Gândul de apoi

În liniştea asta eternă
ce curge ca un mir
din sicriul meu,
mă sufoc în propria mea conştiinţă
care mă judecă după criterii
dureros de pure.
Mă doare potenţialul meu neîmplinit
dar mai ales,
că nu am iubit suficient viaţa...

Mă doare că n-am trăit prezentul,
am fost o undă oscilatorie
între două limite:
trăirea într-un viitor ideal
şi retrăirea obsesivă a trecutului,
ce otravă!

Dacă n-ar fi fost timpul
prin care să-mi exprim existenţa,
cum oare aş măsura trecerea mea
în acestă lume?
Prin urmele acelea mărunte
ale paşilor mei temători,
sângerânzi în ţărâna Golgotei?
Nu există linişte în gândul acesta rece,
nici măcar alinarea că am parcurs drumul
dificil, unisens,
care duce undeva...
aduce spre singura certitudine a vieţii - mortea.

Ce greu este acum pământul
deasupra mea
şi hămesit...
si cum se mai amestecă el cu pământul meu,
luându-şi înapoi tot ce mi-a dat vreodată:
trup din ţărână am fost
şi ţărână din trup mă prefac.

Ce crini frumoşi mi-au crescut!
în parfumul lor alb de mireasă
mă descompune gândul
că niciodată
nu le-am acordat atâta iubire
ca acum,
când îşi iau seva din burta mormântului meu,
acolo unde stau înfipţi
ca nişte ţăruşe ale biruinţei
în inima unui strigoi
care a bântuit cândva pământul.

Rar,
cripta mea putrezită
zgârie ochiul câte unui trecător grăbit.
În trecerea sa se opreşte o clipă
şi holbându-se indiferent,
citeşte nişte cifre,
cifrele mele,
un interval rece, acoperit cu ceară veche,
lipsit de prefaţă,
lipsit de concluzie,
acelaşi epitaf îngroşat cu vopsea neagră
care ţine bine la timp şi la murdăreală:
'odihnă veşnică!'

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce te doare?

- Ce te doare?
- Nu ştiu... aştept un cititor
de poeme, să-mi spună ce mă doare!!
Aştept pe unul care mi-a fost o vreme
medic specialist în chirurgie cardio-vasculară,
mi-a fost iubit şi avocat,
mi-a fost judecător şi martor,
mi-a fost iubirea cu bisturiul rece
ce mi-a tăiat cordul în două,
şi-apoi şi-a luat un bilet de a pleca în vacanţă
să se relaxeze, după o aşa intervenţie chirurgicală.
- Şi-acum cum te simţi?
- Nu ştiu... aştept să se întoarcă chirurgul din vacanţă!
Simt că mă apasă ceva,
mă doare o bucată de carne
în partea stângă, sub prima coastă
acoperită de sânul sărutat de el
intr-o vreme.... când nu era licenţiat în operaţii
pe cord.
- Ce te doare, ce-ţi lipseşte, poate te pot ajuta!?
- Mulţumesc... dar mă doare inima, de lipsit nu se discută,
o am în piept, şi bate, în rest toate sunt la locul lor.
- Atunci ce pot să fac pentru tine?
- Caută pe acest cititor de poeme
caută pe acest doctor ce mi-a furat iubirea din inimă
şi a plecat cu ea,
lăsându-mă în comă, în incertitudine, în sentimentul de vinovăţie
că am crescut în adâncul inimii, o iubire aşa de mare,
pentru un pumn de ţărână,
pentru un suflet plin de tină,
pentru un om ce şi-a luat dreptul să-mi fure,
tot ce aveam mai bun... tot ce-mi ţinea Sinele liniştit
şi fericit, în pacea Dumnezeului meu.
- Şi acum ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu... aştept un cititor divin
să-mi citească poemul
să-mi citească gândul din inima mea
şi poate... mă binecuvântează in timp
cu răbdare... şi cu toată iubirea ce mi-a fost furată
de acel chirurg... stângaci.

poezie de Adelina Cojocaru (21 septembrie 2018)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

Sunt ecoul ideii emise cândva...
În armonie precede cuvântul creaţiei,
Taina ei învinge orice formă de înţelegere a mea.
Din ţărână fost-am crescut, modelat
Pe calapodul ideii divine - sunt cântec unic!
Azi încă simt urmele degetelor pe trup,
Simt mâna arhitectului cum a modelat lutul
În care a fost însămânţat sufletul meu;
Şi cât de frumoasă a fost melodia naşterii mele!
Încă se aude ecoul ei...

