Şi violete-mi înfloresc...

E-o simfonie beethoveniană, ce îşi compune muzica-n tăcere
Pe-o scenă de culori, bacoviană, ce drepturi de-autor, din nou, îmi cere.
Penel dumnezeiesc pecete-şi pune, în roşu-arămiu pe geana lumii,
Când vara mea în toamna ta apune şi ţipă, de singurătăţi, lăstunii.

Şi plouă în poeme dimineaţa şi în amurg stau visele la pândă,
Scânceşte la răscruci de vreme viaţa, melancolia, suflete, inundă.
Şi în cromatica-i elegiacă, mă-nlănţuie flămândă şi-nsetată,
În straie de gutuie mă îmbracă, eu îmi păstrez o clipă decoltată,

Să-i fac în ciudă când furtuni aruncă, să mă doboare dintr-o lovitură
Şi să alerg cu-albastrul meu în luncă, când lacrimă îmi cerne peste gură.
Săgeţile-i îmi sângerează stânga, acolo unde doruri mai există,
Dar a uitat în goana ei, nătânga, că vara mea, sub cizma ei rezistă.

Şi chiar de-mi calcă florile-n picioare şi-mi veştejeşte frunza de pe ramuri,
Pe lângă toamnă eu îmi fac cărare şi violete-mi înfloresc la geamuri...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Replică la poezia "În toamna aceasta se-ntâmplă ceva" de Petru Ioan Gârda

În toamna aceasta se-ntâmplă ceva,
Ce s-a întâmplat şi acum o vecie;
Arar, ţine vara şi-o toamna în ea,
Muşcându-i din frunze şi melancolie.

Şi ne mai minţim, deşi frunzele cad,
(Foşneşte tăcerea prin sevele-albastre).
Că nopţile-s scurte şi zile nu scad
Şi că-i încă vară-n poemele noastre.

Şi totuşi mi-e frig şi să tremur îmi vine,
Când, plânge-un amurg peste visele mele
Şi, poate, doar faptul că nu eşti cu mine,
Îmi biciuie vara şi-o ţine-n atele...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin-când vine toamna

Nu-mi ajungi şi n-avem timp
În fiecare scurtă zi,
Aşteptăm nopţi mai lungi
Să ne putem şi noi iubi.

Mi-a căzut pe gură frunza
Unui ultim arbor frânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ

Ia-ţi pe umăr haină groasă,
Ia-ţi flanelul tău răsfrânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Desfrunziri – eu mai mor tu mai mori,
Înfrunziri – şi-nviem uneori.

Mi-a căzut în noapte mâna
Când am vrut să te descânt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Unde e căldura verii,
Paşii noştri unde sunt,
Moare vara, moare vara
Şi vine toamna pe pământ.

Desfrunziri – eu mai mor tu mai mori,
Înfrunziri – şi-nviem uneori.

cântec interpretat de Cristian Buica, muzica de Cristian Buica, versuri de Adrian Păunescu
Adăugat de Cristian Buica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Refren

Cântec

Eu vara obişnuiesc să îmi spăl toamna
Cu zile
cu flori
cu nimic altceva
Eu vara obişnuiesc să îmi spăl toamna
cu frunza ta!

Eu stau şi-ţi aduc
bănci calde de toamnă
şi te usuc
pe ţeava de armă...

Eu vara obişnuiesc să îmi spăl toamna
Cu zile
Cu flori
cu din tine ceva
Eu vara obişnuiesc să îmi spăl toamna
cu arma mea

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi-acum mai eşti în mine

M-ai adăpat, iubite, ce sete-aveam în mine
De ploile rebele, de vară şi de tine!
Şi cum mai creşte iarba în pielea de sub palme
Când palma ta rămâne pe sânu-mi şi adoarme!

Şi-acum mai eşti în mine, ca un poem ce cântă
Pe strune de vioară, când înserări frământă.
Cum înfloreşte-albastrul sub genele lăsate,
În visele de noapte, când pleoapa-ncet se zbate!

