Învăţătoarea

Ţin minte-un timp ce nu l-a şters uitarea,
Când, lângă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos şi blând: învăţătoarea.

Eram copii, vreo douăzeci, în clasă,
Unii mai vrednici, alţii mai poznaşi,
Dar toţi tăceam când auzeam pe sală
Mult aşteptaţii, cunoscuţii paşi.

Intra cum ar intra în casa ei
Şi ne vorbea de câte sunt pe lume,
În limpezi vorbe, pline de temei,
Şi pentru înţelesul nostru-anume.

Voi şti oricând, chiar anii de-ar mai trece,
De ochii ei, de părul ei bălai,
De mersul, de dulceaţa ei din grai,
De-nvăţătura-i, niciodată rece.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunica

Din negura uitată a vremii,
Păstrez un chip frumos şi blând.
Un chip pe care n-am să-l uit
În viaţa toată.
E chipul de bătrână,
Bunca mea cea bună.

O văd aşa precum o ştiu,
Cu părul nins, cu furca-n brâu,
Cu faţa ei brăzdată,
Cu mâna-i albă şi curată,
Cu ochii blânzi, cu a lor priviri
Ce m-au vegheat.
O văd acum împletind,
La mine-acum o aud strigând.
Îmi dă un sfat, eu n-o ascult.
Mă dojeneşte. Încep să plâng.
Ea mă mângâie-ncetişor
Şi mă alină: betul puişor.
Să tac, mă-ndeamnă s-o ascult,
Să merg la trabă s-o ajut.
Dar nu am vrut!

Şi uite anii au trecut,
Aş vrea s-o văd şi s-o ascult,
Să merg la treabă s-o ajut,
Dar nu mai e!

poezie de Adrian Timofte din Versuri şi vorbe (1990)
Adăugat de Adrian Timofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţii

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân' ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi'nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos!

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea...
Nici vorbă... cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia!

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân' asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud...

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi...
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii...
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilării

Eram copii desculţi şi goi,
Trăind prezentul în natură,
Jucându-ne în iarbă şi noroi
Pe luncă sau în bătătură.

Am fost şi buni, am fost şi răi
Într-o Moldovă rătăcită,
Poznaşi şi plini de vânătăi
Copilărie tristă-fericită.

Eram în curte între animale,
Crescându-ne unii pe alţii,
Sau în grădină, între cereale,
Primind instrucţiuni sau observaţii.

Apoi ne-am răspândit în lume,
Foarte rar ne mai vedem,
Am rămas copii cu glume
Când ni le-amintim mai râdem.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de Alexandra Tudoran
Comentează! | Votează! | Copiază!

Închisorile iubirii

atunci când am deschis ochii prima dată, am văzut lumea
cu toate că nu am înţeles mare lucru
şi de câte ori i-am închis, am furat tot ce am văzut
şi-am aruncat în închisoarea amintirilor

primul chip, primul surâs, primul sărut, totul e acolo
printre mii de alte amintiri prizonieri
chip lângă chip, surâs lângă surâs, toţi cei iubiţi sunt acolo
şi mă plimb pe acele culoare deschizând când şi când uşa unei celule

dacă fiecare are o închisoare
atunci fiecare dintre noi se împarte
în tot atâtea amintiri deţinuţi
şi mă întreb: pe noi cine ne mai eliberează?

să nu mori înaintea mea luându-mă cu tine în uitare...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petale atinse

Tăceam la mal,
oceanul rece tremura
şi-o mai chemam,
sub floriile ce înmugureau,
nu apărea.

Tăceam apoi pe la izvor,
friasone tari mă scuturau.
Copac subţire, în viitor
toţi îl uitau,
iar vântul orchestra.

Un dor de slove se iveşte
şi îmi amintesc - cărunt,
nocturna, rece, tinereţe
unde erai când am tăcut?

poezie de Antonio Mihai Vanţ
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Josiah Tompkins

Am fost cunoscut de toată lumea şi foarte mult iubit,
Bogat, conform standardelor recunoscute
În Spoon River, unde am trăit şi muncit.
Aici eram acasă,
În pofida faptului că toţi copii mei au plecat departe –
Căci acesta este rostul vieţii – toţi, mai puţin unul.
Băiatul cel mic a rămas acasă
Pentru a fi sprijinul meu la bătrâneţe,
Şi cosolarea mamei sale.
Apoi, eu am început sa devin tot neputincios, iar el tot mai puternic;
Şi nu mai era de acord cu mine in privinţa afacerilor,
Şi soţia lui spunea că sunt o piedică pentru el;
Şi şi-a convins mama să fie de partea lui,
Şi tot aşa până când mi-au dat lovitura finală, încercând să mă mute
În casa unde copilărise ea, în Missouri.
Astfel o bună parte din averea mea s-a pierdut –
Oricum, îmi făcusem testamentul chiar înainte să se fi întâmplat asta,
Aşa ca n-a putut profita prea mult.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te văd

Vreau să te văd, iubito,
Şi chipul să-ţi sărut,
Dar nu pot veni la tine,
Chiar dacă te iubesc mult!