Azi am simţit uitarea.
Uitarea mă împinge mereu înainte...
Chiar ea să fie marea trădare din mine?
Acum am înţeles, e mult mai clar:
Uităm că suntem muritori şi pierdem prezentul.
Şi iară simt acea mână peste trupul meu mereu grăbit
În traversarea-i către ceva necunoscut.
Dar dacă azi mâna a venit să culeagă recolta?
Vai ce păcat că învăţ să cânt ca o lebădă,
Tocmai acum când văd curcubeul peste lacul plin de nuferi!

Şi încă simt degetele pe trupul meu cum cântă,
Cântă melodia vieţii mele-n spre amurg.
Şi se aude ecoul ideii emise cândva,
Cum se pierde-n uitare,
Cu o mână întinsă spre scara timpului...
Scară prinsă la capete în vârtejuri halucinante:
Primul o consumă, celălt o naşte din nou,
Alergându-se în neştire prin spaţiu.
În timp ce lutul meu se preface-n ţărână,
Încerc să mă agăţ de scară, dar nu e palpabilă.

Fost-am oare o idee, sau am fost cândva?

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din inimă

în foşnetul de cifre să dispar,
n-am fost decât o urmă de tăcere...
viaţa ne îmbracă-ntr-un chenar,
unde ne sfârşeşte din durere.

"cândva" mi-a fost o vreme fără vreme,
sincopa mi-a cântat de două ori...
şi de atunci ea nu se mai teme,
zâmbind prin milioane de fiori.

tresaltă anotimpuri în culoare,
dintr-un pastel scrisori cum reapar
le scrie taina vieţii, sau taina noastră, oare...?
cum au murit, acuma trăiesc iar.

n-am vrut să ştie cât eu l-am iubit,
inconştienţa doare când te minte...
din prea multă iubire, el s-a plictisit,
iar eu rămas-am surdă la cuvinte.

întinde-mă pe cerul care te cunoaşte,
tu inimă, ai acum puterea...
resetează planul prin care ai renaşte,
învăţând să îţi iubeşti vrerea.

azi e un mâine rătăcit care suspină,
ieri a trecut pe-aici un călător...
eu am ajuns... şi îl aştept să vină
să-mi dăruiască partea de care-mi este dor...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (iunie 2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşert şi uitare

unde te mai afli tu
pe muchia aceasta de cer
pe povârnişul acesta al lumii
pe coapsa asta de foc
a uitării?

adio este un fel de a te înstrăina
de prezent
acolo unde trecutul
se întâlneşte cu viitorul
la revedere înseamnă doar amânarea
destinului de ieri

urcăm în genunchi o cărare rece
tot mai întortocheată
nişte trepte de fum
privind cu mânie peste umăr
înapoi în uitare
urmele în neant
ne privim trecerea prin vreme
cu laşitate
într-o gaură de şarpe
într-un ciob de oglindă
într-un ciob de cenuşă
într-o gară părăsită
într-o sticlă spartă
pe fundul unui pahar
pe fundul unui ocean

ne privim pe noi înşine ca pe nişte străini
ca pe nişte cretini
ca pe nişte duşmani
cu dinţii înfipţi adânc în propria carne
în propria soartă

spune-mi pe unde te afli tu
pe harta aceasta a haosului
în ceaţa asta ruptă în fâşii
pe roata aceasta imensă, incertă, nebună
rostogolită în abis
spune-mi
pe unde se regăseşte amintirea ta
între dor, deşert şi uitare?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgării

Au căzut bulgării
s-au auzit nişte bătăi în lemn –
o fi fost inima lutului vibrând
bucuroasă că se’ntregeşte
că-şi strânge din nou în braţe ţărâna care i-a fost luată.
Am suflat odată peste o mână de ţărână
Şi ca să se răzbune mi-a lovit ochii.
Ce-o fi fost atunci când peste mormanul acela de lut
A suflat o pală din vântul vieţii şi ca un ecou
A început o inimă să bată.
Şi-au căzut alţi bulgări
Bătând în coaja pomului tăiat
Pala de vânt sa’ntors de unde a plecat
Ţi-ai luat suflarea înapoi.
A rămas doar lutul rece, mirat.
Ţătrână ea, ţărână noi.
Peste ţărâna ta am împins bulgării
Ca să nu plângi –
Să ştii c’asemeni lor
Venim şi noi.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De drag şi dor

Iubitul meu cu ochii de cicoare,
Am fost la locu-n care ne-am iubit
Şi firul ierbii iar mi-a spus că-l doare
Şi fără noi se simte ne-mplinit.

