Când eram copilă, tata îmi asculta visul
Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiți de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colțurile inimii
Când își rotea buzele în părul meu încurcat.
Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aștept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte și înapoi ca un vârtej nevăzut:
Am răbdat, copilă,
Ca să-ți dau ceasuri din zilele mele
Să-ți întinzi aripile peste lume.
Când îți puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Și mi se umpleau zilele rămase cu tine.
M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un țipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.
De atunci urc...
Urc,
Urc...
Și nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.
Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănțuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Și golul abisal din interiorul lui mă arde...
Doamne!
Ce dor mi-e de viață...
Am răbdat pentru speranța ta,
Să cântărești cât un vis, copilă,
Dar nu ți-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în ființă
Și neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.
Nu știu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai știu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am știut că părinții sunt devorați și după moarte.
poezie de Camelia Oprița
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Am spus
Am spus mi-e dor când mi-a fost dor
Și-am spus te rog când am dorit,
Am spus nu vreau și-am vrut să mor,
Atunci când nu m-ai mai iubit.
Am spus că știu când n-am știut
Și-atunci când n-am avut am dat,
Am plâns atunci când m-a durut
Și-am spus nu pot, dar am răbdat.
Am spus că am când n-am avut
Și nu ți-am spus cât te doream,
M-am întristat când te-am pierdut
Și-am spus sunt prost, fiindcă eram.
Am spus că pot când n-am putut
Și că-i ușor când mi-a fost greu,
M-am supărat, dar mi-a trecut
Și-am fost întotdeauna eu.
Am spus mereu ce-aveam de spus
Și-am scris să știi că te iubesc
Și-atuncea când voi fi apus
Și n-o să pot să mai vorbesc.
Doar un cuvânt am să mai spun
La modul cel mai serios,
Mi-e drag de tine cea de-acum
Și tot ce-am spus e de prisos.
poezie de Ovidiu Vasile din Damen-Tango
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mi se văd diamantele pe obraji după furtună...
Sunt umbra care stă lipită de tine și aud
soarele cum îmi bate în inimă după furtună,
sunt melancolia vie în care doarme
îngerul născut din ploi.
Albastru de izvor ți-e numele,
tremură ca aerul bătut de vânt când îl șoptesc,
întorcându-se în ecouri
cu floare ninsă din aripile îngerului adormit.
Mă privești și mă descânți ca pe o floare
să rămân până îmi alunecă dorul din ochi
pe buzele albite, să mă pierd, să nu mai știu ce sunt.
Dacă sunt sau nu pasăre scăpată din moarte,
s-a umplut cu viața ta pentru că n-a mai încăput
în somnul îngerului.
Întorcându-mă pe pământ fără tine,
mi se văd diamantele pe obraji după furtună:
sunetul unui cântec îndepărtat al acestui suflet
care nu mai e el însuși suflet.
I-au crescut brațele precum fulgerului să te lumineze,
Dragoste.
Adorm copilă în somnul tău și încolțesc în tine ramuri.
camelia oprița
poezie de Camelia Oprița din poetii-nostri.ro
Adăugat de Elena Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!
Clar de lună
mi-e frică de raza de lumină ce arde...,
mi-e dor de primul cuvânt ce l-am citit în prima carte...
mi-e dor de cuvântul ce l-am rostit la început,
mi-e dor de prima fată ce mie mi-a plăcut
mi-e dor de nopțile sub clar de lună...
mi-e dor de clipele petrecute împreună,
mi-e dor de prima zi când vocea-mi era răgușită
atunci încercam să-ți mărturisesc...
cu vocea răgușită ți-am spus că TE IUBESC...
sub stelele ce strălucesc ușor
mă așez acum de unul singur...
îți simt parfumul puternic plutitor,
ce amețește ale mele gânduri
dar văd ceva ce mă orbește
sunt ochișorii tăi...
sunt mici dar sunt plini de lumină
a mea liniște sunt... EI...
poezie de Marius Ionuț Păscălin
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!
Lumina
Matinală ca de fiecare dată, stau în scaunul pierdut...
Mă ridic spre a zări lumina și apoi mă ascund...
O lumină vie mă acoperă cu un văl de lumină,
Suspin, lăsând loc adierii de vânt...
Stau în lumina din mine...
Mă apropi de vers,
Mă ancorez în sufletul meu
Descriu cuvintele până devin chiar lumină roz,
Privesc lumina până devin spațiu...
Adorm cu ultimele cuvinte...