Şi aripile-s ramuri ce înfloresc amurgul,
Cu primăveri aruncă în mine Demiurgul.
Pe buze mai suspină sărutul... ce arsură
Mi-a sângerat tăcerea şi s-a ascuns în gură!

Mi-ai adăpat iubite, atâtea doruri mute,
Cu zeama aurie de pere pergamute!
Când ai muşcat din versul virgin al cărnii mele
A explodat tot cerul şi a plouat cu stele.

Şi-s ca o sărbătoare în straie de lumină
Şi te iubesc cu teamă şi te iubesc cu vină...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vai, s-a rătăcit Crăciunul!

Iarna a uitat să vină, s-a-mbătat pe la hotare,
Dezbrăcată plânge-n vamă şi se vaită-n gura mare,
C-a pierdut şi paşaportul şi nu ştie ce să facă;
Să-i aprindem lumânarea şi s-o îndemnăm să tacă!

De atâta văicăreală, de atâta lamentare
S-a topit zăpada toată şi doar pe sub munţi de sare,
Gerul îşi înmoaie deş' tul şi adoarme pe-o ulucă,
N-are niciun gând de gheaţă, n-are niciun gând de ducă.

În vacanţă, cică-i bine... n-are iarna vreo ruşine,
C-o aşteaptă-o lume-ntreagă. Ea se simte tare bine,
E chiar mândră că-i dorită cu aşa înverşunare
Şi zâmbeşte sub mustaţă şi se-mbată şi mai tare.

E aşa o nebunie, că nu ştii de-i primăvară,
Vara calcă peste toamnă şi ai sta numai afară,
Muguri stau să crape-n ramuri, cântă-n luncă pitpalacul
Şi au răsărit zambile, a-nflorit şi liliacul.

Responsabilă, instanţa cea astrală stă pe gânduri
Şi nu ştie către cine, să trimită două rânduri,
Ca să ceară să revină ordinea şi disciplina:
Cine-a bramburit firescul, cine poartă toată vina?

Ce-i mai rău, e că norodul e în ceaţă şi tot cere
Un răspuns: vine Crăciunul sau e rost de Înviere?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu, vara ta... tu, iarna mea eternă...

Şi de m-aş naşte înc-o dată,-n vară,
Te-aş aştepta din iarna-n care eşti.
Pe buze, ca pe-o strună de vioară,
Cu un sărut, adagio, să-nfloreşti.

Şi i-aş cânta zăpezii să se-ndure,
Să mai aştepte-n ceruri un minut,
Atât cât să-nverzească-n noi pădure
Şi vara să ne fie aşternut.

Ninsorilor le-aş recita poeme,
S-adoarmă undeva în drumul lor.
Îţi voi trimite-albastrul să te cheme
Aici, în dormitorul florilor.

Decembrie să plece în vacanţă,
Să-ncuie gerul şi furtuni în pod!
Cu luna lui cuptor, fă alianţă,
Din iarna-n care eşti să te deznod.

Până la mine,-un pod de primăvară
Te-o trece peste neguri şi stihii;
Ţi-am împletit din violete-o scară:
Tu calcă peste ele, dar, să vii!

Şi de mai simţi o albă mângâiere,
Nu te opri! De sub zăpezi, viclean,
Cu glasul rece-al iernii îţi va cere,
Să mai rămâi, un îngheţat ocean.

Să te dezgheţ, nu aş putea vreodată-
Eu, vara ta, tu iarna mea. Şi ştiu,
Dorinţa mea rămâne suspendată
Între speranţă şi un ''prea târziu''...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta doare tare...

Auzi frunzele cum ţipă văduvite de culoare?
Eu le-aud de sus, din ceruri printre păsări călătoare,
Unde-aş vrea să prind cocorii,-n deltă să mai zăbovească
Şi în versul dintre nuferi, în tăceri să lenevească.

