Trup de vioară

cu trup de vioară
şi carnea albă
ca neaua proaspăt aşternută
mi se-aşeza în braţe
fulguială în noapte de Crăciun
acoperindu-mă
ascultându-mă
iar cuvântul meu
i-aluneca arcuş
pe coarda sufletului

şi vibra
şi universul vibra odată cu ea
ochii ei cântau muzica nopţii
pleoapele-i cădeau grele
precum ceaţa pe dunga luminii
faţa rotundă ca o lună plină
zâmbea pierdut
cu fiecare trăsătură

şi nu ştiu dacă eu eram
muzicianul vrăjitor
sau doar ascultătorul vrăjit

îmi citeam partitura
cu degetele pe pielea
mirosind mied şi-a scorţişoară
şi mă pierdeam în universul ei
adânc
precum sunetul ce-nnobilează lemnul viorii
şi mă căutam în nesfârşirea ochilor ei
cum caută înţeleptul
dezlegarea misterelor

şi parcă nici timpul
nu mai încăpea în clepsidră
iar firul de nisip încremenea
în străfulgerarea ochilor ei
simţeam că mor
puţin câte puţin
şi totuşi

niciodată nu m-am simţit mai viu
ca atunci când acordam
trupul acela de vioară
după dorul
şi necesitatea inimii mele

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru Tine

Dorul e aerul tot mai puţin,
Pe care îl respir când mă abţin
La glasu-ţi sfânt cu ochii-nchişi să vin,
Ca o călugăriţă să mă-nchin.

La trupul tău frumos ca o icoană
Fără de care trupul mi-e o rană,
Privind cu ochii ficşi precum o stană
Care se simte-n ochii tăi o pană.

Respir, de dorul tău, parcă revin
Să m-adumbresc la glasul tău puţin,
Ca un văzduh de plâns la un suspin;
Dorul e aerul tot mai puţin.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (5 noiembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mai am puţin, renunţ la trupul tău de lut,
La inima Ta de piatră, la ultimul... sărut,
La timpul de demult, la când nu ai mai venit
Şi acum adorm cu tine-n gând ca la ceva sfânt!

Mai am puţin, mă duc să mă îmbăt cu vin
Şi cu un gând nebun că te-am pierdut...
Când eram copil ademenit într-un... sărut
Ce l-am primit ca pe ceva prea... sfânt!

Mai am puţin, şi de am să te uit cândva
Îmi voi face din clipa Ta nemurirea mea,
În vieţile ce vor urma Tu călăuza... mea
Şi singura muză cu ochii verzi de Stea!

Mai am puţin, dintr-o noapte fără vise
În care visul tău mă bântuie mereu
Şi dimineaţa naşte roua peste flori
Tu floarea mea din viaţa ce va urma!

Mai am puţin, dintr-un plâns fără de lacrimi,
În care plânsul e doar al tău pe obrazul meu,
Tu eşti încă lacrima ce arde-n viaţa mea
Şi singura Stea ce îmi straluce-n noaptea grea!

Mai am puţin, în care dorul e doar al tău,
Iar Eu un pustnic pustiit de gândul... meu
În care m-am pierdut o clipă-n sânul tău
Iar timpul nu a vrut să-mi fie, nici el nici Tu!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Faţete

Fiecare oraş are două jumătăţi.
Bunăstarea dintr-una se ridică dansând,
pe tocuri de 13,
trece cu geamurile deschise
şi muzica bubuind în boxe,
cu 120/oră pe străzile luminate feeric.

În cealaltă, coboară deznădejdea, şi întunericul, frica zilei de mâine
musteşte în găurile din pantofi,
glasul foamei chiorăie
în spatele zidurilor netencuite.
Miroase a igrasie şi-a frică.

Până şi ceaţa ocoleşte jumătatea "bună",
fumul centralelor
şi lumina albă a neoanelor
o ţine la distanţă,
şi zăbrelele de fier ale porţilor cu telecomandă.

În jumătate cealaltă ard vise
ce nu vor încălzi niciodată
disperarea cuibărită
în cutiile de chibrite,
doar ceaţa,
umedă şi parşivă,
îşi întinde mâinile
spre ferestrele murdare,
se lipeşte de ochii de stânga
să nu-i vadă pe cei de dreapta,
dezbinând.