Timpul se adună...
Lumina devine ultima speranța spre rai...
Dumnezeu îmi dă mâna și mă privește atent
Sunt doar un om... visez și mă luminez...
Timpul se risipește în vămi...
Sufletul mi-e luminat...
Ultimele cuvinte se scriu înrămat..
Devin o rază de soare... devin un fir de iarbă
Devin o stea sau poate luna ta...
Stai în lumină... timpul se risipește în zori...
Cuvintele vor reacționa
Până ce lumea va fi mai bună
Împreună vom evolua
Și vom risipi valurile tulburi ale întunericului.
poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ți-aud umbra...
dintr-o parte într-o parte
caut un loc să mă așez,
să-mi frâng dorurile toate,
să adorm și să visez
să visez că nu mai plouă,
să visez doar răsărit,
să visez doar stropi de rouă
peste cimpul înflorit
să visez ca altă dată
florile în jurul meu,
să visez ochii-ți de fată,
genele și părul tău
dintr-o noapte într-o noapte
îmi trec zilele grăbit,
ți-aud șoaptele plecate,
prea mult ele m-au iubit
ți-aud umbra vinovată,
vinovat mi-e gândul meu
împreună dintr-o dată,
ne privim dar sunt doar eu
dintr-un gând care te caută
storc atâtea amintiri,
lăcrămioarele te iartă
când mi-apar pe sub priviri
dintr-o clipă într-o clipă
iernile îmi bat la geam,
toamnele ce-mi stau pe prispă
mai fac flori două pe-un ram
una este pentru tine,
una este viața mea,
ofilită se mai ține
agățată de-a ta stea
se deschide doar în noapte
când te vede strălucind,
soarbe razele vărsate
și visează gungurind
dintr-o parte înc-o noapte,
dintr-o clipă într-un gând,
te mai caut rostindu-ți șoapte,
eu le-aud, eu îmi răspund
poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Părinților noștri între esențial și etern
(poem în proză)
Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucerește cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieții
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinților noștri care mor puțin câte puțin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburați în ei,
obsedați de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconștiență dulce.
Au învățat că dintr-o mare suferință se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viață,
deși sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniștea metafizică
și un timp se lasă dominați
de aceeași adâncire între esențial și etern.
Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzația părăsirii acestei lumi,
și asta că nu te poți vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinți o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ți ardă lacrimile.
Părinților le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în fața suferinței sunt numai ființă până la neființă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică și tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viață.
Și tata și mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre și lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viața mea;
experiența sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiționată de binele meu.
Aș vrea să rămân în tinerețea părinților
fiindcă aș fugi din mizeria asta în umanitate
și m-aș opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acuratețea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
și urcă într-o exaltare de agonie și încântare
dincolo de orice rezistență cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului
Camelia Oprița
poezie de Camelia Oprița din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Oprița
Comentează! | Votează! | Copiază!
Psalm, I (de sinceritate)
Doamne, mi-e greu
Să-mpart totul cu mine,
Să-mpart totul doar cu mine
Când știu că totul Ție-Ți aparține!
Mi-e greu să spun
Că toate-n mine se descompun
Când margini lăuntrice de lume
Ard în surpări de suflet și de nume!
Mi-e greu să rabd
Puterea culorilor în miez de alb,
Roua iubirii-n orișice lacrimă care
Nu mai are sete de lumină și de desfătare!
Mi-e greu să-mi țin toate rănile-n mine
Și să Te numesc de-a pururi doar Iubire;
Mi-e greu să mă aud în Tine mereu sângerând
Să-Ți spun că eu sunt... "Sunt oare, cel ce Sunt!"
Doamne, Doamne mi-e greu
Să-Ți mai îngenunchiez în cale
Ai avut cum mine iubire multă și iertare
Și azi mai ai răbdare, mai ai multă și dulce răbdare...
poezie de Constantin Anton
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce mi-e dor...
De ce mi-e dor de tine, când doar ce te-am avut,
Și-am descântat cu bobii deasupra pielii tale,
Din noapte până-n ziuă, și ce de of și jale
Ți-am semănat pe buze, atunci când m-am pierdut?
De ce mi-e dor de tine, când nici nu am știut
Cum să-ți despic în minte toți nasturii la vale,
Și pieptu-n zona stângă și-n zone tropicale,
Pe unde-și sorb pigmeii cafeaua cu năut?
