Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat
Şi tătarul pare c-a înaintat.
Dar Buzescu Preda vede cu durere
Floarea României ce pe vale piere.
Trece înainte pe un cal în joc
Ce varsă din ochii-i flacăre de foc.
Strigă cu tărie cetelor zdrobite
Ce la glasu-i mândru se întorc uimite.
Iată că nepotul hanului tătar
Trece pe-un sălbatec, ager armăsar.
Unde se arată pe întinsa vale
Prin oştirea noastră îşi deschide cale.
Iar Buzescu Preda cum îl întâlni,
Îi ieşi-nainte şi-astfel îi vorbi
— "Dacă nu ţi-e frică şi-ai credinţă-n tine,
O, tătare! vino să te baţi cu mine!"

Ei descălecară atunci amândoi
Şi se iau la luptă ca doi juni eroi.
Ochii tuturora cată cu mirare
La Buzescu Preda şi tătarul mare.
Ei se bat la raza stelei cei de foc,
Flacările-i albe pe-a lor zale joc.
Vântul răcoreşte fruntea lor udată
Şi mânia dulce sufletul le-mbată.
Ei se bat în spade — spadele se frâng;
Şi se iau la braţe — se smucesc, se strâng.
Când tătarul scoate o secure mică
Şi lovind pe Preda, pavăza îi strică.
Dar el cu măciuca astfel îl lovi
Încât deodată câzu şi muri.

Iar după aceasta, oastea românească
Pleacă şi învinge horda tătărască.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus în curtea cea domnească

Sus în curtea cea domnească,
La domnia din Bârlad,
Şade tânăr domnul Vlad ­
Sub căciula-i ţurcănească
Pe-a lui umeri plete cad.

Astfel şade trist şi rece
La ospăţul luminat
Din domnescul lui palat,
Cu priviri crunte şi rece,
Cu-ochiul negru înfundat.

Faţa palidă şi tristă,
Manta-i neagră pe-umeri tari,
Faţa spână, ochii mari
­Astfel trece în revistă
Pe boierii lui cei mari.

Ici bătrâni ca iarna albă,
Munţi cu fruntea de arginţi,
Şoptesc dulce şi cuminţi
­Colo tineretea dalbă
Cu râs mult şi fără minţi.

Femei palide, frumoase,
Feţe blânde, ochi de foc,
Ce în gene li se joc
Şi-a lor raze luminoase
Printre ele-şi cată loc.

Sala-i mare, strălucită,
Masa-i albă, oaspeţi mulţi,
Vorbe dulci să tot asculţi,
Chiar lumina-i îndrăgită
De ochi lucii, de ochi mulţi.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilaşii

"Seara primaverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă;
Austrul ne-adoarme lin
În duiosul lui suspin,
Iar a nopţii stea tăcută
Cu dulci raze ne sărută.
Dar noi nu mai adormim
De când plânsul ţi-auzim,
Maica noastră, nu mai plânge,
Plânsu-ţi inima ne frânge!"
Sora mare-era mireasă
Dalbă, mândră-mpărăteasă.
Sora mare tot aude
Şi cu-aceste gânduri crude:
- "Împărate, zise ea,
Dacă mâine n-ăi tăia
Cei doi brazi ce fruntea-nclină
Pe fereastra din grădină,
Casa ta voi părăsi
Şi-n deşerturi voi fugi."
Doamna zice şi pe loc
Brădiorii cad în foc;
Dar prin iarba cea-nflorită
Şi de rouă poleită,
P-un tapet de ghiocei,
Iată c-au sărit scântei,
Şi scânteile rouate
Şi de soare sărutate
Se schimbară-n doi feciori
Drăgălaşi ca două flori.
- "Noi suntem cei doi feciori
Cu cosiţele-aurite...
Şir'te mărgărite!"
Mărgărelul, cât vorbea,
Singur iute se-nşirea.
Iară când a fost numit
Cu măicuţa ce-au vorbit,
Cele mărgăritărele
S-au schimbat în lăcrimele.
Împăratu-a cunoscut
Copilaşii ce-au pierdut,
P-a lor maică doritoare
El o scoate din prinsoare.
Însă soaţa-i vinovată,
Între doi fugari lăsată,
În deşerturi a plecat...
Soarele s-a-mbucurat.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când