Îl pârjoleşte goana după stele
Şi visurile-n care alergam...
Îl îmboldesc cununi de floricele...
Doar eu mai stau pe-al vremurilor ram.

Mă doare iar sărutul de pe pleoape
Şi-a amorţit, străin, în gândul meu.
Nici nu mai vin, din ochii-ţi să se-adape
Speranţele. Mi-e somnul tot mai greu.

Am adormit şi eu la o răscruce
De sentimente. Ce s-o fi-ntâmplat?!
Şi drumul vieţii mele, unde duce?!
De dor şi drag, eu am îngenunchiat.

Mai bine împleteşte-mi din lumină
Un voal. Şi pune-l peste chipul meu!
Şi sapă-mi iar, te rog, la rădăcină!
Cu lacrima mă voi uda mereu...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să te aud chiar acum spunând cu o certitudine de netăgăduit că tu eşti Viaţă Eternă, căci adevărat, adevărat îţi spun, cea pe care o afirmi prin prostituţia cunoaşterii de după moarte, sunt doar cuvinte deşarte... Sună foarte mântuitor, nu? În timpul vieţii merg ca orbul după "Dumnezeul meu gândul" care mă duce din păcat/suferinţă în păcat şi după moarte în sfârşit, am scăpat să mai fiu un creştin/cretin şi sunt mântuit prin viaţa eternă. Iaca ciuciu! Nu există nici un Dumnezeu după moarte dacă nu îl regăseşti Recunoscându-te chiar Acum, chiar Aici, pricepi Asta!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti praf

ţi-au dat nişte prafuri roz
iubeşte au zis
pentru că aşa este bine
ţi-au băgat pe gât biletul spre rai
pentru că aşa este bine
dar în tine trăieşte doar un vierme bătrân visând pământul tot mai adânc
şi un ultim cuvânt care-i va fi scăparea
poate pasăre

strigi pasăre şi pasărea spintecă cerul
aluneci prin timpul ghemuit de durere
tu la 23 de ani tu la 17 ani tu la 5 ani
un film care trece prin tine iar şi iar
dar în câte numere poţi descompune o viaţă
câte măşti încap într-un om
cât de lung este trupul ăsta care se roteşte se roteşte se roteşte
şi se rosteşte
până cuvintele toate se amestecă într-o limbă nouă
lucrurile toate îşi pierd conturul
un desen în nisipul spulberat de vânt
unde mă sfârşesc eu
unde începi tu
cine sunt
poate singura suflare a unui om rătăcit într-un deşert roz

poezie de Diana Dumitraciuc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul meu

Drumul acesta mă poartă-n spinare,
sub soare lasciv şerpuieşte
pănă undeva, departe,
acolo unde atinge cerul
ca o vie ispită pierdută ochilor
în ceţuri fine de mister albastru.

O umbră rănită asupra-i pluteşte,
peste ţărâna măcinată sub tălpile timpului.
Ce vultur îşi poartă, oare, dansul rotund
ca pe un ritual păgân al durerii?
O inima! E inima mea deasupra norilor, uscată,
ploaia n-o atinge-n veci, nici umbra!

Sărmanul talisman de aur,
l-am topit în focurile cele mari,
din nopţile lungi fără de somn,
când nu întelegeam că te-am pierdut...
Acea prăpastie a vieţii mele
pe care a săpat-o trecerea ta erozivă...

