Bunica
Din negura uitată a vremii,
Păstrez un chip frumos și blând.
Un chip pe care n-am să-l uit
În viața toată.
E chipul de bătrână,
Bunca mea cea bună.
O văd așa precum o știu,
Cu părul nins, cu furca-n brâu,
Cu fața ei brăzdată,
Cu mâna-i albă și curată,
Cu ochii blânzi, cu a lor priviri
Ce m-au vegheat.
O văd acum împletind,
La mine-acum o aud strigând.
Îmi dă un sfat, eu n-o ascult.
Mă dojenește. Încep să plâng.
Ea mă mângâie-ncetișor
Și mă alină: betul puișor.
Să tac, mă-ndeamnă s-o ascult,
Să merg la trabă s-o ajut.
Dar nu am vrut!
Și uite anii au trecut,
Aș vrea s-o văd și s-o ascult,
Să merg la treabă s-o ajut,
Dar nu mai e!
poezie de Adrian Timofte din Versuri și vorbe (1990)
Adăugat de Adrian Timofte
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.