trupul minţii încercă-n zadar şi-n zbatere de gând să-nfrangă
pământul negru să-l facă-n punct de zi şi-n inimă, gând-lumină
iar pe suflet alb, colb ruginit din ţărână-n vers amar să pună
ştiu atunci că, lacrima prin vârf de condei începe încet să curgă

chiar dacă furtuna prin vânturi în vijelii de ploi strigă disperată
şi simt în oase frigul dureri iubirii şi-n genunchii care nu mă lasă
că apele rescriu linia vieţii prin neguri şi-n alergare de vis nefastă
ştiu că papirusuri de timp scot umiliţele din inima mea şi-a ta prea arsă

de suntem copil sau copilă-n amintiri din viaţa noastră, fiind mari încă
iar caledarul timpului cu sânge-n îngeri este scris pe ziduri de biserică
chiar dacă plâng albastru şi văd că luna rade-n roşu însâgerată
ştiu atunci că sufletul nu arde, nu devine negru carbune, ci, încet spre cer se-nalţă

când în braţe cuprind puternic dor şi-l cânt amar sau trist pe-o strună
prin nopţi de vis cu parfum de flori ce zboară din pomi de alei de viaţă
când vreau prin nor alb pe cer să agăţ cordă de suflet-om pe corn de lună
gândul meu este atunci al tău şi nu mai vreau în mine şi-n tine-n veci, să plouă

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan la moarte

Ştefan, domnul ţării, pe cei mai mari uneşte
La Suceava veche şi-astfel le vorbeşte:
- "Fiul meu cel june! Voi, români doriţi!
Moartea mă culege dintr-ai mei iubiţi.
Dorul pentru viaţă nu mă-ntristă foarte;
Omul chiar când naşte face-un pas spre moarte.
Viaţa-i ca fantasma cu chipul plăpând
Ce prin nopţi s-arată şi se stinge blând.
Omu-i ca un vierme ce-n ţărână pare
Un minut vederii şi, lucind, dispare.
Dar mă-ntristă foarte norul furtunos
Ce pe cerul ţării trece neguros;
Soliman ce mâine poate se prepară
A lovi cu moarte draga noastră ţară.
Ungurul cel falnic se supune lui.
În poloni credinţă nu mai poţi să pui.
Un pilot cu minte prin furtuna tare
Nu desface toate pânzele ce are.
Astfel pân' ce fieru-i nou să-l încercăm,
Cu temeiuri bune ţara să-nchinăm.
Iar de-ar vrea să surpe legi şi dalbe date,
Să muriţi cu toţii pentru libertate!
Nimeni nu e în lume mai dispreţuit
Ca cel rob ce poartă jugul mulţumit,
Nimic nu ne-nsuflă hulă ca poporul
Ce doreşte viaţa cu robia, dorul!
E mai demn, mai nobil, oameni şi pământ
Faţa lor să-şi schimbe sub un dalb mormânt,
Decât în robie neamul să trăiască
Şi de-a lui ruşine lumea să roşească!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăria pământului pe care călcăm, cu înălţimile ce-l înconjoară, cu ceea ce-i în adâncul mic şi-n infinitul mare, poartă multe! Să încercăm să le observăm, aşa cum sunt, astfel vom afla, cu adevărat, rostul nostru în această lume!

Viorel Muha (octombrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Făt-Logofăt

O! Făt-Logofete,
Cu netede plete,
Cu părul de aur!
Stăi, te odihneşte,
Că-n deal te pândeşte
Un negru balaur."

"Frumoasă fetiţă,
Cu lungă cosiţă,
Cu mândru colan!
De dânsul n-am teamă
Căci am pe-a lui seamă
Al meu buzdugan!"

"O! tânăr semeţe,
Cu blânde mândreţe,
Cu ochii de foc!
Balauru-i mare
Şi milă nu are...
Stăi, ah! stăi pe loc."