L-am uitat apoi în forme necunoscute
şi a cristalizat într-un buzdugan.
De atunci îmi străjuieşte calea, de undeva de sus,
ca o stea a Nordului
şi vesteşte sosirea mea,
lovind năpraznic în toate porţile lumii.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânduri de trecut, în ziua de astăzi

seninul de sus curge-n ochii mei
primăvara-mi şopteşte-ncet, am venit
păşesc agale printre petece de ploaie
şi cânt cu paşii mei rătăciţi, un mozaic
cu sufletul pe un asfalt, rece, încremenit

sus, plâng norii printre copaci cu crengi
de gânduri, prin muguri rătăciţi
şi florile-şi scutură-n vânt nebun petale
de ieri gândurile le-am făcut inele, pentru
trei de mâine şi astăzi, visările le-am adunat
de la fereastra trecutului tău şi-al meu, în mine
apoi le-am dat păsărilor care zboară-n, înălţimi
de suferinţă, să le poarte în depărtări, de tine

am rămas cu o rană-n soare, care mă doare
pun lacrimi în ţărână, pansând tristeţi
întorcerea lor îmi va fi balsam în gânduri
să sădesc în pământul vieţii şi-n arături de timp
iubiri în primăveri care renasc şi nu în veri
aştept acum un fragment de ploaie, îngândurat
asfaltul să fie cald, pentru ca lacrima mea
ce-mi picură, să se evapore în calea ta
şi-n gândul tău, să pot sa zbor prin el
pe-o pasare albă, pe cer senin, cu adieri de dor

poezie de Viorel Muha (mai 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încet, încet te uit... dar nu, nu pot

Rareori ne gândim la ceea ce avem,
dar mereu la ceea ce ne lipseşte,
spunând:
Acesta este modul,
în care eu trăiesc în present...

Acesta este modul,
în care definesc eu, cine sunt cu adevărat,
un prost, dar un prost îndăgostit.
Acesta este modul,
în care definesc eu iubirea,
ca pe ceva de sine înţeles... dar fără tine...

Nu te mai visez iubita mea,
încet, încet te uit... dar nu, nu pot.
Nu te mai chem, te-am alung din mintea mea,
şi nici nu te mai pot iubi... sau nu.
Încerc doar să par indiferent,
la fel cum ai fost şi tu...

Eu acum,
nici nu mai doresc să te iubesc.
Încerc, îmi este greu fără tine,
dar asta este... o suferinţă, care mă seacă,
... un foc întunecat al răului total...

Nu a fost vina ta
că tu nu m-ai mai iubit,
dar a fost vina ta pentru minciunile,
care cu o candoare prefăcută,
mi le aruncai... crezâdu-mă prost.
Cum de altfel şi eram... orbit în iubire...

Acum eu vreau
să mă înţelegi... şi să accepţi,
nu sunt nici rău, nici indiferent,
dar acum m-am împăcat cu mine însămi,
ştiind că am reuşit să trec
peste focul întunecat,
al unei iubiri neîmpărtăşite...

Nici nu exult la gândul,
că acum ai început să mă iubeşti.
Dar numai eu ştiu,
cât de greu mi-a fost să te uit,
să mă regăsesc... singur făr de tine...

Îţi urez şi ţie baftă la uitat... sau nu,
undeva, cândva ne vor întâlni,
şi vom încerca,
să trece nepăsători unul pe lângă celălalt...

Nu, nu putem,
focul iubirii nu ne lasă,
cădem unul în braţe la altul...
sudaţi în nemurirea dragostei
... dintre noi...

poezie de Alexandru Ioan Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cassius Hueffer