De vină-or fi șampanii din care n-am băut,
Sau poate-or fi toți sfinții ieșiți din calendare;
Ori gerul bobotezii în care te-ai născut
Ți-a pus o vorbă bună, demult, la ursitoare?
Că, de ești tu acela, ce zace-n așternut,
De ce mi-e dor de tine, când doar ce te-am avut?
sonet de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dor
Mi-e dor de ea, mi-e dor nebun de ochii ei
Mi-e dor s-alerg cu fata mea prin munți, în văi
Dor ca să stau cu ea lungit pe țărm de mare
Dor s-o dansez, dor s-o iubesc, dor de uitare
Mi-e dor să dorm și s-o visez, iar la trezire
Mi-e dor să văd că este încă lângă mine
Dor mi-e s-aud doar vocea ei catifelată
Dor s-o ating, dor să o gust, dor s-o am toată
Mi-e dor să știu că e a mea pentru vecie
Mi-e dor să fac mereu cu ea o nebunie
Dor să o mușc și să o simt cu-nfrigurare
Dor să o văd, dor de-un surâs, și dorul... doare!
poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mi-e teamă
Sunt atât de temătoare, atât de firavă și... atât de plapândă!
Îmi e teamă că nu sunt în stare să te accept, să te iubesc...., îmi e teamă!
Mi-e teamă de mine, de tine, mi-e teamă de viață! Mi-e teamă, e toamnă, mi-e teamă de iarnă că am să îngheț și nu voi putea să iubesc!
Aș vrea să te iubesc, să nu te-alung în disperarea mea, și totuși...!
Ți-aș da drumul să zbori, ți-aș lega aripile să ramâi lângă mine, te-aș lăsa să mori!
Ți-aș fura penele și toate zilele, aș face orice să ramâi, să fii doar pentru mine, nu știu ce să fac!
Dar Eu sunt zdrobită și mi-e teamă că am să te zdrobesc și pe tine!
Dar ce pot să fac? Te-alung să mă urmezi, să ratacești în iubirea ce mi-o porți, ce ți-o... port!
Îți voi închide toate porțile, toate clipele în urma mea, voi ridica... ziduri din lacrimi, din lacrima mea, din lacrima Ta!
Dar îți voi lăsa totuși ceva! Tăcerea mea și cuvintele tale, petalele din acel trandafir și toți spinii, și peste toate te voi blestema să le uzi cu lacrimi, să te zgârie timpul cu toți... spinii!
Să sângerezi sânge în lacrimi, să mă simți și atunci când nu mai simți... nimic!
Să-ți fiu ce nimeni nu-ți poate fi, să-ți fiu moarte și zbatere între clipe, și dincolo!
Înțelegi? Dincolo de viață, dincolo.... eternitate!
Să mă chemi și să nu am putere să vin, să-ți fiu un chin!
Să mă scri cum doar îngerii pot, să nu te dezleg de mine că mor!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Părinților noștri între esențial și etern
(poem în proză)
Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucerește cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieții
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinților noștri care mor puțin câte puțin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburați în ei,
obsedați de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconștiență dulce.
Au învățat că dintr-o mare suferință se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viață,
deși sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniștea metafizică
și un timp se lasă dominați
de aceeași adâncire între esențial și etern.
Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzația părăsirii acestei lumi,
și asta că nu te poți vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinți o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ți ardă lacrimile.
Părinților le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în fața suferinței sunt numai ființă până la neființă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică și tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viață.
Și tata și mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre și lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viața mea;
experiența sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiționată de binele meu.
Aș vrea să rămân în tinerețea părinților
fiindcă aș fugi din mizeria asta în umanitate
și m-aș opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acuratețea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
și urcă într-o exaltare de agonie și încântare
dincolo de orice rezistență cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului
poezie de Camelia Oprita din Cuvântul din lumina condeiului - WordPress.com (11 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Încă mă visez cu tine
Încă mă visez prin crânguri
Alergând după un vânt,
Simt sub pași pietre în rânduri
Cum înțeapă din pământ.
Încă te visez strângându-mi
Mâna care fremătând
Tremură, prea mult plăcându-i
Să-ți strâng clipele din gând.
Încă dorm cu dor de tine,
Mă trezesc cu ochii tăi,
Diminețile sunt pline
Doar de mine prin odăi.
Încă sorb cafea amară,
Zahăr nu-i mai pun de mult
De când ai plecat în seară,
Timpul scurs îl tot frământ.