Auzi ploaia cum jeleşte, când loveşte-n crengi betege?
Eu o-aud şi-i plâng de milă, când tu nu poţi înţelege,
Că şi ochii mei se-neacă-n lacrimi, ploi născute din uitare,
De când ne desparte-o toamnă, un ocean şi marea mare...

Auzi vântul, ca un clopot, simfonie a durerii?
Ei l-aud şi sapă-n rană un amurg în pragul serii
Şi m-agăţ de-un mâine tainic dintr-o vară viitoare,
Când te-aştept să-mi cobori cerul, chiar şi luna la picioare.

Auzi dorul cum se prinde de un ram bătut de soartă?
Eu l-aud şi-l prind cu grijă, să nu moară, de o toartă.
Şi-l amestec cu nectarul de pe buze-n aşteptare,
Să mă guşti, miros a struguri dintr-o toamnă care doare.

Şi de nu m-auzi iubite, când poemul meu te cheamă,
Voi trimite ploaia-n lume, pe o frunză de aramă,
Să îţi bată în ferestre, cu răcoare să te-mbete,
Vântul să te bulverseze cu rafale violete.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

EU, TU ŞI VARA

plouă mult, parcă în joacă
norii inima-şi dezleagă
curge ploaia pe la geam
vântul scutură din ram
stropii mari si străvezii
şi de-i noapte şi de-i zi.

plouă într-o veselie
pe-arături şi peste vie,
peste teii înfloriţi
peste ochii tăi umbriţi
a plouat şi ieri şi azi
stai în casă, gânduri arzi.

vrei cu pasul pe cărare,
vrei la munte, vrei la mare,
vara s-a-mbătat cu apă
spre amiază o să-i treacă
şi va reveni in forţă
aruncând în noi cu torţă.

arde soarele-n văpăi
peste munţi si peste văi
vara-n drepturi şi-a intrat
de curând s-a măritat.
tu un zâmbet îmi arunci
-stai aici, unde te duci?

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străină de vară

Vară, nu ai loc în mine, printre-atâtea toamne grele.
La ferestre curg perdele- ploi de lacrimi blestemate
Şi-mi cresc nori de plumb pe umeri şi pe aripi, vai de ele
Şi de versul fără muză din poeme zbuciumate!

Cum să te primesc la masă, când pe masă-s doar cuvinte
Într-o debandadă cruntă la un bal mascat de iarnă?
Să le ordonez în fraze,-n poezia mea cuminte,
N-am putere, când minciuna a-nceput deja să cearnă.

Au gonit o zi de vineri, când aveam vara sub gene,
Au pus lupii-n pod la pândă, să o sperie de moarte
Şi-a fugit cu flori şi iarbă pân' la tine, în poiene,
Unde m-aşteptai, iubite-n rai cu două paşapoarte.

Eu rămân pe pragul toamnei, tu cu vara-n buzunare,
Să aduni din curcubeie, ştii, alabastru-acela verde,
Şi să mi-l trimiţi prin poştă, să îl am pentru gustare,
Când vor viscoli colinde, gustul verii de-l voi pierde.

Vară, ţi-ai uitat la poartă, două ramuri de lumină
Dar, nu pot s-ajung la ele, să le sorb, că-ţi sunt străină.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar noaptea...

Noaptea-şi cerne linişti sacre prin unghere neştiute,
Niciun gând nu se strecoară, umbra nopţii s-o atingă.
Numai gândurile mele strigă vrute şi nevrute
Şi nu-i nimeni să le-audă şi neliniştea să-mi stingă.

Picură câte-o-ntrebare, ca un trăsnet în furtună,
Să m-ascund de mine, Doamne, poate îmi arăţi pe unde!
Mă găseşte nebunia pe oriunde şi m-adună
În căuşul palmei sale, pân' la oase mă pătrunde.

