Gust de toamna

Dacă tăcerea ar putea cuprinde, pe-o geană de suspine şi de umbre
Atingeri ce-nfiripă răsăritul, la ţărm de agonii absurde
M-aş alipi cu sufletul hoinar, înfrigurat de gânduri şi duios
Cu talpa vântului tomnatic, strivindu-ţi amintirea fără rost.

Dacă tăcerea ar putea să fure, surâs de-orgolii, lumi şi păpădii
Ţi-aş face un buchet din şoapte, să ne cuprindă noaptea-n fantezii
Poate-am muri pe rând de-atâtea doruri, sau poate-altminteri ne-am reîncarna
Şi degustând în linişte extazul mi-ar fi concis că nu te pot uita...

Dacă tăcerea ne-ar mai păsui, am împărţi pe dată visuri scrum
Ne-am odihni de clipe şi străini, îmbrăţişaţi sub ramuri de salcâm.
Să plouă peste noi cu zgomot, cu soare blând, septembrie şi Cer
La ţărm apus de ispitire, la adăpost de gânduri care pier.

Dacă tăcerea ne-ar fi hrană promit de dorul tău m-aş sătura.
Nu vrei când vara-i nostalgie să fii tu, toamna mea?

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată nu vei putea înţelege zgomotul, dacă nu ştii ce este tăcerea. Şi să nu crezi că tăcerea este linişte. Nicidecum. Liniştea cuprinde şi tăcerea, însă tăcerea nu înseamnă linişte.

citat din Cătălin Manea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubesc tăcerea

Iubesc tăcerea primăverii-n floare,
Tăcerea stelelor care în zori apun,
Iubesc tăcerea zborului spre soare,
Tăcerea sufletului primitor şi bun.

Iubesc tăcerea pădurilor bătrâne
Tăcerea lunii şi-a nopţii-nrourate,
Iubesc tăcerea bobului din grâne,
Tăcerea tumultoasă a inimii ce bate.

Iubesc tăcerea ca vis ori ca simţire,
Tăcerea din adânc a sinelui divin,
Iubesc tăcerea si taina din privire,
Tăcerea care spune la matcă să revin.

Iubesc tăcerea când sunt cu Dumnezeu,
Tăcerea izbăvirii ce-aduce nemurire,
Iubesc tăcerea ca rugă-n gândul meu,
Tăcerea lacrimei la ceas de regăsire.

Iubesc tăcerea ca tihnă sufletească,
Dar nu iubesc o viaţă-nsingurată,
Iubesc tăcerea din lumea îngerească,
Dar nu iubesc trăirea-ntemniţată.

poezie de Rodica Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcerea

Ascult tăcerea cum tace în mine.
Văd tăcerea cum fuge peste dealuri şi coline.
Privesc tăcerea cum se ascunde în suflet la tine.
Mă alin cu tăcerea când nu eşti lângă mine!

Vorbesc cu tăcerea când mă simt bine.
Urăsc tăcerea când am zile mai puţin senine.
Chem tăcerea când îmi este dor de tine.
Înţeleg tăcerea când câteodată se închide în sine.

poezie de Vladimir Potlog (20 noiembrie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ne-am rosti, s-ar alege praful viselor din esenţă. Am prinde contur şi zâmbet de sufletele robite. Ne-am domoli şi s-ar aprinde jarul iubirii în măruntaie. Fărâmă de hazard, bogată în amintiri culese pe furiş la margini de apus. Nimic mai mult. Eu nu te-aş povesti. Orator bun n-am fost niciodată. Mă pricep la cârpit şoapte şi împletit fior de lumină în tăcerea întunericului. Mă-nfurii când îmi scapă printre degete bunătate. Aşa mi-e de stingheră inima...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă contemporană

Dacă munţii-ar avea gură
Să ne spună ce văzură,
Cum trăiau pe-aici bărbaţi
Viguroşi, neînfricaţi,
Care se luptau cu ursul,
Care nu ştiau ce-i plânsul.

