La Drăgăşani, răsăritul arată o lumină puternică, o lumină albă- aurie, strălucitoare ca faţa unui prunc împăcat de îngeri invizibili, o lumină tânără care se împlineşte până la zenit, după prânz începe coborârea, lumina se coace, capătă încet arama cerească până la rumenirea deplină, moare puţin câte puţin în spuza amurgului... spectacolul amurgului te lasă fără grai, uitându-te la ultimul fir de aramă stelară cum cade în întuneric, apusul acumulează toată pacea focului care redă o culoare ce n-a putut fi vreodată imitată de ceva sau cineva, apusul îndeamnă privirile către o melancolie blândă a tuturor vieţuitoarelor până la sfârşeala oricărui stres acumulat peste zi.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019, Însemnări din inima Olteniei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Drăgăşani, răsăritul arată o lumină puternică, o lumină albă- aurie, strălucitoare ca faţa unui prunc împăcat de îngeri invizibili, o lumină tânără care se împlineşte până la zenit, după prânz începe coborârea, lumina se coace, capătă încet arama cerească până la rumenirea deplină, moare puţin câte puţin în spuza amurgului... spectacolul amurgului te lasă fără grai, uitându-te la ultimul fir de aramă stelară cum cade în întuneric, apusul acumulează toată pacea focului care redă o culoare ce n-a putut fi vreodată imitată de ceva sau cineva, apusul îndeamnă privirile către o melancolie blândă a tuturor vieţuitoarelor până la sfârşeala oricărui stres acumulat peste zi.

Camelia Opriţa în Însemnări din inima Olteniei - Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 20
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deznădejdea este o stare cerebrală în care şi partea cerească trăieşte durerea a cărei profunzime duce până la momentul absent al gândirii, încordat cu disperarea, dar nu-şi pierde lumina. Deşi convulsiile sunt vii, ele nu pot stăvili lumina părţii cereşti.
Ca şi dragostea, spiritul din lumină a venit, în lumină se întoarce, căutându-şi esenţa şi eternul în adâncimea luminii.

Camelia Opriţa în Iubirea nu are dreptul la somn
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

La romani, răsăritul şi apusul dau naştere ceasului pe nisip; un cerc in mijlocul căruia se punea un băţ: şi asa se măsura efemerul.
Grecii spuneau că frumuseţea fizică a femeii este ca răsăritul şi apusul de soare.

Camelia Opriţa în Răscolim trecutul pentru a inventa viitorul (20 martie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul

de când privesc apusul
soarele a scâpătat pe jumătate-n mare
un vapor care treptat se scufundă
tu îmi arăţi cerul franjurat de lumină
ca o moarte aşteptându-şi ceasul

pe umerii valurilor
umbre cu dinţi alungiţi
deasupra zborul alb al pescăruşilor

pe faleză noi şi briza înteţită
plini de întrebările toamnei
care se apropie dinspre munţi

noaptea cade pe scări
o pasăre cu aripile smolite
oraşul cu geamurile-n lumină
simte zgomotul de pe străzi
ca o durere prin oase
se aşează cu capul pe ţărm
noaptea-l zbuciumă-n somn
şi visează răsăritul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (9 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu mâini de lumină

Întorc gândurile până se uscă cum fânul,
devin moi aromate,
în tinereţe am adormit pe căpiţe
şi am rămas îmbătat de mirosul copt.

Acum învârt ideile şi le las să germineze,
caut esenţe de trăire vie,
merg mai departe şi-mi evaluez posibilitile
de a fructifica rodul
care să-mi umplă viaţa
cu mireasma răcoroasă a nopţilor de mai.

Doamne, în universul atât de înălţător
picură-mi din harul tău cîte puţin
până mă trezesc om
cu mâini de lumină.

Poate nu ştiu să adaug zilele frumoase,
dar ceva din suflet am să pun
până va înflori din el recunoştinţa.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O! Tu lumină orbitoare

"Cine te aşteaptă te iubeşte
Iubindu-te nădăjduieşte
Ca într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină"
I. Alexandru
O! Tu lumină orbitoare
Tu care-ai pus lumină-n noi
Răsari deplină pe răzoare
Răsari pe ori şi ce zăvoi.

