Faţete

Fiecare oraş are două jumătăţi.
Bunăstarea dintr-una se ridică dansând,
pe tocuri de 13,
trece cu geamurile deschise
şi muzica bubuind în boxe,
cu 120/oră pe străzile luminate feeric.

În cealaltă, coboară deznădejdea, şi întunericul, frica zilei de mâine
musteşte în găurile din pantofi,
glasul foamei chiorăie
în spatele zidurilor netencuite.
Miroase a igrasie şi-a frică.

Până şi ceaţa ocoleşte jumătatea "bună",
fumul centralelor
şi lumina albă a neoanelor
o ţine la distanţă,
şi zăbrelele de fier ale porţilor cu telecomandă.

În jumătate cealaltă ard vise
ce nu vor încălzi niciodată
disperarea cuibărită
în cutiile de chibrite,
doar ceaţa,
umedă şi parşivă,
îşi întinde mâinile
spre ferestrele murdare,
se lipeşte de ochii de stânga
să nu-i vadă pe cei de dreapta,
dezbinând.

Din loc în loc, câte un bec pâlpâie galben,
semn că aici stăpâneşte neputinţa,
şi orice urmă de noroc
s-a pierdut la ultima aruncare de zar...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate eşti...

Eşti aşa frumoasă, cum îmi place mie
Jumătate eşti femeie, cealaltă poezie,
Jumătate o şterg, pe cealaltă o scriu,
Jumătate-mi eşti, cealaltă o să-ţi fiu.

Jumătate eşti vis, cealaltă doar gând
Jumătate o râd, pe cealaltă o plâng,
Jumătate o cert, pe cealaltă o doresc,
Jumătate o simt, pe cealaltă-o iubesc.

Jumătate-o compun, pe cealaltă o cânt,
Jumătate o am, pe cealaltă nicicând,
Jumătate o vreau, cealaltă mă vrea,
Jumătate sunt eu, cealaltă-i doar ea.

Jumătate-i poiană, cealaltă mi-e floare
Jumătate mi-e dor, cealaltă mă doare,
Jumătate eşti vin, pe cealaltă o beau,
Jumătate esti chin, cu cealaltă eu stau.

Jumătate mi-e soare, cealaltă e noapte,
Jumătate e mare, cealaltă doar şoapte,
Jumătate o cer si vreau să-mi fie mie,
Cealaltă mi-o dai, când jumate-o să fie.

poezie de Mihail Coandă (10 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

o frunză aproape

o frunză aproape albă atinge
pleoapa fără intenţie - «pardon»
şi trece mai departe, aparent
grăbită
îşi priveşte ceasul… «cât e…» – zic
«iarnă fără douăzeci şi două de amurguri»
răspunde şoptit
un vânt aşteptând pensionarea, tuşind
îşi drege glasul şi… «eşti
în urmă, fato, zău…»

frasin curat de singur
nud
îşi întinde încheieturile
«bună dimi…, fum străin.» pardon
eu sunt ceaţa
Eu sunt
ceaţa

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trup de vioară

cu trup de vioară
şi carnea albă
ca neaua proaspăt aşternută
mi se-aşeza în braţe
fulguială în noapte de Crăciun
acoperindu-mă
ascultându-mă
iar cuvântul meu
i-aluneca arcuş
pe coarda sufletului

şi vibra
şi universul vibra odată cu ea
ochii ei cântau muzica nopţii
pleoapele-i cădeau grele
precum ceaţa pe dunga luminii
faţa rotundă ca o lună plină
zâmbea pierdut
cu fiecare trăsătură

şi nu ştiu dacă eu eram
muzicianul vrăjitor
sau doar ascultătorul vrăjit

îmi citeam partitura
cu degetele pe pielea
mirosind mied şi-a scorţişoară
şi mă pierdeam în universul ei
adânc
precum sunetul ce-nnobilează lemnul viorii
şi mă căutam în nesfârşirea ochilor ei
cum caută înţeleptul
dezlegarea misterelor