Dacă munţii ar vorbi
Să ne spună într-o zi
Cum veneau duşmani călare
Să ne fure, să ne-omoare,
Însă noi ne adunam
Şi pe toţi îi alungam.

Dacă munţii ar voi
Multe ne-ar destăinui
Ca aicea stăm din veac
Că noi suntem pui de dac
Şi ne-am apărat moşia
Ţara noastră, România.

Dacă munţii ar putea
Sunt convins că ne-ar mustra
Că acum ne-am înmuiat,
Că toţi ne-au încălecat:
Şi lichelele din ţară
Şi străinii de afară.

Dacă munţii n-ar tăcea
Sigur că ne-ar îndemna
Să ne regăsim mărirea
Să distrugem asuprirea
Să ajungem iar eroi
Să ne luăm ţara înapoi.

poezie de Octavian Cocoş (19 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul acela de iulie melancolic şi blând l-am privit amândoi îmbrăţişaţi. Cald, fără cuvinte aspre, nepotrivite, înlesnind în linistea unei bătăi de inimă flămândă, tot zbuciumul acesta efemer, atribuit existenţei umile. Osteniţi de pribegia sufletelor stăine, regăsiţi în umbre de pas hoinar si doar câteodată profund copleşiţi de amintiri ne-am odihnit trupurile goale într-un amalgam de ispite. Ca in taină, fără inutil preludiu, clipele să ne pătrundă adâncul orgoliilor surde, respirându-ne. Mi-e poftă de fericire! Interpretată, ascunsă lasciv, impletită cu soare ştirb şi miros de albastru sărat, mestecat pe ţărm de veşnicie. Fericire în valuri înalte de extaz până dincolo de simţ tactil si expresii fără noimă. Să-mi acopăr nevoia cu mângâierile tale ferme, tăcerea cu zgomotul şoaptelor, lacunele singurătăţii cu tine pretutindeni. E prea putin?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leac

Te-aş molipsi cu fericire, ascunsă printre ramuri de cais
Unde se nasc tăcerile uitate şi asfinţitul muşcă din abis
Te-aş molipsi cu dulci ispite, atât de încărnate într-un glas
Unde tresar emotiile moarte, hotarul vieţii traversând la pas.
Te-aş molipsi cu bunătate, culeasă-n treacăt de pe un pridvor
Şi printre frământări neaşteptate am împărţi o patimă şi-un dor
Unde-i mai bine să-ţi strecor lumina, când Cerul e hoinar, aglomerat?
În buzunar de inimă flămândă, o şoaptă şi-un fior nestrămutat.
Te-aş molipsi cu inocenţă, soare ştrengar şi veşnic necuprins
Râzând îmbietor din toţi rărunchii, unde visarea e un foc nestins
Să fim pe rând un braţ de vreascuri şi flacără stingheră de mister
Când odihnesc singurătăţi nespuse, la adăpost de gânduri care pier.
Te-aş molipsi cu lungi îmbrăţişari, când e văzduhul gol, fără pudoare
Sub car de stele, dincolo de noapte, tot ne-am scălda păcatele în mare.
Şi-ar curge peste noi nemărginirea, până la urmă, nici n-ar mai conta
M-aş molipsi cu-n licăr de iubire. Te-aş vindeca...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi promit. Câteodată se pleacă genele cu pioşenie şi-mi închipui că pot totul şi îţi dau totul. Nu opresc nimic pentru mine. Nici bogăţii care înghit virtuţi greu dobândite, nici certitudini înşelătoare. Muşc aşa cu poftă dintr-un fascicul de lumină şi apoi mi-e sete de fericire şi linişte. Dar te am. Si ţie îţi este de ajuns puţinul de mine, nevrednic de Har şi neputincios.
Dacă ne-ar fi dat să fugim te-aş strânge cu emoţie la pieptul vieţii. Te-aş iubi mereu cald, în toate ipostazele acestei lumi trecătoare. Şi dacă ne-ar găsi bătrânul sfârşit îmbrăţisaţi sub un apus, n-are nimic. Noi ştim sigur că iubirea nu moare niciodată...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am atât de multe gânduri de-mpărţit! Le-aş strânge într-un buchet de emoţii şi visuri proaspete. Pe urmă ceasuri întregi de existenţă intensă ne-ar îmbrăca esenţa oarbă cu pulbere de nori şi păpădie. Ţi-am dat întâlnire într-un suflet hoinar, avid de iubire. N-are graniţe şi marginea acestei lumi efemere, aglomerată de ispite se contopeşte într-o îmbrăţişare. Mi-e dor să-ţi miros viaţa curgând anevoie, plăpând şi dulce prin trupul de lut. Să-mi cânte doina binelui la margine de Cer. Să-ţi fie reazăm mâna mică în căuşul palmei îmbătrânite de ani şi dezamăgire. Într-o zi Dumnezeu a numărat inocenţa printre suspine şi rugăciune. Eram tâlhari de clipe şi fericiri. Tu ai luat crucea ta şi-a mea demn, plin de blândeţe şi mângâiere. Iubirea nepângărită de orgolii are aceea decenţă de necombătut. Şi când nu mai eşti prezent aievea, inima continuă să-ţi trăiască efectiv amintirea din suflet în suflet până la apus. Era firească trecerea aceasta din efemer la veşnicie. Te iubesc mai mult ca oricând. De când ai plecat mi-e prezent Raiul în albastru senin. Taţii nu mor. Ei se luptă cu zmei, gânduri vitrege şi agonii. Doar pentru ca povestea noastră să aibă un final fericit.