"Luceafăr din stele,
Cu dulci porumbele
Pe faţă de crin!
Toţi zmeii din lume
Se-nchin l-al meu nume,
Tremur şi se-nchin."

"Viteze vestite
Cu arme aurite,
Cu dulce cuvânt"
El peste munţi calcă
Şi-n cer are-o falcă,
Ş-una pe pământ."

"Păsărea de munte
Cu salbă pe frunte,
Cu salbă de flori!
Murgul meu, când sare,
Trece peste mare
Şi zboară prin nori."

"O! Făt-Logofete,
Cu netede plete,
Cu glasul ceresc!
Nu te du de-aice,
Nu te du, voinice,
Că eu te iubesc!"

"Frumoasă fetiţă,
Cu lungă cosiţă,
Cu sân fecioresc!
Pentru-a ta iubire
Fală sau pieire
Vreau să dobândesc!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sergentul

Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...
Aş vrea să zbor, şi rana din pulpă nu mă lasă!"
Şi bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Şi o cămeşă ruptă bucăţi pe dedesupt,
Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă
Zbura ca o lumină de glorie mareaţă,
Şi-n ochii lui de vultur, adânci, vioi şi mari
Trecea lucioase umbre de eroi legendari.

Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze parea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Şi crucea "Sfântul Gheorghe" şi-a "României Stea".
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Şi vede nu departre în faţa lui venind
Un corp de oaste mândra în aur strălucind.
Erau trei batalione de gardă-mpărătească
Mergând voios la Plevna, cu dor s-o cucerească.

În frunte-i colonelul, semeţ, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăşi privea ades cu drag,
Şi inima în pieptu-i bătea cu foc, deşteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i aşteaptă.
Deodat' el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Şi mult se minunează, şi nici că-i vine-a crede
Când crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vede.
S-opreşte regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumeţul, s-apropie de el...

Şi-i zice cu blândeţe: "De unde vii, străine?"
"Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine."
"Dar aste decoraţii cum, cine ţi le-au dat?"
"Chiar domninorul nostru ş-al vostru împărat."
"Dar pentru care fapte?" "Ştiu eu?... Cică drept plată
Că am luat eu steagul redutei... şi pe dată
Cu el, străpunşi de glonţuri, ne-am prăbuşit în şanţ..."
"Dar ce rang ai, voinice?" "Am rang... de dorobanţ!"
Atunci, colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, da un ordin... Pe loc, tot regimentul
Se-nşiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă, trăgând al lui picior.

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un suflet rănit

Un suflet rănit,
în genunchi pironit,
strigă şi plânge,
cu lacrimi de sânge,
că viaţa lui se stinge.
Rămas singur pe lume,
nu are cu-i spune
că moartea-l răpune.
Cu inima zdrobită
la lume priveşte,
cum trece grăbită
şi-l ocoleşte.
Rănit sufleteşte
cu faţa la cer,
încet se sfârşeşte
într-un ungher.
Rămas fără suflare,
sărută pământul
şi-n strada cea mare
îşi află mormântul.

poezie de Dumitru Delcă (august 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Davai ceas, davai moşie!

Când ţi-e duşmanul "aliat"
Să spui că-i prieten, e poveste
Dar nici vrăşmaş nu-i zici că este
Să îl accepţi, e indicat

Astfel, românul a aflat,
Că rusul după varii teste
Chiar violându-ne neveste,
N-a fost taxat ca vinovat

Deşi hulpav, ceruse ceasul,
Şi-n Bucureşti şi la Craiova,
I-am fi-nţeles pe loc impasul
Dar bând în cramă la Cricova,
Crezând că-n mână are asul,
A vrut să fure şi Moldova!

sonet epigramatic de Dan Căpruciu din Sonatele sonete. Sonete epigramatice, epigrame, Puţin sonate (2011)
Această poezie face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am mii de harfe, dar ca David nu-s
Şi nici ca fiii sinceri ai lui Core!
Psalmul ce-l scriu e-un răsărit apus,
Ochii mi-s două, plânse, mandragore.