şi parcă nici timpul
nu mai încăpea în clepsidră
iar firul de nisip încremenea
în străfulgerarea ochilor ei
simţeam că mor
puţin câte puţin
şi totuşi

niciodată nu m-am simţit mai viu
ca atunci când acordam
trupul acela de vioară
după dorul
şi necesitatea inimii mele

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică (Lorelei în oglindă)

Tribute to Heinrich Heine

Pe câmpia verde, de lucernă plină,
Era o prinţesă, ca dama de pică
Mergând cu tact, precum o felină,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Şi cătând pe râu, spre iubirea sa,
Se-aruncă-n vâltoare, ea nu ezită
Departe pe deal, chipul lui se-afla
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Din apele tulburi, ea tot priveşte,
Înoata-n continuu, fără pic de frică,
De mai aproape, el parcă o ţinteşte,
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

Într-un final tragic, curentul răului,
O trase în jos, n-a mai putut să zică
Nimic, ci se scufundă cu figura lui
Zorii s-au ivit, ceaţa se ridică!

poezie de Alex Dospian (26 iulie 2021)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revelaţie

În fiecare seară
îşi întinde braţele amorţite şoşotind obosit
în umărul vântului

şi păsările cerului se adună perechi perechi
cuibărindu-se
fiecare pe crenga lor

La dreapta sunt vrăbiile
certăreţele îşi împart
ultimele seminţe de soare
Pe stânga guguştiuci
Cioc în cioc schimbă
replici de amor
Ştiricile coboară urcă
între două crengi
având mereu ceva de împărţit
sau de împrumutat
bătrânele ciori
bârfesc despre haina
decolorată a nopţii
amintindu-mi de bunicile
ce altădată seara ieşeau pe bancă să mai pună ţara la cale...

copacul cu păsări

Îl privesc pe ferească
ca pe o revelaţie
Dumnezeu există!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi stea

am pogorât aicea printre voi
ca să culeg lumină

jumătatea mea
este stea
absoarbe întunericul
să mi se vadă strălucirea
cealaltă jumătate
adună lumina întunecând
când fotonii
încep să ţâşnească din mine
mor aici
ca să devin stea

sărmani ce aţi venit de-aiurea pe pământ
să adunaţi averi şi glorii
nu mi-e milă că vă sinucideţi

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jucând x şi 0 cu viaţa (12)

câinele începuse să latre
îşi arunca spre noi
colţii liberi de lanţ
cu balele încrederii
atârnându-i până la asfalt

se credea liber
de orice constrângeri
dar libertatea se plăteşte
şi pâinea din nopţile reci
şi carnea din zilele de sărbătoare
chiar şi preşul de dormit
are un preţ!

sub roţile maşinii ce-a trecut
sângele cald şi-a pierdut glasul
şi nici măcar norii nu l-au plâns...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perdanţi

Îşi ţese moartea pânza în juru-acestei lumi
Iar îngerii se pierd, cu aripile arse,
Tribut plătit hidoasei cu lacrimile-n pumni
Când semnul neputinţei ni s-a-nfierat în oase...
Şi muşcă ura-n carne şi sângerăm blestem
Şi ochii nu mai văd lumina bunătăţii,
Din întuneric ies fantasme şi mă tem
Că suntem prizonieri în slujba "libertăţii"...
Cuvântul nu-i un scut, e sabia ce taie
În sufletele surde urechi de elefant
Dar surd e cel ce spatele de bună voie-ndoaie
Şi refuzând să vadă rămâne un "perdant"...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te pierd

Te-ndepărtezi, încet, pe zi ce trece.
Te simt tot mai pierdut, tot mai străin
Şi văd cum te înghite noaptea rece
A celor ce-au plecat şi nu mai vin.

E-atâta abandon în mersul tău
Şi-atâta renunţare în privire
Că nu mai ştiu de bunul Dumnezeu
Sau diavolul sculptează-n a ta fire.

Te strig dar nu auzi ca altădată,
Ţi-e gândul îndreptat spre alte lumi.
Vorbeşti cu cei plecati şi, Doamne, iată
Cum dai cu flit când spun să te-aduni.