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mine, mie, redă-mă

dacă aş fi om, m-aş arăta oglinzilor rugându-le să mă descojească de uscăciune
să mă desferece de minciună şi să mă redea curat ca pruncul
unei alte lumi în care să-înfloresc

dacă aş fi cuvânt m-aş scoate din toate dicţionarele
m-aş curăţa de toate sensurile nedorite
şi m-aş întoarce-n lume primenit şi lămurit

dacă aş fi gând m-aş ghemui strângându-mă până la nefiinţare
m-aş arunca în nemărginirea iubirii şi curăţat
m-aş întoarce printre celelalte gânduri

dar Doamne, ce să facă un om neom, cuvânt necuvântat şi gând negândit?
Quo vadis Domine?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor asurzitor

Dacă nu te văd, e noapte,
Chiar dacă e plină zi,
Dacă nu-mi spui nişte şoapte,
De dor nu pot auzi

Ţipătul de ajutor
Al acestei lumi în care
Soarele-i asurzitor
Şi tăcerea (v)orbitoare.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (11 februarie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eva

Orologiul bate-n taină, gânduri rătăcesc în noapte,
Albul norilor îmbracă, floarea de salcâm în şoapte
Curg din ochii tai agale, raze de surâs şi soare
Trupul îmbrăcat în valuri, vise cu miros de mare.
Îmi lipseşti.
Mi-e dor de tine şi mi-e dor să mă privesc
În oglina unui suflet unde-n umbră strălucesc
Amintiri şi-o nebunie legănată ca un prunc
În adâncul de păcate cu al lor ecou prelung.

Orologiul bate-n taină, timpul îngroapă trecutul
Aripile cern tăcerea, străbătând domol văzduhul.
Doar imaginea iubirii, aşezată-n rama veche
Îşi anină versul cald, ca o şoaptă la ureche.