Mi-au dăltuit în piatra funerară cuvintele:
"Viaţa lui a fost blândă, elementele care îl alcătuiau astfel amestecate
Încât natura putea, mândră, declara întregii lumi:
Acesta a fost un om."
Acei care mă cunoşteau, zâmbeau
În timp ce citeau această retorică goală.
Epitaful meu ar fi trebuit să fie
" Viaţa nu a fost blândă cu el,
Elementele care îl compuneau erau astfel amestecate
Încât viaţa lui a fost o luptă
În care el a fost cel măcelărit".
Cât am trăit, nu m-am putut împăca niciodată cu vorbele mincinoase,
Iar acum, mort, trebuie să mă supun unui epitaf
Engravat în piatră de un tâmpit.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tot egoismul meu, nu puteam să îndur gândul că o să apar ca o umbră a morţii la ospaţul fericirii tale. Nu puteam să îndur gândul de a părăsi această lume în care tu mai trăiai şi, poate, mai aveai nevoie de mine; jurământul de credinţă pe care ţi-l făcusem îmi cerea să astept şi să îndur. Maggie, nu vreau prin scrisoarea asta decât să te asigur că niciuna dintre suferinţele prin care am fost nevoit să trec din pricina ta n-a fost un preţ prea mare pentru viaţa pe care am cunoscut-o de când m-am îndrăgostit de tine. Nu fi amarâtă că m-ai făcut să sufăr. Am crescut de mic cu sentimentul renunţării; nu m-am asteptat niciodată să fiu fericit; şi faptul ca te-am cunoscut şi te-am iubit m-a împăcat cu viaţa. Ai fost pentru inima mea ceea ce e lumina si culoarea pentru ochii mei, ceea ce e muzica pentru sufletul meu; ai trezit o senzaţie nelămurită de nelinişte într-o conştiinţă arzătoare. Viaţa pe care am descoperit-o de când bucuriile şi durerile tale au început să însemne pentru mine mai mult decât bucuriile şi durerile mele a schimbat murmurul de revoltă în supunerea aceea voită care dă naştere unui sentiment adânc. Cred că iubirea intensă şi nemărginită m-a făcut să capăt o pătrundere mai largă a vieţii, care a crescut pe masură ce înţelegeam viaţa altora, căci pâna atunci, constiinţa dureroasă a înfaţişării mele mă ţinuse departe de ceilalţi.

George Eliot în Moara de pe Floss
Adăugat de Andra F
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgărele cu mustăţi

Sunt un câine pe care nu-l mai iubeşte
nimeni
de aceea stau lângă strachina mea
pe care cade bruma
şi a devenit la fel de ruginie
ca frunzele pe care
doar vântul le mai ţine
înainte de a îngroşa pământul.

Zilele au devenit din ce în ce
mai puţin luminoase
trec una după alta
fără a mai aduce nimic în plus
afară de amintiri.

Am fost odată fericit
curtea prin care alergam
mi se părea cea mai frumoasă grădină
din câte pot exista
ascultam paşii stăpânilor mei
ca pe o declaraţie de dragoste.

Acum nu mai aud decât asprimea
din glasurile lor
când mă strigă din pragul uşii
ca să-mi arunce un os.

I-am iubit aşa cum numai un câine
poate iubi
numărând ceasurile lungi
de aşteptare
până la momentul întoarcerii.

Curând va sosi iarna
fulgii de nea o să-mi umple
strachina
ca nişte bănuţi
iar eu mă voi transforma
într-un clovn de zăpadă
cu tichia pusă pe cap
care pe nasul-morcov are mustăţi
şi vântură zăpada
cu coada

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pomul vieţii

Privesc încrezător
spre lumea neştiută,
prin porţile deschise
de visul călător,
iar cugetu-mi aduce
dorinţa absolută
cu faruri de speranţă
aprinse-n viitor.

Nu am găsit minuni
pe căile umblate
dar le-am zărit în vis
pe drumurile noi,
cu mintea întărită
le-am încercat pe toate
fără-a privi vreodată
cu teamă înapoi.

Am adunat cu trudă
învăţătura dreaptă,
luciri nemărginite
destinului să-i dau,
am chibzuit temeinic
ca fiecare faptă
lumină să-mi aducă
pe locu-n care stau.

Discipolii cu har
m-au însoţit la greu
pe calea-ntrevăzută
în orizontul lor,
cu fapta şi cu gândul
i-am ocrotit mereu
ca zborul lor prin lume
să fie mai uşor.

Privind acum în urmă
la tot ce am lăsat
din gândurile mele,
din sufletu-nsorit,
prieteni dragi, aş spune
că pot fi împăcat,
că pomul vieţii mele
din nou a înflorit.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am vorbit niciodată despre evrei cu respectul care li se cuvine, şi asta din cauza temperamentului meu elen... Acum văd că grecii n-au fost decât nişte adolescenţi frumoşi, în timp ce evreii au fost tot timpul bărbaţi puternici şi neînduplecaţi... şi dacă mândria naşterii n-ar fi contrară spiritului bătrânului revoluţionar şi democrat ce sunt, aş putea fi mândru... că sunt descendent al acestor martiri care au dat lumii un Dumnezeu şi o morală şi care au luptat şi suferit pe toate câmpurile de luptă ale spiritului.

Heinrich Heine în Confesiuni (1854)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!