Te aşteptăm făr' ezitare
Cu lacrime în ochi şiroi
O! Tu lumină orbitoare
Tu care ai pus lumină-n noi.

Ca pomii-n Mai în plină floare
Lumina lină, fă din noi
Noi raze-n inimi să coboare
Şi peste bulgări de noroi
O! Tu lumină orbitoare.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Priviţi răsăritul şi apusul soarelui ca pe un spectacol al efemerului, ca pe o scenă pe care oamenii urcă zgomotos şi trec tăcuţi în uitare, un spectacol în care culorile se nasc şi mor în freamătul soarelui.
Priviţi răsăritul şi apusul soarelui ca pe un spectacol al cerului atâta vreme cât sunteţi înăuntrul timpului, combinaţi frumuseţea din interiorul vostru cu o sinceritate perfectă în relaţia cu Dumnezeu.

Camelia Opriţa în Răscolim trecutul pentru a inventa viitorul ( din cartea Zidul gândurilor ) (2020)
Adăugat de IoanAIoan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină născând lumină

Iubirea adevărată eternitatea oare caută?
Îşi naşte lumea ei, în infinit, atemporală!
Căci in infinitatea materiei stelară combinată
Noi vom primi întunericul sau lumina adunată

Si ea cum se hrăneste-n iluminarea neâncetată
Viteza timpului n-o v-a ajunge-n urmă niciodată
Lumină născând lumină cu putere din altă lumină
Lumină din lumină adunând viteza-i divină

Omenescului si universului trecându-i nevăzută
Fără a putea de timp vreodată să fie măsurată
Căci oameni pentru orice scuză timp îsi caută
Iubirea adevărată nu-şi v-a cere timp şi distanţă

Prezente acum in orice lege ş-a omului dorinţă
Dând vina când suntem cuprinsi de a lutului neputinţă
Modelată în măşti de stele puse de noi pentru ispită
Ce ne-o arată timpul si distanţa lui prea mărginită

Ce nu poate ajunge in veci peste veci vreodată
Lumină născând lumină din dragostea-i adevărată
Si nu cum credeti, combinată, ci veciilor adunată
Trecând peste viteza, distanţa,.. de timp si oameni dorită

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere, se moare

înainte de toate se moare

nimeni nu vrea să moară chiar dacă
măinile adunate lângă piept
pliază liniştea din durerea ascunsă
în lumina fugărită de întuneric

tot ce a fost să fie a fost
ce trebuia să fie este
dincolo de orizont
plouă
viaţa topită până la os
picură încet
şi-ngustează aleea
ce duce
înspre un Dumnezeu lacom
mult prea lacom pentru o viaţă simplă

nicio lumină nu e atât de puternică
încât să licăre în interiorul ei

dar înainte de toate se moare

tăcere

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu aş fi crezut niciodată că o floare s-a supus tăcerii, până când am văzut apusul aseară.

Camelia Opriţa în Scăpărici şi Licurici (mai 2020)
Adăugat de Fani Facebook
Comentează! | Votează! | Copiază!

Realitate văzută cu alţi ochi: Nu există alb şi negru. Nu există lumină şi întuneric. Totul e lumină, un conglomerat de lumină absorbită şi/sau lumină reflectată. Cel care absoarbe toată lumina-i negru. Cel care o reflectă pe toată e alb. Curcubeul realităţii oscilează între absorbţii şi reflectări parţiale de lumină. Într-o astfel de lume vieţuim cu toţii.

aforism de Cornel Stelian Popa (22 aprilie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o iluzie să crezi că vei ieşi din toamnă aşa cum ai intrat. Dacă primăvara ne creşte aripi care ne înalţă până la cer, făcând totul mai uşor de trecut, dacă explozia verii aşterne peste arsuri lumină şi culoare, toamna cu fiecare frunză dusă de vânt rupe şi câte o bucată din palisada sufletului şi toate câte se petrec se trăiesc mai greu, iar durerile netrăite până la capăt se întorc şi te usucă.