Somnul poartă umbra mea, dormi uşor pe-o adiere
Iarba crudă-ţi udă pielea într-o dulce mângâiere
Roua picură pe buze, vântul prinde-ntr-o şuviţă
O atingere firavă, cu miros de lămâiţă.
Îmi lipseşti.
Şi-ţi cer în gânduri, când revii s-aduci cu tine
Asfinţit de dor şi vara prinsă-n zilele senine
Să călătorim în viaţă, prin tăcerea din abis.
Te-am dorit.
Cum Eva-n taină dorea fructul interzis.

poezie de Andreea Palasescu (23 august 2016)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ar fi dacă pentru o fărâmă de clipă te-aş elibera din frâiele raţiunii, lăsându-te pradă dorinţelor? Ţi-ar sfâşia lent orgoliile, isipitele nesupuse, amintirile mute lăsând adânc impregnat pe trupul de lut urme de extaz. Lent ne-ar sorbi întunericul şubred amestecând instincte, fericire şi agonii. Dezinhibat si intens, cu iubiri mocnind in suflete flămânde de moartea uitării la
margine de apus tardiv. Te-aş lăsa să-mi domini fricile, încercările eşuate, şoaptele latente, până dincolo de compromis. Şi dacă am fi alcătuiti din gânduri imperfecte, forme abstacte şi efemer ţi-aş pune piedică la mijloc de iulie. Să răsari în adânc de sine cu vară şi valuri de cer albastru. Să furăm timp. Vrei?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă-nchipuiam câteodată timid, la adăpostul gândurilor sărace, cuibărindu-mă la tine în suflet. Pentru un ceas prelung de visuri fragede, o clipă de apus veşted devenea inspir molcom de răsărit. Lumina regăsirii pătrundea în grăunte de lut, înăltându-se lacom peste amintiri. Îţi miroseau paşii a flori de toamnă, pe tărâm de şoapte. Am strănutat iubire. Pesemne eram bolnavă de adânc dor şi leacurile acestei lumi, pământii, efemere ne erau aninate pe braţe de Cer. Dacă m-ai strânge la piept cu ardoare... ţi-aş da freamătul vieţii cules în pumnii mici, fericiri care nu se ofilesc niciodată. Ţi-aş da visuri la schimb şi senin de privire odihnită în rugăciune. Ne-am trăi cu recunoştinţă la fiecare margine de zori proaspeţi. Te-aş iubi o şoaptă de efemer, un codru de viaţă şi-un surâs. Te-aş iubi nestins o veşnicie şi încă puţin...(

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa goi, fără viclenii evidente, fără diferenţe impuse, ridicate la rang înalt, fără lut şi avutii dobândite, doar cu sufletele la vedere? De asta mi-e frică dar să ştii că ne-ar prinde bine. Ne-am lovi de păcatele noastre şi-am cerşi un codru de lumină în care s-au stins pe îndelete fericirile. Ce aglomeraţie de orgolii surde! Parcă toate zilele de mâine ar fi negreşit ale noastre...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liniştea nu înseamnă tăcere. Tăcerea este cuprinsă în Linişte sau tăcerea poate deveni Linişte. În clipele de tăcere, încă mai pot exista războaie interioare - aceasta nu este Linişte, căci nicio urmă de război nu poate exista în Împărăţia Liniştii. Tăcerea poate ascunde un vulcan interior, care poate erupe oricând şi la exterior. Tocmai de aceea este necesară această conştientizare: tăcerea are potenţialul de a deveni Linişte, însă, atâta timp cât încă mai există zgomot interior (conflict interior), tăcerea nu se poate integra în Linişte, căci, în Tărâmul Liniştii, tot ceea ce nu este Linişte nu îşi poate susţine existenţa. Prin conştientizarea şi acceptarea Liniştii de dinaintea zgomotului, conflictul îşi pierde din forţa de existenţă, iar astfel are loc transcenderea zgomotului şi eliberarea de sub efectul războiului interior. Această eliberare poate veni în mod spontan, dacă privirea este păstrată constant asupra fundalului în care se întâmplă ceea ce se întâmplă.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cocluzie