Din loc în loc, câte un bec pâlpâie galben,
semn că aici stăpâneşte neputinţa,
şi orice urmă de noroc
s-a pierdut la ultima aruncare de zar...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă ochilor căprui

Iubita mea cu ochi de căprioară,
Parcă acum te văd întâia oară!

Parcă acum te văd cât eşti tu de frumoasă,
Iubita mea cu ochii de brazdă-ntoarsă.

Iubita mea cu ochii căprii,
Castane-n mână de copii,

Aşa frumoşi cum sunt acum
Ochii tăi n-au fost nicicând!

Lumina lor când m-o-nveli,
Văd toamna coborând în vii

Cum face frunze ruginii...
La fel ca ochii tăi căprii.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi rămas cu mine...

De-ai fi ramas cu mine când au plecat cocorii,
Ţi-aş fi cântat în noapte pe strune de vioară,
O simfonie-albastră, împrăştiindu-ţi norii
Când ploile tristeţii ar fi-nceput s-apară.

Te-aş fi făcut vioară şi ca un acordor
Vindecător de mana durerilor din tine,
Pe corzile bolnave din sufletul algor
Turnam cu grijă mirul iubirii să te-aline.

Cu trupul meu arcuş, secătuit de dor,
Ai fi cântat din nou cu patimă şi sete,
Doar armonia vieţii, iar focul dirijor
Incandescent în noi cu flăcari violete.

Dar ai ales să pleci, prea lesne şi departe,
Pierdută-i partitura cu muzica dorinţei,
În mine mor izvoare de tine necântate
Şi-n locul lor rămâne doar hăul neputinţei.

poezie de Angelina Nădejde (21 iulie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efemeride

Mă copleşeşte bucuria
ce zumzăie în muguri
ca o promisiune a vieţii
şi simt primăvara
crescând în mine
ca firele de iarbă
din pamăntul reavăn
pe care s-a odihnit zăpada.

Aud tristeţile pulsând în urechi
şi-mi simt sângele gros
ca un râu de munte
ce duce cu el toate sudalmele iernii.
Într-un colţ al sufletului
încă doare lipsa ta
dar e ceva atât de firesc
aşa cum sunt ploile
în luna lui martie...

Şi atunci ştiu
că trăieşti în carnea mea
că niciodată nu te-am pierdut
că ai trecut doar într-o altă stare...
şi că în curând
te vei răsfăţa pe buzele mele
în înflorirea unui surâs.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapte

a fost odată o dâră de nisip
trăia retrasă în ochiul întredeschis al umanităţii
întunericul se rotea în jurul axei
în ape se scurgea densitatea timpului
rătăcind printre deghizate vise
noapte se înecase în lumina ochilor
s-a stins apoi încet-încet pe valul tăcut
eu n-am spus niciun cuvânt
doar un poem am aşezat pe un rând
zilele se scurgeau pe umeri
în clopotul gol al tăcerii
bătea pe faţa îngheţată a lumii
mâinile mi-au ieşit din nori
am tras atunci zăvoarele cerului
să izgonesc întunericul
ziua cutreieram câmpiile
citind pe pietre rune străbune
mă odihneam în fânul proaspăt cosit
privind lacrima ce şiroia în iarbă
pe bolta fără hotar
un înger, o veste
miezul nopţii a plâns
sub tălpi am simţit paloarea
şi am ţipat
a fost doar o şoaptă
se închidea o floare
adâncă ca un destin pierdut în iarbă
am fost odată un om pe o dâră de nisip
un foc de lumină aprins în veci

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea viorii

A luat cu sine o vioară şi a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Şi-a început să plângă-arcuşul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau şi ele; şi-au plâns o zi, şi-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii şi ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcuşul se-nconvoaie; ştia de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrişu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt şuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept şi îl despică;
Vârtej de of şi ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcuşul ei visarea şi frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... şi dor şi depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârşit la ea.