M-aş refugia în basme, sau într-un poem de vară,
Dar am lanţuri la picioare, în coşmaruri ghemuită.
Port singurătatea nopţii, peste tot, ca o povară
Şi nu-i nimeni, dimineaţa, înspre mine s-o trimită.

Am uitat să cânt din frunză, zorii să-i aduc pe frunte,
Nu mai ştiu gustul iubirii şi să înfloresc mi-e teamă.
Stau la pândă ochii nopţii, răsăritul să înfrunte
Şi-i atâta noapte-n mine şi doar noaptea mă mai cheamă.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fiu doar poezie

Ce-i trupu-acesta ce vibrează la orice-atingere de vânt,
Când poezia-n mine-i trează şi înfloreşte în cuvânt,
Decât o mare prea adâncă, sau un ocean de amintiri
Când val şi ţărm, pe-un colţ de stâncă, strivesc albaştri trandafiri?

În mine-arcaşii stau la pândă, dar nu-s la locul potrivit,
Când lupi cu gura lor flămândă, aşteaptă,-n casă, să-i invit.
Nu ştiu să mă feresc de iarnă şi nici de lupi nu mă feresc,
În stânga mea, printr-o lucarnă, albastru, ochii mei privesc.

Când toamna-mi desfrunzeşte glasul şi în tăceri mă învelesc,
Eu am sub piele-ntreg parnasul şi în poem mă răstignesc.
Şi nu mi-e teamă de-ntuneric şi nici zăpezile n-ating
Lăcaşul meu atât de sferic şi peste mine, macii ning.

Pe fruntea-mi, flori de sânziene, cu-amarul lor mă lecuiesc,
Când se strecoară pe sub gene o lacrimă. Şi-n zori tânjesc,
Ca trupu-acesta ce învie la orice-atingere de vânt,
Să fie doar o poezie, ce nu se stinge în mormânt.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În grădină plânge vara

În grădină plânge vara,
Sună cornul în ispită,
A căzut pe gânduri seara
Cu lumina risipită...

Cine ştie-n câte rânduri
Geana nopţii se mlădie
După lacrimă de vânturi,
Care bântuie-n pustie?

Ne mai saltă, când şi când,
Bolovanii de pe gând,
Când se leagă de pereche
Mirii potcoviţi de streche...

Toate vin şi toate trec,
Gerul vieţii ne sfâşie,
Paşii verii ne petrec
Toată toamna cenuşie...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, – plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere, – te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel – a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Pe-aici când plouă, plouă îndesat,
Nu ţine ca la noi un ceas ori două.
Că ziua plouă, plouă pe-nserat,
Şi când se crapă iar de ziuă - plouă.

În faptul zilei, streşinile plâng.
Pădurea stă plouată ca o curcă.
Natura calcă cu piciorul stâng:
Pe-aici când plouă, - plouă, nu se-ncurcă!

Iar când s-arată soarele sărac.
De după nouri, ca să-ţi facă-n ciudă,
N-apuci a scoate nasul din cerdac,
Că până la întoarcere - te udă.

Există şi răstimpuri când se moaie,
Când parcă nu mai toarnă-aşa, de sus,
Şi cerul câte-oleacă, spre apus,
Se luminează puţintel - a ploaie.

Atunci se cheamă că e timp frumos
(Măcar că tot mai cade-un pic de bură),
Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,
Şi porcul umblă tot cu paiu-n gură...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia, ca un tot...

N-am averi... la ce sunt bune, când plecăm cum am venit?
Dar, am versul care strigă sau şopteşte liniştit;
Înfloreşte-n primăvară de sub pătura de nea
Şi se-mbracă în albastru, vara, sub sclipiri de stea.

Toamna, câteodată-şi plânge, în tăcere, ploi de dor,
Când îşi pune straiul veşted peste rimele ce mor.
Apoi, cântă în colindă, pe sub bradu-mpodobit,
Chiar de Moş Crăciun nu vine, eu am visul împlinit.