Când sunt atât de multe ţărmuri şi urmele de paşi le şterge marea
Mă rog în taină sorilor de gânduri să ne strivească cu lumină zarea
Şi peste goliciuni de şoapte, unde prea multe inimi odihnesc
Tăcerile de ieri se fac uitate şi clipe sub apus ne întregesc.
Ne ţinem şi de sete şi de umbră când dogoresc ispite peste noi
Şi ne hrănim pe rând cu răsărituri, la adăpost de zgomot şi nevoi.
Când se-nteţesc atâtea graiuri mute şi flori de câmp pe suflet înverzesc
Mă pierd unde nu-i glas de mângâiere şi tot la tine-n piept mă regăsesc.
Ne ţinem şi de scut sub vrajba lumii când rugăciunea parcă ne înalţă
Şi strâns în pumnii mici de primăvară, un singur Cer muşcă din viaţă.
Suntem un tot, o dulce frenezie, puţin din Har, puţin din moarte
Ne suntem efemer şi veşnicie, unde-i un amalgam firesc de zi şi noapte.
Când ascultăm orgoliile surde ne-am rătăci şi-am îngropa ce-am fost.
Dar ne iubim. Şi fără doar şi poate, fără iubire n-avem nici un rost...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

L-am rugat să mă vindece de efemer. Să-mi cresteze pe suflet cu iubire, la apus de ianuarie veşted, aripi cernite amintirilor. Când se vor alipi genele viselor peste trupul gol, lumini şi umbre îşi vor stinge paşii în cremenea zorilor. Siluete de fum şi primăvară pierdută sub frigul gândurilor, fior de şoaptă molcomă, inimi locuite de freamăt şi bunătate. Toate acestea şi alte utopii, surghiunite de raţiuni oarbe, avea să le tină ferecate într-un grăunte de nisip. Oamenii vor călca pe lumina rumenă cu sete, dor şi îngăduinţă. Pe urmă poate vor schiopăta fericire şi zâmbet de soare pe tălpile ude. Cine ştie?
Noi să ne fim. La ţărm de viaţă, umăr langă umăr, privind înăltimi de văzduh albastru. La vânătoare de timp, răsărit de clipă şi agonii. Când vom obosi de visare să ne odihnim sufletele îmbrăţişate.
L-am rugat să-mi fie. Nu ştiu cum. Şi dacă ne treceam într-o zi, ca doi străini în pulberea vremii, tot am fi rămas flămânzi de iubirea pe care n-am apucat să ne-o dăruim...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate

Poate am trăi mai cu folos,
Ţelul de ne-ar fi doar fericirea,
Şi avutul cel mai valoros,
De pe lume, de ne-ar fi iubirea...

Viaţa noastră poate-ar înflori,
De-am putea răpune lăcomia,
Şi tezaur luminos ne-ar fi,
In această lume, omenia,

Zilnic dacă nu ne-am implica,
În cumplit răzbel pentru putere,
Şi-n străfund de suflet de-am avea,
Dărnicia, maximă avere...

Poate am muri mai liniştiţi,
Lumea asta dac-ar fi mai bună,
Dac-am fi cu toţii mai cinstiţi,
Hărnicia de ne-ar fi cunună...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-as ierta

Te-aş ierta cu stângăcie, închinând unui apus
Vanităţi şi veşnicie, alipite de-un surâs.
Să-ţi cuprind în palma mică o grimasă şi un vis
Când în suflet se-nfiripă agonie şi abis.

Te-aş ierta cu îndoială şi lipindu-mă de soare
Ar muţi în noi orgolii şi ne-am contopi în mare
Unde-s aripi şi hazard, când lumina ne asmute
Tu m-ai mângâia cu dorul, sărutându-mă pe frunte.

Te-aş ierta în fel şi chip, poate nici n-ai înţelege
Când se zbate-n piept tăcerea şi-un trecut ce nu se şterge
Plec şi pleci fără-ncetare, dezgolind în noi regrete
Şi străini ne naştem moartea, parcă n-am avea ce pierde.

Te-aş ierta ca să ma ierţi findcă poate câteodată
Ne privim sfios în suflet, ca într-o oglindă spartă
Şi ne-am prins de mâini plăpânde şi de-o inimă săracă
Te-aş ierta căci mi-e iubire
Când eşti tu am lumea toată...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!