Ecoul a purtat cântarea şi peste munţi... şi peste mare!
La ceas de taină şi hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forţa cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă îşi ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;
Ce pare aprigă furtună, la ea e aprigă chemare!
Nu alerga! Plutea; pe trăsnet, pe picăturile de ploaie;
Prin păr, pe faţă şi pe trupu-i, străluce-n fulgere, şiroaie.
Cămaşa-i se lipi de trup... iar vântu-i dezgolise nurii;
Frumosu-i zâmbet înflorise pe mai frumosu-i colţ al gurii.
Privirea-i luminează drumul; se roag-aprins la cele sfinte
Iar ruga, dorul şi iubirea îi dau puteri nebănuite!
Zăreşte stânca! Iar pe ea, un zeu; ce ţine în arcuşul său furtuna!
Deasupra sa, străluce insăşi Luna. Şi-i pare-un sfânt; mai mult: un Dumnezeu!
Din departări veni-ntr-un suflet spre-a-l asculta; spre a-l vedea!
Căci plânsul lui durea-n făptur-ai; prin ochii lui, plângea chiar ea!

Potop şi Lună plină, deopotrivă? Nicicând nu s-a văzut aşa ceva!
Sunt sufletele celor doi; ce strigă! Ce-ascund dorinţă! Dorul de-a se-avea!

Din colţurosul vârf al negrei stânci, privi în jos; şi-n crunta sa privire
Ce îi trăda simţirile adânci, zvâcni precum un fulger... o sclipire
Căci o văzu; simţi şi moleşeala când, fără veste-n mâini, s-a frânt vioara!

Un ultim trăsnet! Şarpe de lumină-l încolăci pe neagra, recea, stâncă!
Iar vântul spulberă a sa cenuşă! În urmă... doar o linişte adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară, cu lună plină, pe aceeaşi stâncă,
De mii de ani tot plânge-a sa vioară şi dorul şi durerea lui adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară! Dar parcă s-ar vedea întâia oară!

La baza stâncii ce îţi dă fiori, cad lacrimi de fecioară pe... maldăr de viori!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ne tropoteşte-n suflet dorul, liber,
Precum sălbatici caii peste câmpuri
Şi fluierul străbun doinind în sânge -
Vlăstarele ni le tresaltă-n sâmburi...

Că rădăcini de aripă, în glie
Se-nfig adânc, în inimă de sat,
Ca să trezească-un pui de Românie
În fiecare fiu care-a plecat...

Ni s-au lipit potecile de talpă
Când ridicarăm zborul din noroi.
Să dea, din lutul lor, în vise muguri,
Să nu uităm cumva drumu-napoi.

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce să n-am şi eu, puţin noroc
În lumea asta plină de păcat
Şi parcă timpul stă pe loc,
De noapte legănat

De ce să n-am şi eu, în viaţă rost
Când inocenţii falnic risipesc,
Pierdut mă simt, minţit am fost
Şi totuşi, mai plătesc!

Sau ofilit salcâmi şi lilieci
Mi-e dor să simt al lor parfum
S-alerg nebun, să uit pe veci
De al iubirii fum

Să nu am bani, nici dorul omenesc,
Mi-aş face casă în sălbatic loc
În flori de mai să-mi odihnesc
Sfârşitul meu noroc

Şi părăsit de toţi să mă ascund,
Acolo unde soare n-o mai fi
Să dorm puţin, să uit profund
De noapte şi de zi.

poezie de Stefan Băiatu (21 martie 1987)
Adăugat de Stefan Băiatu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te pierd

Te-ndepărtezi, încet, pe zi ce trece.
Te simt tot mai pierdut, tot mai străin
Şi văd cum te înghite noaptea rece
A celor ce-au plecat şi nu mai vin.

E-atâta abandon în mersul tău
Şi-atâta renunţare în privire
Că nu mai ştiu de bunul Dumnezeu
Sau diavolul sculptează-n a ta fire.

Te strig dar nu auzi ca altădată,
Ţi-e gândul îndreptat spre alte lumi.
Vorbeşti cu cei plecati şi, Doamne, iată
Cum dai cu flit când spun să te-aduni.

Ţi-e glasul stins, vorbeşti mai mult cu tine
Iar ochii tăi nu mai privesc în jur
Ci doar, pierdut, spre lumile divine
Ce-absorb în ele sufletul tău pur.

Te-ndepărtezi puţin câte puţin.
Alegi cu moartea să te însoţeşti
Chiar de-i amară cupa cu venin,
Senin o bei şi nu te-mpotriveşti.

