L-am rugat să mă vindece de efemer. Să-mi cresteze pe suflet cu iubire, la apus de ianuarie veșted, aripi cernite amintirilor. Când se vor alipi genele visel...
L-am rugat să mă vindece de efemer. Să-mi cresteze pe suflet cu iubire, la apus de ianuarie veșted, aripi cernite amintirilor. Când se vor alipi genele viselor peste trupul gol, lumini și umbre își vor stinge pașii în cremenea zorilor. Siluete de fum și primăvară pierdută sub frigul gândurilor, fior de șoaptă molcomă, inimi locuite de freamăt și bunătate. Toate acestea și alte utopii, surghiunite de rațiuni oarbe, avea să le tină ferecate într-un grăunte de nisip. Oamenii vor călca pe lumina rumenă cu sete, dor și îngăduință. Pe urmă poate vor schiopăta fericire și zâmbet de soare pe tălpile ude. Cine știe?
Noi să ne fim. La țărm de viață, umăr langă umăr, privind înăltimi de văzduh albastru. La vânătoare de timp, răsărit de clipă și agonii. Când vom obosi de visare să ne odihnim sufletele îmbrățișate.
L-am rugat să-mi fie. Nu știu cum. Și dacă ne treceam într-o zi, ca doi străini în pulberea vremii, tot am fi rămas flămânzi de iubirea pe care n-am apucat să ne-o dăruim...
Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!
Nu cunoaștem unde a fost publicat prima dată acest citat. Dacă știi, poți trimite o semnalare.
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.