Încă mă visez cu tine,
Voi visa până-o să mor
Cum străbați bietele-mi rime,
Cum mi-e dor, cum te ador.
poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Plouă infernal în suflet
Nu știu daca merită să sufăr atât în viața asta,
Dar pentru poezie merită să sufăr.,
Așteptat un semn, aștept iarba să crească
Dar plouă infernal în suflet și mi-e dor
Mi-e dor de mine și de soarele din mine
O energie ce mi-a fost lumină.
Am întâlnit iubirea și am sperat
Că acea frumoasă clipă se va continua
Plouă și plouă abisal. Eu plec...
Timpul a păstrat amintirea
Eu plec cu senzațiile și percepțiile mele
Într-un alt episod din viață
Frumos îmi voi rearanja coafura
Noul look spune că sunt liberă și-n suflet am uitat să plâng.
Din suferința aceea va fi un solemn sentiment pus pe hârtie
Fie ca-ntreaga omenire să spună ce simte și să se elibereze.
Poeme scurse din albul iubirii,
Ce-n singurătate vor dăinui.
poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Rostogolire spre cer
Tu
niciodată nu știi
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de țigară
niciodată nu vei ști
cât de mult mi-am dorit să-ți pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă
aș fi vrut să am timp
să pun coperți iubirii noastre
să-ți vorbesc despre ploi
dar știu că versurile și mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie
am să cobor peste ape și undeva
aproape de liniștea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere
acum
îmi vine să râd
e ca și cum te-aș invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să știu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea și credința mea
n-am să știu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale
îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înțeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârșit
peste o mie de gânduri, o mie de ape
voi muri frumos
fără să știu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greșit
poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!
Deschide-mi ușa
E timpul când colinda dulce își cântă lerul
Cum ciocârlia înspre cer și-înaltă trilul său...
Doar pentru mine cerul astazi și-închide poarta,
Mantia norilor mi-ascunde astăzi dorul greu.
E seara sfântă de colinde, dar ce durere-n suflet,
La tine la fereastra, colindul am venit să-ți cânt.
Colinda strămoșească, la fel ca lacrima, azi curge,
Căci astă seară plâng, amar îmi este sufletul...
Azi bucuria mi-e departe, tristetea-n inimă apasă,
Tot mai amar și mai sărac, Crăciunul este fară tine.
Primeste-mă în casa sufletului tău, mi-e frig iubire,
Cu caldul brațelor, cuprinde-mă, că-mi este dor...
Nu vreau să plâng în astă seară, e seara lui Isus
Dar cum să fac? Tu ești departe, doar gândurile, nu ajung.
Doar amintirile-s la tine, alintă-le cu glasu-ți lin;
Tristețea să-mi alungi, la piept să mă cuprinzi.
Deschide-mi ușa, să te colind în astă seară am venit,
Lumina sfântă de Crăciun, îmi poartă dorul ce mă arde.
Că nu mai știu demult, ce este aceea sărbătoare...
Nu știu nimic fără de tine, cât imi doresc a fericirii cale.
Fii tu steluța mea albastră, pe cerul nopții mele triste;
Lumina în inima tu să-mi aprinzi, să știu că nu visez.
Când magii vor porni, cu daruri, în drum spre Betleem,
Și-or ninge fulgii reci pe suflet, spre cer o să privesc.
Tu știi cât îmi doresc să fiu acasă, de ani de zile nu ajung,
Și sărbătorile-s amare, departe de tot ce nu-i român.
Te-aștept in visul meu de noapte, de mine tu să-ți amintești
Și poate te transformi în moșul, ce poartă daruri azi la toți.
Dar mie daruri nu-mi aduce, fii darul meu, de poți
Tu inima să-mi porți iubire, să am pe lume azi un rost.
Când îngeri cânta-n ceruri fericirea, că s-a născut Hristos,
Eu plâng... și cânt colinda tristă, căci știu că mă aștepți.
poezie de Maria Nedelcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Umbra lui Eminescu
Picură din cer o noapte senină
în mine răsună setea de lumină
Și-mi conturează același vis din nemurire
Vibrez o clipă, tânjesc după iubire,
Mă zbat în nesupunere ori ascultare
Și cui să strig eu toate astea oare?
Când orizontul mi s-a limpezit cu tine,
Iar pașii-mi rătăcesc la porțile străine?