Ţi-e glasul stins, vorbeşti mai mult cu tine
Iar ochii tăi nu mai privesc în jur
Ci doar, pierdut, spre lumile divine
Ce-absorb în ele sufletul tău pur.

Te-ndepărtezi puţin câte puţin.
Alegi cu moartea să te însoţeşti
Chiar de-i amară cupa cu venin,
Senin o bei şi nu te-mpotriveşti.

Te pierd... şi nu ştiu cum să te opresc
Să mai rămâi un timp în lumea mea
Să pot să-ti spun că încă te iubesc
Şi să-ţi arat ce-nseamnă dragostea!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drum spre nicăieri

Circul prin mintea mea
ca un pieton desculţ
pe o stradă cu dus şi-ntors
şi nu ştiu niciodată
dacă e noapte
prea târziu
sau doar vreme bună
şi trec căutând din priviri
chipurile trecătorilor
încerc să le recunosc
le aud gândurile,
mai mult... le simt trăirile
şi mă umflu ca un burete
lăsat în ploaie...

alteori sunt singurul pieton
şi-i atât de linişte
că nu-mi aud nici paşii
nici gândurile
şi nu trece nimeni
să-mi arate încotro-ul...
înainte sau înapoi?

şi mă trezesc într-un tunel
unde întunericul
e frate cu moartea
şi frigul ţipă la oasele mele
că sunt prea obosite
iar carnea mea musteşte a renunţare

apoi vin uşile...
uşile acelea închise
în spatele cărora
simt că e ceva important...
poate cuvintele?
poate gândurile de altă dată?
poate... ceva ce va sparge
liniştea asta obositoare
ce mă face să ţip

alteori doar rătăcesc
cu visurile de mână
ca într-o poveste
căutând urmele anilor
în ridurile sufletului
până cad în vidul acela violet
ce absorbe în el orice simţământ
şi nu mă mai recunosc...

speriată încep să spun alfabetul
de teama tăcerilor
ce mă lovesc peste urechi
până ajung la numele tău
şi atunci îmi revin
şi încep să te caut
printre trecătorii grăbiţi...
ca un pieton desculţ
circulând pe o stradă imaginară

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaţă

Un poet priveşte de la fereastra etajului 10.
Prin faţa geamului său stoluri de păsări
taie cu aripile ceaţa,
halucinant o desfac în fâşii.
"Ce minunat! exclamă poetul.
Să vezi atâtea păsări
zburând în faţa ta
prin ceaţa acestei dimineţi!
Pare că ferestrele
sunt hublourile unei nave,
iar păsările negre -
valuri care curg, curg,
în flux şi reflux.
Luaţi-mă şi pe mine cu voi,
păsări ce răzbateţi prin ceaţă!"
Iar glasul lui se amestecă
cu ţipetele de păsări
care curg, curg...

De partea cealaltă, peste drum,
în faţa zborului dezlănţuit
vede spitalul cenuşiu,
cu ferestre, multe ferestre,
luminate de o lumină artificială bolnavă,
aburite de răsuflări bolnave,
de spaime şi dureri
ale unor ochi muribunzi,
care se văd prin ceaţă.
O altfel de ceaţă,
care tulbură
perdeaua insesizabilă dintre viaţă şi moarte.

Jos, străzile - un furnicar.
O cerşetoare cântă aceeaşi litanie,
din minut în minut,
obsesiv,
şi-un clopot o îngână, cu dangătul
înecat de-atâta ceaţă:
"Un bănuţ, domnule!
Un bănuţ, doamnă!"
Pe lângă ea viaţa trece nepăsătoare,
grăbită,
într-un sens haotic,
ca un stol mare de păsări
cu aripile legate prin ceaţa densă, densă:
maşini claxonând într-o goană infernală,
oameni mergând grăbiţi spre serviciu,
mame cu copii de mână,
pe care-i târâie pe un drum
ce pare că nu e al lor,
doi îndrăgostiţi ce se sărută
în văzul tuturor,
două adolescente cu căşti în urechi
ce traversează râzând
pe culoarea roşie a semaforului...

