomi; numai printre crengi ori peste pomi vedem pe ici, pe colea, câte o bucată din pereţii şi acoperişurile caselor. Casa popii este tocmai lângă biserică. În faţă cu biserica e şcoala. Iară zidirea cea mare, care se vede mai la vale, este primăria. Dacă satul nu ar fi atât de îndesat, ar trebui să ni se înfăţişeze foarte frumos. Toate s-au schimbat; numai părintele Trandafir a rămas precum a fost: verde, vesel şi harnic. Dacă părul cărunt şi barba căruntă nu ar vesti vremea lui, am crede că copilaşii cu care se joacă înspre seară la laiţa cea de dinaintea casei sunt copilaşii lui. Unul dintre copilaşi, pe care l-a ridicat ca să-l sărute, îi fură pălăria din cap şi fuge cu ea năstraşnic. Măriuca deschide fereastra şi strigă: "Trandafirică al mamei, nu lăsa pe moş-tătuca cu capul gol". Moş-tătuca râde din toată inima; îi place gluma.... Un om din sat trece, le pofteşte "bună odihnă!" şi-şi zice: "Ţine-l, Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!"

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vant de mai

Trece vântul prin părul bălai,
Aşa cum odată şi tu-ţi treceai
Degetele calde şi zâmbetul fin,
Amorul în versuri şi cugetul lin.

Răcoarea de mai îmi place la el,
E iute şi aspru, un biet sufleţel,
De plâng, mă alină şi-n zâmbet răsar,
Erai ca şi el, un suflet hoinar.

Se duce, se pierde în zare, şi-aş vrea
Să vină şi mâine în calea mea,
Pustie e viaţa sălbatică azi
Când el e plecat pe munte prin brazi.

Îi simt sărutarea şi ochii adânci,
Mă-ntreb de e singur acolo pe stânci,
Mă poartă în gând şi plânge de dor,
Doar mâine va şti cât îl ador.

poezie de Ana-Maria Mandra
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna Dobrii

Dobriţa - cer de sânge
O lacrimă de stea
Ce nu putuse strânge
Tot binele în ea
2
În licăr de fântână
Şi dulce murmur sta,
Cu buna ei stăpână,
Cu Maica Precista,
3
Venită dintr-o vreme
Când lăncile şi spada,
Cu aripi de blesteme,
Scăldau Tiberiada...
4
Şi tot ca ea Dobriţa -
Un rai de suferinţi -
Îşi alina credinţa
În apa cu dorinţi...
5
În nda ei, pesemne,
Mai revenea cu dor
Un tânăr după lemne
Şi apă de izvor...
6
Vecinii- mereu gata
La sfadă s-au grăbit,
C-a fost frumoasă fata,
Dar vorbă n-a vorbit...
7
Ea însă din izvorul
De lacrime păgâne,
Porni, lovi-o-ar zborul,
Cuvinte să îngâne...
8
Şi într-o zi senină,
Dobriţa când trecea,
Vorbea ca o lumină,
Ca îngerul din ea...
9
Părinţii două stele
Urcaseră la cer
Şi vin pe drumuri grele
Să-i cânte, leru-i, ler...
10
Băiatul din poveste
Pierise pe sub duzi,
Că viaţa e cum este
Şi oamenii sunt cruzi...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea unui copil

E multă tristeţe în ţară.
Sărăcia, departe v-a alungat.
A trecut un an şi-o vară
De când pe-acasă n-aţi dat.

Mi-e foame, mamă, şi mi-e frig.
Picioarele mi-au îngheţat.
În zadar mamă te strig,
Tu prea departe ai plecat.

Mă doare capul şi mi-e rău,
Şi plânge sora mea.
S-a-mbolnăvit de dorul tău,
Şi noaptea-n somn ea te striga.

Nici tata nu se mai întoarce,
Nici el nu ştim unde-a plecat.
În casă bunica noastră zace,
Pe drumuri, mamă, ne-aţi lăsat.

Suntem străini în sat la noi
Şi nimeni nu ne-ajută.
Printre străini sunteţi şi voi.
Doamne, ce viaţă pierdută!

Pâinea noastră-i cea mai bună
Chiar când n-o avem la masă.
Veniţi să fim iar împreună!
Mamă, întoarce-te acasă!

Ne este prea greu fără voi
Şi gânduri negre ne încearcă.
Înduraţi-vă, mamă, de noi!
Nu lăsaţi vremea să treacă!

În casa noastră-i cald şi bine
Când suntem cu toţi la masă.
Vă aşteptăm şi azi, şi mâine
Să faceţi cale întoarsă.

poezie de Dumitru Delcă (23 mai 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neîmpărtăşit!
Un glonţ pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit....

Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Şi din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noştri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă şi pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!"

poezie de autor necunoscut/anonim (15 octombrie 1918)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasă eşti

Frumoasă eşti iubita mea
Cum e lumina-n zori de zi,
Când soarele sărută marea
În cântec lin de ciocârlii.

Frumoasă eşti precum e valul,
Împodobit ca o mireasă,
Ce furios sărută malul,
Când noaptea umbrele-şi revarsă,

Frumoasă eşti precum e floarea
De liliac în primăvară,
Când cu mirosul ei te-mbată,
Chemându-te să iubeşti iară.

Frumoasă eşti precum e zborul
Cocorilor ce-au revenit
Purtând pe aripi bucuria
Iubirilor fără sfârşit.

Frumoasă eşti precum e bolta
Ce-n noapte-mbracă mii de stele,
Frumoasă eşti precum e Luna
Când rătăceşte printre ele.

Frumoasă eşti precum e vara
Când flori revarsă pe câmpii,
Frumoasă eşti precum e iarna
Când cerne fulgii săi zglobii.

Frumoasă eşti cum nu e nimeni
Sau cum sunt toate la un loc,
Frumoasă eşti, şi îmi eşti mie,
Iubita mea cu ochi de foc.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. O răzeşie destul de mare, casa bătrânească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. Pe lângă acestea mai avea strânse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban. Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lângă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stânga celei bătrâneşti. Dar tot atunci luă hotărâre nestrămutată a ţinea feciorii şi viitoarele nurori pe lângă sine — în casa bătrânească — şi a nu orândui nimic pentru împărţeală până aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i râdea inima babei de bucurie când gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: "Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea — fie-i ţărna uşoară! — aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu — Dumnezeu să mi-l ierte! — nu s-a putut plânge că l-am înşelat sau i-am risipit casa;... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea... dar acum s-au trecut toate!"

Ion Creangă în Soacra cu trei nurori
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mariei

Cum vezi în creangă roza în haina-i veşnic nouă,
În tinereţea lumii de Mai, prin alte flori,
Şi cerul gelozind-o de viile-i culori,
Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;

Corola-i poartă gingaş iubirea triumfală;
Îmbălsămând grădina cu-arome dulci şi moi:
Dar sub arşiţa dură, sub grindină şi ploi,
Tânjeşte-ncet şi moare, petală cu petală,

Tot astfel în avântu-ţi de-ntâia tinereţe,
Când lut şi cer cinstitu-au suava-ţi frumuseţe,
Ţi-a fost tăiat de parcă al vieţii fraged fir.

La groapa ta primeşte-mi a lacrimii ardoare,
Şi vasul plin cu lapte, şi-acest belşug de floare,
Ca trupul tău să fie şi mort un tandafir.

sonet de Pierre de Ronsard, traducere de Nicu Porsenna
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!