Tu mi-ai zis că sunt
Un înger dulce pe pământ,
Dar eu, fără tine, mă simt
Ca o frunză bătută de vânt!

Vreau să vii la mine,
În braţe să te strâng,
O, tu, îngerul meu,
Cu chip frumos şi blând!

poezie de Vladimir Potlog
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am iubit, Attis, acum mult, mult timp (Sappho XXIII)

Te-am iubit, Attis, acum mult, mult timp,
Când pe vaste păşuni însorite
Erau încărcaţi de floare oleandrii cei mari,
Iar noi adeseori, la căderea amurgului,
Hoinăream împreună pe lângă izvoare de-argint,
Când teaca frunzelor de iarbă erau umedă de rouă
Şi purpura devenea ceaţă-n lumina tot mai palidă-a serii.

Bucuria şi tristeţea pe care le-am cunoscut auzindu-ţi vocea
Şi splendoarea superbă a iubirii –
Singurătatea care-întristează pustiul
Şi dulceaţa cuvintelor care-l face durabil.
Amarul dorului şi acuitatea dorinţei,
Tovărăşia aceea înţelegătoare prin zile liniştite,
Prin ampla şi leneşa frumuseţe a lumii;
Şi o inefabilă, bucuroasă eliberare
În templul nopţii prea-sfinte.

O, Attis, cât te-am iubit acum mult, mult timp,
În vara aceea bălaie şi perisabilă la malul mării!

*Attis era zeul frigian al vegetaţiei, preluat apoi de mitologia
elenă ( iubitul infidel al mamei zeilor, Cibele), respectiv de cea romană
( un tânăr şi frumos păstor din Frigia, de care s-a îndrăgostit zeiţa Cybele).

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când simt că sunt supărată...

Când simt că sunt supărată,
De griji şi oboseală încărcată,
Mă întorc la casa părintească,
Ca măicuţa mea bună să-mi vorbească.

Stăm de vorbă, până-n miez de noapte,
Vorbim despre tot, şi despre toate,
Îi spun mamei ce m-a supărat,
Iar ea mă linişteşte cu un sfat.

Oricând găseşte o vorbă bună
Şi mi-o spune ţinându-mă de mână,
Cum făcea când eram micuţă,
În a ei ogradă, o fetiţă.

Nu ştiu mamă, cum mai poţi,
Să-ţi ajuţi copiii toţi?
Că anii repede au trecut
Şi tu ai îmbătrânit.

Tu la toţi te uiţi cu drag,
Când îi vezi venind în prag,
Şi tare te mai mândreşti,
Căci pe toţi tu îi iubeşti.

Îţi mulţumim măicuţă dragă,
Şi ştim că o viaţă întreagă,
La tine oricând venim,
Un sfat bun noi o să găsim.

poezie de Felicia Niculina Lămăşanu
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

în tăcere îi creşte

viguros nasul din dotare-naştere
la nici o apă distanţă de ochii
inundaţi de albastru de dor
un izvor fără drum pornea în jos
pe protuberanţa ajunsă la o mărime
apreciabilă până la panică

semăna din oglinda afumată un timp
cu napul de porc mult iubit blând
crescuse din minciună intra pe uşă
câteva secunde înaintea chipului

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Actorul

Lui Mihai Volontir

Intrase în lacrimi – încerca să plângă
Aşa cum ar putea să plângă cineva
Dacă într-o bună zi se va găsi lângă
Propria moarte, a sa.

Apoi intra în zâmbet – cu prietenii toţi:
Cu ei râdea mai mult decât cu gura,
Râdeau în el chiar şi cei morţi,
Sfărmând trădarea, împrospătând arătura.

Intra pe urmă-n dans, cu viscolul de seară:
Dansau zăpada anului întreg.
Striviţi de oboseală, dansau şi ameţeala –
Dansul lor nici cu plugul nu pot să-l şterg.

... Şi în sfârşit, intrase în propria-i făptură...
Vorbea încet, doar singur să se-auză.
Se risipea-nserarea, fără-nici o lovitură –
Răbdarea-i mai zăcea palidă pe buze...

poezie de Renata Verejanu din Poetul dintre milenii (1979)
Adăugat de Alina Dragancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama

Mai caldă
Decât calda pâine,
Privirea mamei
Mă-ntâlnea!
Şi-mi dăruia
Azurul lumii,
În braţe
Când ea mă strângea!

Şi tot pământul înflorea,
Când îi eram alăturea!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un vis de iubire

Pe când ploua în paradis
Cu stropi mari de fericire,
Noi doi trăieam un vis,
Un vis frumos de iubire.

Viaţa părea ca un pom în floare,
Tu erai ca un vânt cald într-o zi fără soare.
Eu credeam că sunt un zeu,
Tu îmi şopteai dulce că sunt doar al tău.