Mi-e atât de rece și-un tremurat în piept
Îmi tulbură liniștea și uit să mai aștept
Trăiesc adesea altfel și mă simt
Prizoniera acestui ceas, la fel de prigonit,
Cum tu priveai spre constelații fără sens
Tăcut și tirst, și mult prea neînțeles,
Mi-e greu și nu mai știu nimic de mine
E-așa pustiu în astă lume fără tine!
poezie de Lusiana Drăgușin (15 ianuarie 2013)
Adăugat de Lusiana Drăgușin
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.Dor
Mi-e dor să-ți fiu hoinar, străin prin gânduri, cu pași de cânt să-ți calc peste tăceri
Și visul să-ți cuprindă printre rânduri, o șoaptă lacomă de primăveri.
Mi-e dor să-ți fiu plăcere crudă, licoare vie pentru suflet însetat
Liman și mângâiere surdă, apus și răsărit neîntinat.
Mi-e dor să-ți fiu lumină peste umbre și liniște flămândă de abis
Când se îmbrățișează tărmurile surde, la mal învolburat de zâmbet stins.
Mi-e dor să-ți fiu și reazăm și revoltă, sub cerul dulcei noastre regăsiri
Când se asmut ispitele, firavă să-mi gusti din șoaptă numai fericiri.
Mi-e dor să-ți simt mirosul proaspăt, fraged, asemeni clipelor de veșnicie
Unde-și oprește timpul pasul molcom, pe-un petic de senin și nebunie.
Mi-e dor să te alung adânc în mine și tot în mine să te regăsesc
Am să păstrez într-o strânsoare caldă, emoție și fior șă-ți dăruiesc.
Mi-e dor să te revăd așa cuminte în lumi pe care nu le recunosți
Cu inimi dezlipide pe alocuri, aglomerate de actuali și foști
Te uit și iar mi-e dor de tine, mă regăsesc și iar te părăsesc
Te-aș întreba fără cuvinte:
Tu ce faci când ți-e dor să te iubesc?
poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dor de părinți
Aș vrea să-i am pe mama și pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!
Mi-e dor de tine, mama mea!
Și tare acum aș vrea
Să te pot mângâia...
Să-ți alin din durerea-ți grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Știu că o făceai pentru că mă iubeai!
Și mi-e dor de tatăl meu
Acum când știu că-i este tare greu
Și mă doare inima...
Să știu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!
Și mi-e dor de voi, părinți,
Aș vrea acasă să veniți
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să știu că-i cineva care mă așteaptă
Cu drag acasă!
poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!
Învață-mă tu
Învață-mă tu!
Poate anii mi-s dușmani
Și mi-am pierdut ochii de copil
Pe drumul prea lung,
Poate nu mai știu să privesc
Și doar văd:
Cum taci, cum zici, cum uiți,
Cum taci...
Învață-mă tu!
Poate gândul mi-e umbră
Și mi-am uitat simplitatea frumosului
În pașii prea mulți,
Poate nu mai știu să fiu
Și doar trec:
Cum plec, cum vin, cum stau,
Cum plec...
Învață-mă tu!
Poate vocea mi-e rece
Și mi-am ucis cuvintele calde
În așteptarea prea lungă,
Poate nu mai știu să vorbesc,
Și doar zic:
Cum iei, cum dai, cum fugi,
Cum iei...
Învață-mă tu!
Poate somnul mi-e greu
Și mi-am sugrumat clipele simple
În visurile prea complicate,
Poate nu mai știu să merg
Și doar simt:
Cum mor, cum calc, cum trec,
Cum mor...
Învață-mă tu!
Poate viața mi-e joc
Și mi-am dres zilele cu zaruri
În melodia prea caldă,
Poate nu mai știu să iubesc
Și doar vreau:
Cum simți, cum vrei, cum spui,
Cum simți...
poezie de Gabriela Chișcari (17 iulie 2012)
Adăugat de Gabriela Chișcari
Comentează! | Votează! | Copiază!
Acasă
Îmi plouă și cald e în palmele tale....
Dar gândul n-ajunge, nu mi-e de folos
Aș vrea să le simt, să-mi ridice de jos
Și suflet si trup, plâng de jale.
Mi-e umed, uscați îmi sunt ochii de dor.
Ar vrea să te vadă, dar tu ești departe.
Stau tristă la geam și citesc într-o carte.
Ce carte? Nu știu. Despre vise, cum mor.
Mi-e vânt și mă suflă spre cer, nici că-mi pasă,
Cu tine aș merge și-acolo, oriunde de vrei.
Doar vino cu palmele tale să iei
Și suflet și trup și să mergem... acasă.
poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!