Pe Cartea mea e sânge de Iisus,
Dar să îngenunchez nu am putere,
Chiar dacă ştiu că doar pe Cruce pus
Mai pot nădăjdui la Înviere!

Astfel se chinuie un brav intrus,
Din care viaţa a fugit, şi moartea,
Din care toate rănile s-au spus,
Dar Dumnezeu tot nu-i închide Cartea.

poezie de Traian Vasilcău (13 mai 2018)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora sufletelor

azi pământul nostru plânge
plânge Prutul, plâng Carpaţii
lacrima mai plânge încă
de la Tisa pînă la mare
trupul azi, o rană adâncă
trăit-am o viaţă în temniţe de ură
vârâţi acolo de duşmani
suntem străini acum în ţara noastră
tărâm străbun de vise sfâşiate
nu pot a suporta
ura, minciuna şi hoţia
hotarul ni l-au scrijelit în suflet
nişte ticăloşi ce se credeau odată zei
suntem urmaşi ai dacilor rămaşi prin codrii seculari
mai trece Ştefan încă o dată
cu bravii lui plăieşi pe câmpuri de dor
tu, frate, ce astăzi zaci lovit de soartă
vino să împărţim pita noastră în două
am fost aici, de mii de ani
frate şi soră
deşi ne-au învrăjbit aprigi duşmanii
în secole de ură
hai rupe române chingile dureri
rupe hotare, sora mea cea bună
ce zaci la uşa sufletului meu
mama plânge iar în poartă
ochii trişti, ochii goi
privind în depărtări de suflet
balada ultimilor eroi
e frig, e pustiu
ne uscăm pe braţele crucii
loviţi şi umiliţi de oameni răi
Doamne, cheamă acasă fii mei
să vii, să vii din nou, tu Basarabie, la mumă
să încălzim lumina pură
doi fraţi uniţi pe veşnicie
vino frate, trece azi Carpaţii
întoarce-te cu faţa către soare
păşind încet, umil spre Dumnezeu
mă aşez pe piatra de hotar şi strig
mi-e dor de tine, frate, hai vino surioară
sub stele, printre cruci şi lacrima durerii
cu paşii dârzi să trecem printre mărăcini
şi hora noastră cea străbună, să o facem peste spini
vino, Doamne şi luminează sufletele noastre
cu speranţă şi iubire

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantezie creolă

Astfel, cu purpură se-nveşmântă roza verandă
În volute-alungite de mandolină,
Cu parfumuri de roze, în seara sângerată,
Astfel, cu purpură se-nveşmântă roza verandă.

Printre ape-aurite din vase d-Egipet,
În sineală sfârşesc, sub tristul zefir,
Plante-nmiresmate cu mormânt ca un sipet
Printre ape-aurite din vase d-Egipet.

Muzica răspândeşte balsam şi pasărea-ncântă;
Cerurile poartă valsuri astrale;
Tandreţea se plimbă la braţ cu briza-nserândă;
Muzica răspândeşte balsam şi sufletu-ncântă.

Şi purpura înveşmântă roza verandă,
Şi-n paradisul său din Louisiana
În parfumuri de roze, prin tăcerea-nserată,
Doarme creola în hamac, pe verandă.

poezie de Emile Nelligan, traducere de Necula Florin Dănuţ
Adăugat de Baude
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasă şi jună

Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti!
Eu caut şi caut în- ochi-ţi cereşti
Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta,
Iubită, dorită, o gură - aşa!

Tu tremuri, tu cauţi, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,
Cu părul tău moale tu viaţa mi-o legi
­O ştii şi te faci că nu o înţelegi!