Te pierd... şi nu ştiu cum să te opresc
Să mai rămâi un timp în lumea mea
Să pot să-ti spun că încă te iubesc
Şi să-ţi arat ce-nseamnă dragostea!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce plezniră toate corzile, violonistul rămase cu lemnul viorii în mâmă. Atunci, continuă concertul după ce atinse coarda cea mai sensibilă a sufletului său.

aforism de Mihail Mataringa (1 ianuarie 2011)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul

am aşezat o piatră pe drum
apoi am trecut de mine
borna arăta sacadat o singură cifră
fulgi albe cădeau peste ani
simţeam opac apăsarea timpului
căutam trupul
între atingeri imprecise
noaptea învelea sânii goi
degetele îţi acopereau duios buzele
te-am dezbracat de tăceri, sărutând universul

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lemnul Crucii

E vremea când natura se-nnoieşte
Când clopotele bat din ce în ce mai tare
Iar lemnul crucii iar se înroşeşte
Sub plâns amar şi trist de lumânare...

E vremea regăsirii şi-a iubirii
E vremea când se dăruiesc iertări
Mă iartă de-s sortită azi pieirii
Ca florile tăiate-n sărbători...

Voi reveni din nou la primăvară
În lemnul sfânt al crucii-nmugurind
Să nu uiţi doar s-aprinzi seară de seară
Iubirea mea-n lumina unui gând...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Susur de vioară

De nu mi-ai fi, te-aş aduna din stele,
Din mugurul de verde-neîmblânzit,
Din umbra ce e dată fiinţei mele,
Din ceasul vieţii, ce-mi e hărăzit.
De nu te-aş şti, te-aş căuta-n trecut,
În visele ce mor în zori de zi,
În şoaptele ce-n mine s-au născut
Să caute-mplinirea-n poezii.
Aş răscoli pădurile de gânduri,
Câmpiile simţirii le-aş ara,
De-ar curge-n sânge slove rânduri, rânduri
Şi carnea mea cu lacrimi vor săra!
De-ar fi să nu te am cu mâinile-amândouă,
Din doruri, din visări, te-aş plămădi
Iar sufletul mi-oi împărţi pe-n două
Şi-n pieptul tău, apoi, l-oi rasădi!
Tu eşti al meu! Îţi port muzica-n sânge!
O partitură-n pielea mea gravată,
Voi fi etern vioara care plânge
Întregul ce-l formam noi doi odată!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

Arat-am câmpurile nopţii
Cu dorul înhămat la plug
Şi-n carnea dulce a libertăţii
Am pus scânteia unui rug,

Să ardă nemurirea-n tine,
Eternitatea să te strângă,
S-alergi câmpiile senine
Şi stelele să nu-ţi ajungă,

Să te arunci din cer în mare
Parjolu-n suflet vrând să-l stingi,
Dar setea ce o porţi, în sare
Mai tare-n tine s-o încingi;

Să cauţi ochii-nlăcrimaţi,
Să-ţi potoli setea-n a lor rouă
Şi în iubire-ncarceraţi
Să le dai o lumină nouă;

Să-ţi ierţi păcatu- nsingurării
Şi-abisul gândurilor triste,
Să laşi ca plată neuitării
Poemele cu lacrimi scrise;

Să iei ca martor universul,
Să juri pe stele şi pe Lună,
Că mie-mi aparţine versul
Ce ne rosteşte împreună!

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Tăi...

Inima mea, pasăre călătoare,
Şi-a găsit pacea
În albastrul ochilor tăi.
În ochii tăi
Văd limpezimea zorilor,
Ochii tăi sunt leagănul stelelor.
Inima mea
Se pierde în adâncul albastru
Al ochilor tăi fascinanţi.
Lasă-mă să mă scald
În nemărginirea lor.
Zâmbetul tău-rază de soare
Îmi iluminează sufletul
Aducându-mi pacea, liniştea, iubirea.
Îmi place
Felul cum mă priveşti,
Îmi place
Sărutul tău cald.
Îmi place
Cum îmi mângâi trupul,
Ca pe-o vioară
Ale cărei strune scot sunete
Numai de inima ta, auzite.
Cuvintele tale
Sunt licăriri de lumină,
Îmi place să fim împreună.
Dragostea mea e un ocean,
Cu cât te scufunzi în el,
Cu atât mai adânc devine.
Inima mea, pasăre călătoare,
Îşi trăieşte clipele
De visare, fericire şi iubire...

poezie de Floarea Cărbune (1 septembrie 2019)
Adăugat de Adina M. Neghirla
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora când...