Şi pentru prima dată
poetul simte frigul acestui spaţiu de jos,
un spaţiu intermediar
între zborul în valuri al păsărilor
şi spaimele ochilor bolnavi
pe care îi vede prin geamurile aburite
ale spitalului.

Pentru prima dată,
nu se mai recunoaşte,
nu mai ştie cărui spaţiu aparţine,
în timp ce aripile-i tremură, legate,
şi tulbură cu fâlfâirea lor uşoară
perdeaua insesizabilă
dintre viaţă şi moarte...

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urma ta a tăiat soarele în două

eu stau de cealaltă parte
şi ştiu că te vei ajunge din urmă
să mă găseşti acolo unde
lumina sudează jumătăţi

poezie de Daniela Mărginean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis

dacă o ţin tot la stânga
prin găurile gardurilor
peste străzile slab iluminate
încetinit de amintiri
la fiecare pas
până la urmă
cu ultimele puteri
şi cu puţin ghinion
o să ajung înapoi
de unde am plecat

poezie de George Avram
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea jumătăţii

Jumătatea mea sau jumătatea ta
Este un luceafăr sau o frumoasă stea.

Cealaltă jumătate a jumătăţii închipuite
E un minuscul fluture cu aripile zdrelite.

Nisipul jumătăţilor din jumătate
Este clepsidra noastră de păcate.

Nu vreau s-aud de jumătatea vieţii,
O vând în morgă, sigur, precupeţii!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţii celor doi copii puseseră fiecare în streaşină câte o cutie mare de lemn umplută cu pământ şi sădiseră legume şi verdeţuri de care aveau nevoie la gătit şi mai sădiseră şi câte un trandafir; era câte unul în fiecare cutie şi înflorea frumos. Pe urmă, ce s-au gândit ei, să puie cutiile de-a curmezişul peste streaşină, aşa că acuma aproape că ajungeau de la o fereastră la cealaltă şi erau ca două straturi. Păstăile de mazăre atârnau peste marginile cutiilor şi trandafirii îşi întindeau crengile pe deasupra şi se împreunau făcând o boltă de flori şi frunze. Cum cutiile erau foarte înalte şi copiii ştiau că nu trebuie să se urce pe ele, aveau voie câteodată să se coboare pe fereastră şi să stea pe scăunele între cutii, la umbra trandafirilor, şi să se joace.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe câmpii solare

cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte luminoasă
când lui Van Gogh i se îngălbenesc mâinile
de la floarea ce întrece toate luminile şi toată căldura
fără numele ei soarele nu-şi are rostul

în jocul cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte ce nu lasă întunericul să prindă tăcerea
când cealaltă jumătate de timp
ţine fruntea zilei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe câmpii solare

cuvintele nu se mai înfrânează
gândirea vie ştie din această parte luminoasă
când lui Van Gogh i se îngălbenesc mâinile
de la floarea ce întrece toate luminile şi toată căldura
fără numele ei soarele nu-şi are rostul
în jocul cu efecte de miere
polenul se scutură de pe picioarele albinelor
în cuvinte ce nu lasă întunericul să prindă tăcerea
când cealaltă jumătate de timp
ţine fruntea zilei