Şireată şi dulce - copil vinovat ­
De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,
De ce-aştepţi să-l fur de pe ochii-ţi profunzi,
Şi-n blondele plete tu capul ţi-ascunzi

Cu mâna ţi-acoperi tu ochii tăi dragi,
Prin degete cauţi, nu râde ci taci;
Pedeapsa ce meriţi, columbă a mea,
O gură-i - oh, dă-mi-o - mi-ai dat-o - aşa!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Popa Stoica

Pe o vale verde, sub stejari bătrâni,
Trece popa Stoica cu trei mii români.
Luna plină-nalţă discul ei pe munte,
Stoica stă la masă cu cei mai de frunte.
Acolo eroul, oaspeţii beau vin,
Pentru a lor ţară ei pe rând închin.
Un sol turc ajunge, ş-astfel le vorbeşte:
— "Cu cincizeci mii oameni paşa vă loveşte,
Armele depuneţi, primiţi a vă da,
Căci cu caii numai vă vor sfărăma.
Padişahul viaţa vouă dăruieşte."
Însă popa Stoica astfel îi vorbeşte:
— "Fiii României nu dau arma lor
Fără să se bată. Ei cu dânsa mor."
Zice, sună-n cornuri. Cei trei mii s-adună.
Ei se bat în noapte la raze de lună
Când pe cerul negru zorile resfir
Coamele de aur şi de trandafir,
Caii peste câmpuri de turci învelite
Înotau în sânge până la copite.
Popa Stoica luptă; mor bravii români,
Însă ca vitejii, cu armele-n mâni.
Paşa zice popei: — "Vino tu la mine,
Armele depune; un viteaz ca tine
E păcat să moară". Popa, cu arma-n mâni,
Moare cum muriră cei trei mii români.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Ştefan cel Tânăr Vodă (1872)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Eliade

Tăceţi! Cearta amuţească - E-o oră grea şi mare
Aripele ei negre în ceruri se întind,
Astfel lumea-amuţeşte la-ntunecări solare,
Astfel marea-amuţeşte, vulcane când s-aprind,
Când prin a vieţii visuri - oştiri de nori - apare
A morţii umbră slabă cu coasa de argint.
Tăceti! Cum tace-n spaimă a Nordului popor,
Când evul asfinţeşte şi dumnezeii mor.

Aducaţi-vă aminte de-acele nalte poze
De frunţile-n lumină a vechilor profeţi,
Pe un pustiu de piatră, pe cer d-azur şi roze
Trecu un stâlp de flacări ce lumina măreţ
Şi-n fruntea unui popol pierdut în chin - e Moze,
Şi sufletul lui mare, adâne şi îndrăzneţ,
Prevede că din sânul pierdutului popor
E viitorul lumii şi-al ei mântuitor.

El n-a văzut pământul promisiei divine,
Viaţa lui se stinse în munţii slabi şi suri,
Corpul i-1 poartă-ntregul pustiu fără de fine,
O ginte-ntreagă poartă a lui învăţături,
Ca-nmormântată-n secoli cenuşa lui rămâne,
Dar spiritu-i sfăramă înalţii, vechii muri
De Iericho -- şi-n gânduri şi-n biblia lui scrisă
Viaţa-ntreagă mare-a unui popor e-nchisă.

Astfel în noaptea noastră pierdută şi amară,
Un glas de deşteptare adânc a răsunat,
O stea a supt puternic eclipsa cea solară,
Un stâlp pin chinuire un drum ne-a arătat,
O arfă de aramă cu coarda temerară
Trezi-n sufletul nostru simţire de bărbat,
Ca gIasul Providenţei din stinsele decade,
Astfel s-auzi glasu-ţi, bătrâne Eliade!

O, limba lui! Îmi pare c-aud cum ea răsună
În aspra ei mânie, zidind nor peste nor,
Din ştearsa, nenţeleasa a istoriei rună
A descifrat al ginţii puternic viitor.
El trece peste timpuri, pe valuri cum furtuna,
Valuri care în ceartă se scutură si mor,
Os magna sonaturum! Idei c-ale lui Crist
În limba inspirată-a unui evanghelist.

Inima lui cea mare menită fu de soartă
Să nască-ntr-un timp rece, căzut, degenerat,
Alstfel în fundul negru, adânc din marea moartă,
Cu-ape de plumb, cu valuri greoaie-n a ei pat,
Vulcan puternic, care cutremur în el poarta,
Cu razele-i de flacări ar fi acufundat,
Pân' ce deodată mândre, gândirile-i irump
Pin undele greoaie, pin apele de plumb.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!