E ora când se scutură castanii,
Când se trezesc dorinţele târzii,
În ochii tăi să vii să-mi stâmpăr anii
Şi dorul risipit în poezii.
E ora-n care sunt cuprins de teamă,
De nostalgii ce-s dureros de dulci,
Ascultă depărtarea cum te cheamă
La pieptul tău dorinţa să mi-o culci,
M-aş pierde-n tine aşa... ca într-o vară,
Când timpul curge greu şi obosit,
Un greiere ce scârţâie-o vioară
În grâul copt ce trebuie cosit.
Ca ochii umezi, blânzi, de caprioară
În adâncimea verde-a codrului,
Că te doresc, la fel ca prima oară,
Când mi-ai dat foc c-o şoaptă visului...
E ora când ademeneşte noaptea
Fantasmele ce-n mine trec râzând,
De după colţ, atent, pândeşte moartea
Indiferent îi spun să stea la rând,
Mai am încă în mine-un dor ascuns,
Ce gându-mi chinuie la ora când
Chemări aşteaptă doar să-mi răspuns
Hălăduind prin sufletul flămând...

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva, o să ne avem

Cine spunea că dacă atingi soarele
te arzi?
Minciuni!
Eu, astăzi am fost in miezul lui
şi nu m-am ars,
am simţit altceva.
Ea, ea ardea!
Ardeau buzele,
am simtit când atingerea lor
mi-a lăsat răni pe fiecare gând.
Ardeau mâinile,
când buzele mele au atins
fiecare notă din simfonia
de netrăiri din ele,
am rămas cu o rană
ce nu se va vindeca niciodată.
Probabil n-am să mai pot
săruta altceva,
decât pe ea.
De ce?
Fiindcă cicatricile noastre
se potrivesc de acum.
Ardeau ochii când mi-a spus:
-Stop!!!
Îi era teamă sa nu se stingă,
îi plăcea flacăra,
îi plăcea lava ce îi curgea
din fiecare literă a gândului ei,
mă voia şi mâine,
eu, o voiam de acum.
Am simţit cum mă cuprinde.
Ce puteam să fac?
Am întins mâinile
şi am cuprins-o în braţe,
nu voiam ca lava
să se scurgă dincolo de mine.
M-a strâns în braţe,
şi am simţit
că m-a îmbrăţişat
o întreagă lume.
De undeva, un înger m-a lovit
peste ceafă spunându-mi:
Iubeşte-o!... Iubeşte-o!
Am lăsat-o uşor pe pat,
arăta ca o felină,
părul răvăşit îi acoperea faţa,
era o panteră,
pantera mea,
mă chema cu degetul,
cu trupul,
cu ochii,
cu totul ei.
M-am oprit...
Şi ea.
Am visat destul pentru azi,
ştiu, cândva o să ne avem
şi va fi cutremur.
Până atunci, ard!

poezie de Mihail Coandă (16 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uită-mă

Uită-mă, precum o pană, uită aripa ce-o zboară
Uită-mă, precum arcuşul, uită coarda de vioară
Ce vibrând aşteaptă iarăşi mângâierea lui cuminte
Uită-mă te rog, ca astfel, să-ţi aduc din nou aminte

Cum te mângâi cu privirea chiar de mâna te atinge
Cum sărutul meu, iubito, te alintă şi te frige
Atingându-ţi pielea fină de pe gâtul tău suav
Aşternând fiorii clipei peste trupul tău firav

Dacă vrei, mă uită-n noapte, ca aminte să-ţi aduc
Alipindu-mă de tine, încercând să te seduc,
Trupul meu să te respire, împreună să plutim,
Uită-mă, dar fii-mi alături, să-ncercăm să ne-amintim

Amnezii să te cuprindă, însă toate temporare,
Să mă uiţi de te mai supăr, dăruieşte-mi iar iertare,
Uită-mă, dar mă iubeşte, inima să-ţi fie a mea
Să-ţi aducă ea aminte că de fapt nu poţi uita

poezie de Adi Conţu (27 iunie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!