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătate de viaţă

Nu te-îndrăgosti de cel care iubeşte cu jumătate de măsură.
Nu te mulţumi cu o jumătate de prieten.
Nu participa la acţiunile celor jumătate talentaţi.
Nu trăi jumătate de viaţă
şi nu muri jumătate de moarte.
Dacă optezi pentru tăcere, atunci taci.
Dacă vorbeşti, continuă până termini ce ai de spus.
Nu alege tăcerea ca să spui ceva.
Nu vorbi ca să nu spui nimic.
Dacă accepţi ceva, atunci acceptă cu curaj,
nu te eschiva.
Dacă refuzi, atunci acest fapt să fie evident....
Un refuz ambiguu echivalează cu-o acceptare.
Nu admite jumătăţi de răspuns.
Nu te-încrede-n jumătăţi de adevăr.
Nu visa jumătăţi de vis.
Nu te amăgi cu jumătăţi de speranţă.
Jumătate de-înghiţitură nu-ţi va stinge setea.
Jumătate de-îmbucătură nu-ţi va potoli foamea.
Jumătate de drum nu te va duce nicăieri.
Jumătate de idee nu-ţi va aduce rod.
Jumătatea cealaltă este partea de care te temi.
Eşti tot tu, în acelaşi loc, dar în alt timp.
Eşti tu, dar în lipsa ta.
Jumătatea aceea de viaţă este viaţa ta netrăită.
Un cuvânt pe care nu l-ai rostit.
Un zâmbet pe care l-ai amânat.
O dragoste pe care n-ai trăit-o.
O prietenie despre care n-ai ştiut.
A atinge, dar a nu ajunge.
Muncă şi, totodată, neparticipare,
participând doar pentru a fi absent.
Este ceea ce te face un străin celor de lângă tine,
iar pe ei străini ţie.
Jumătate este, spus simplu, un moment de incapacitate.
Dar tu nu eşti jumătate, eşti întreg şi capabil.
Eşti întregul făcut pentru a trăi o viaţă rotundă,
nu jumătate de viaţă.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paraliticul şi frica

Toate trotuarele acestui oraş sunt cârpite
din loc în loc, o casă modernă are trotuarul refăcut cu pietre frumoase
dar pe mine mă încurcă orice denivelare;
consum energie nemăsurată să ocolesc,
să depăşesc acest obstacol;
durează un secol până voi trece noua treaptă,
fiecare pas e o povară, o aventură, o amintire
la fiecare pas aş putea să cad...
veşnic trăiesc cu spaima că-n clipa următoare
mă voi prăbuşi. Nu-mi este teamă de moarte,
îmi este teamă că mă voi trezi în aceeaşi lume
pe care nu o mai iubesc.
Sunt plin de dureri, de temeri
de spaime că într-o zi nu mai pot mişca
şi totuşi creierul va putea să gândească.
Nu înţelegi că şi legumele gândesc şi nu mai vor!
Plâng, fiindcă am pofte, am dorinţe interzise, am amintiri
însă lumea mea nu e a ta
lumea mea îmi aparţine numai mie.
Femeile sunt jumătăţi care se unesc cu jumătatea mea
să demonstreze că iluzia e permanentă, în
jumătate
din mintea mea, din mintea ta, din mintea noastră.
Plâng fiindcă ţi-e milă, că mă compătimeşti, că sunt nervos
şi nu mai pot să mă ascund ca-n alte vremi.
Plâng că mă urăşti sau îţi sunt indiferent
că toată lumea se oglindeşte în ochii tăi.
Plâng mereu
sunt prea multe pietre,
la mine pe stradă trotuarul are altfel de bolovani.
Sunt jumătate câine, plâng cu un ochi
fără lacrimi, fără grimase, fără un tremur pe faţă.
Cealaltă parte e peşte, am ochiul în lacrimi.
Plâng, nu fiindcă mă târâi
ci fiindcă nu mă iubeşti sau nici nu m-ai iubit vreodată...
nu e vina ta, niciodată nu ai ştiut de mine.
În viaţă iubeşti o singură dată, iar eu am iubit,
restul a fost un coşmar şi-aştept cu nerăbdare să-l termin.

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi ajunge la tine

Noaptea s-a urcat în podul blocului
deasupra de etajul unsprezece
şi întunericul îi aluneca pe scări.
Am închis ferestrele
şi am aprins lumina,
nimeni nu părea să observe
până când şi-a dat în petec
şi m-a cuprins un soi de frenezie,
îmi căutam cu mâinile iubita
şi nu era lumină pe scară
iar liftul nu mergea
semn că şi Dumnezeu aştepta
să se întâmple o minune,
un glas totuşi îmi striga
voi ajunge la tine
şi cu ochii închişi.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!