El m-ascultă cu răbdare şi rămâne unde-l pun,
Chiar de nu întotdeauna mă aprobă în ce spun;
Se foieşte-un pic, dar tace şi se-aşază în poem,
Chiar de lacrima-l apasă şi cuvintele îi gem.

Uneori se uită galeş şi mă mângâie pe-obraz,
Când mă-nchid în mine însămi, ca-ntr-un rece Alcatraz;
Alteori zâmbeşte tainic, anilor ce au plecat-
Amintiri rămase-n urmă, ce-n album s-au aşezat.

Mi-e şi apă, mi-e şi pâine, lacrimă şi dor ascuns,
Rugă răstignită-n ceruri, la-ntrebări îmi e răspuns;
Mai avere ca poemul n-aş fi vrut nicicând să am!
(Cred că-n mărul Evei, versul l-a ademenit pe-Adam...)

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vin şi eu, la tine, mamă...

N-am mai fost pe-acasă, Doamne, de-o vecie şi mai mult,
Să-mi găsesc copilăria şi salcâmii să-i ascult.

Cum mai ning peste morminte, aşezându-se domol
Pe-aminitirea mamei mele şi pe sufletul meu gol!

A curs pe Danubiu apă, cât să-nece dorul meu
De când ai plecat la stele, lângă rai şi Dumnezeu.

M-ai lăsat orfană, mamă, şi nu am cui să mă plâng,
Când se-adună toamne-n mine şi în mine, ploaia strâng.

Numai visele mi-alină, când te-aduc la mine-n zori,
Supărările şi vina, că nu ţi-am adus, azi, flori.

Trec secundele grăbite şi-mi mai fură câte-un an
Şi mă veştejeşte timpul cu surâsul lui viclean.

Şi m-aduce mai aproape de grădina-n care eşti.
Vin şi eu curând, la tine, dorul să mi-l linişteşti.

Tata este lângă tine, sau nu l-au primit în rai?
Am să-i spun o vorbă, mamă. Şi de nu, te rog să-i dai

Veste că sosesc degrabă şi deşi nu m-a iubit,
Aş vrea să-i vorbesc de vremea, când în suflet l-am primit.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara a uitat să plece...

Este vară-n ruginia toamnă ce-şi aşteaptă rândul,
Pe-un fotoliu ars de soare, printre frunze-şi cată gândul.
Ploile-au rămas în urmă, vântul şi-a scrântit o gleznă,
Calendaru-a luat-o razna, dorm clepsidrele în beznă.

Stau copacii în dilemă şi nu ştiu ce să mai facă,
Să se bucure de verde, sau, goliţi de strai, să tacă?
Verde crud pulsează-n seve, firul ierbii dă să iasă,
Iasomia se îmbracă-n albă rochie de mireasă.

Flori de câmp îşi dau din coate, se trezesc din hibernare
Şi privesc spre ceru-albastru-nmărmurite de mirare.
Un scaiete-şi pune fracul violet şi fraţii-şi cheamă,
Macii vitregiţi de floare, împletesc din zori năframă.

Vara a uitat să plece şi aleargă prin poiene,
Eu opresc visele toate, să nu-mi fugă de sub gene...

sonet de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orele

1.

cineva a scris undeva
o lege prin care Soarele
doar când apune are dreptate...
o lege care îl obligă
să de-a mărturie
după ce a văzut tot ce se întâmplă.
Doar când apune şi lasă din el
sângele pe cer să îl ascultăm...
Asta pentru a nu avea
coşmarul complicităţii atunci când răsare

La proces este văzut des cum explodează;
cum dă vălvătaia îngheţului,
chiar şi vara când stă târziu.
El nu mai ştie de ce
nu pune odată frână să lumineze alte ceruri inerte...
Acolo unde fenomenele tăcerii de sticlă nu nasc dureri...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas... eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper, spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis, rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint, dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat, acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!