Daria Dalin în Lacrimile tulipanului
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Naşterea unui luceafăr este experienţa vastă a luminii căreia nu-i poate supravieţui nimic până la următorul salt în neant al astrului preaplin de lumină, la fel cum speranţa se naşte din toate resursele interioare ale omului într-un moment capital, contopindu-se cu sufletul lui pentru a urca din nou în planul universului ca o stea nou-născută, cu drept de viaţă şi lumină.

Camelia Opriţa în Se poate la fel de bine ca soarta omului să fie un joc al stelelor pe cer
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi s-a-nălţat o lumină

Refren:
Astăzi s-a-nălţat o lumină,
E lumina Domnului.
Ea hotare nu va cunoaşte,
Va fi-n toate inimile.

Veţi vedea mărirea lui
Şi puterea Domnului.
Spuneţi tuturor
El este Domnul, nu vă temeţi.

Căci el vine să vă salveze,
Să deschidă inimile
Către dragostea lui,
Care v-a răscumpărat.

Să tresalte şi deşertul
Şi să strige de bucurie
Apa a izvorât
Până şi în pustiu.

folclor românesc
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre întuneric şi lumină

Când moare noaptea în zori,
din întuneric naşte lumină.
Când sădim în nisip flori,
din pustiu facem grădină.
Când pe cer soarele moare,
cu el moare şi lumina.
Întunericul apare,
un pustiu este grădina.

poezie de Dumitru Delcă (septembrie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culorile, clătinându-se, lovesc clipele

Gândurile mele
cad în pacea amurgului;
culorile, clătinându-se, lovesc clipele, auzindu-se o rază a Lunii
cum străpunge întunericul, şi din nou tăcere.

Gânduri independente
de clipe urcă miezul nopţii în căutarea altui adevăr decât cel care a fost azi
pentru că vreau să mă sprijin de cuvintele tale
care sunt viaţa însăşi.

vezi mai multe poezii de: Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din BOEMA - Revistă de Literatură şi Artă Nr. 146 - Aprilie 2021
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni, priviţi răsăritul şi apusul soarelui, nu costă nimic.

Camelia Opriţa în WordPress.com
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu cum cânţi stâncă

stâncă stâncă
câte patimi ai prins în firidele tale
câte doruri din picăturile care te-au rotunjit
ţi-au mulţumit de găzduire
apoi au muşcat fin tainul trupului tău

câte taine îţi răscolesc neputinţele stâncă
sub soarele miezului zilei sub apusul înflăcărat
stai goală ascuţită şi tandră
săruţi cu patimă firele de lumină
şi umbrele tale acoperă universul unei flori de colţ
unui gândac în căutarea poemului tău scris în vremuri vechi
unui şarpe întorcând pe toate feţele târârea
înainte să-şi ridice mândru capul
cu linia de foc a gheţii lui spre cer

negru lucios gândacul
păstrează între aripile lui răsăritul
până când apusul îi aprinde trupul într-un vers

stâncă stâncă
tu cum cânţi stâncă
atunci când firul de iarbă strecoară
bucuria înălţării întru iubirea Domnului într-un punct

nu e final nu este rupere
e doar o rescriere a tainei gândului stâncii
înainte de frângerea în arcul haosului
pentru arderea prelungă
a celei de-a şaptea lumânări înainte de naşterea Piramidei

poezie de Anne Marie Bejliu (14 octombrie 2013)
Adăugat de Anne Marie Bejliu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Puţin de nor, puţin de soare,
Puţin de viaţă, puţin de moarte,
Puţin de bine, puţin din mine moare
În fiecare clipă petrecută fără tine!

Puţin din timp, puţin din azi,
Puţin din noapte, puţin din somn,
Puţin cât am putut să dorm
În fiecare noapte petrecută fără tine!

Puţin din vis, puţin te mai visez,
Puţin mai îndrăznesc, puţin te mai chem,
Puţin te mai aştept, puţin te mai iubesc
În viaţa asta petrecută fără tine!

Puţin regret, puţin moment,
Puţin ai fost, puţin te mai cunosc,
Puţin de rost, puţin mai plâng,
În lumea asta petrecută fără tine!

Puţin mi-a mai rămas, puţin din glas,
Puţin dintr-un cuvânt, puţin din gând,
Puţin pământ, puţin mormânt
În moartea ce vine fără tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!