Trăiam într-o lume creată,
Parcă doar pentru noi.
Eram fericiţi şi plini de speranţe,
Eram în doi.

Dar anii au trecut rând pe rând
Tu eşti cu părul alb şi eu la fel sunt.
Dar trăim tot acelaş vis de iubire
Cum am trăit de mult cândva.
Căci eu sunt toiagul tău şi tu eşti speranţa mea.

poezie de Vladimir Potlog (3 ianuarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, mamă

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun blând, "sărut mana".

Iar telefonul tace, deşi mă uit la el,
Cât mi-aş dori acum să văd al tău apel
Şi să aud din nou cuvintele divine:
"Ce mai faci dragul mamei, la tine-i totul bine?".

Şi mă gândesc că poate e doar un vis urât
În care-un negru demon în iad m-a coborât
Şi-aştept cu nerăbdare să mă trezesc din nou
Şi plin de fericire să văd iar chipul tău.

Dar timpul trece, trece şi tu nu mai apari
Ah, unde s-au dus oare ochii tăi buni şi clari?
Ştiu că sunt morţi şi de-aia să vadă nu mai pot
Şi am murit şi eu, chiar dacă nu de tot.

poezie de Octavian Cocoş (6 mai 2021)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renaştere

Am rupt pagini din sufletul meu şi ţi le dau... să se renască ca pasărea Phoenix în ochii... şi în enigmele inimii tale.

M-am aşezat cu sufletul pe-asfalt
Să-l simt la fel de gri, la fel de rece
Cu gânduri învelite-n timp
Care nu vindecă... doar trece

Am căutat un soare-al meu
În aburul de dimineaţă
Ars-am în apusul său
Pe-asfaltul sufletului greu

M-am ascuns în odaia-mbibată
De vise, lupte, căutări
Sub un cearşaf de umbre îngheţate
Sub ritmul trist al pianului global

Acolo într-un dans fatidic
M-au prins hoţii de vise
Pe când Orfeu se zbuciuma sporadic
Pentru salvarea unui chip apatic

Greşit-am când am ars delir
Când eu în fapt, de mult eram
Cenuşa păsării de foc
În zbor învăţasem să respir.

poezie de Ana Toporeţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste din copilărie

Aş vrea cadou de ziua mea
O zi şi jumătate din copilărie.
Să mai alerg după o jucărie
Răvăşind întreaga gospodărie.

De aş putea păstra imaginea
Ce am iubit mai mult în sinea mea,
Să-l văd pe tata cum intra în casă
Cu daruri pentru noi ascunse-n plasă,

S-ascult poveştile copilăriei
Rostite blând de glasul mamei,
S-adorm în umbra flăcării din sobă,
Să mă visez jucându-mă în iarbă...

poezie de Alin Zamfir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unei femei

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi...

Daţi-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia o îmbrăţişă prieteneşte, cu căldură, cu afecţiune; cealaltă păru mult mai rezervată în gesturi, nu o întâmpină pe Lia cu tot atât de multă bucurie. Ambele intrară în cabinet. Magda se afla pe acelaşi scaun unde o lăsase Lia, rămăsese nemişcată. Când auzi uşa deschizându-se, nu se întoarse deloc s-o vadă pe Dora, nici măcar de curiozitate. Amândouă veniră în faţă, una lângă alta. Vrând, nevrând, Magda o zări pe prietena Liei. Dând ochii cu ea, tresări uşor: Dora chiar semăna foarte mult cu Lia. Era tot înaltă, suplă, tot brunetă, tot cu părul lung; doar ochii îi erau căprui, spre deosebire de cei albaştri ai Liei. În rest, chipul îi era la fel de blând, trupul la fel de suplu; asemănare foarte mare. Iar când mai şi vorbi, la fel de blând, asemănarea deveni şi mai izbitoare; aproape că nu le mai deosebea pe cele două prietene.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi nimeni...

Şi nimeni nu mă vede când eu tac...
Şi nimeni nu m-aude când vorbesc.
Cu sufletul rănit şi mult opac,
Ca o lumina sunt care mult orbesc...

Şi nimeni nu cunoaşte ce port eu...
Sunt ca o scoică ascunsă în durere.
Şi-mi ascund tainele în ea mereu,
Sunt inima ce ştie să ofere...

Şi nimeni nu alege să îşi tacă
Plânsul tăcut, aşa cum eu aleg...
Las zile câte una ca să treacă,
Şi-aştept comoara să-mi culeg.

Şi nimeni nu mai plânge azi cu mine...
Sunt prea avari în proprii simţăminte.
Nimeni nu vrea să-şi urce munţi, coline
Şi-au încălcat chiar proprii jurăminte.

Sunt într-o lume oarbă, mult prea rece...
Sunt ce nu poţi să afli când nu vezi...
Inima mea, pe toţi ea vă întrece,
Sunt mult prea mult, ca să mă crezi...!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!