Ciclul poetic Unsprezece Septembrie:

Bem - 1

pasărea fără aripi

se aşază la masă cu noi;

are ciocul îmbibat în sângele scurs,

uimitor,

peste timpul rănit pe care îl cercetăm

prin ecranul cu peşti toxici, alături

de halba cu bere sortită

să aducă aerul bolnav al

raţiei de viaţă.

Liniştita prăbuşire ne inundă venele

la New York se moare.

Mâine este ziua mea.

Unsprezece Septembrie 2

turnaţi în cenuşă

Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă

în zbor dezarticulat cu aripi risipite.

Bolnav pasărea sapă în

cercul înfierbântat al aerului otrăvit,

se rup cuvintele pământului care frânge

cerul rănit în compasul incandescent.

Inimi planează şi se strivesc de betonul încins

tremură carnea lăsată să curgă

cu izvor tăcut se împlineşte destinul

plecării din trup.

Cei ce devin zi rup groaza în silabe

sunt fiii neajunşi ai tăcerii

se nasc în oceanul de ochi

cu braţe desprinse, turnaţi în cenuşă

vocile lor haşurate

traversează versetul topirii întru fiinţă.

Unsprezece septembrie 3

Primele Ore

În sângele învolburat frica bântuie

în perfuzii.

Văzduhul înghite suflarea.

se aşterne tăcerea în copaci.

Ninge peste apa interzisă

Umbra vieţii miroase a duhoare,

fuga continuă din timpul suferind

spre colindul de iarnă.

Vânătorul sună din goarnă,

căprioare traversează oraşul,

într-un decor pustiit

rujul iubirii

îşi tulbură culoarea.

Se aud primele sirene,

iarba va răsări prin ciment.

Unsprezece Septembrie 4

Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge

în epava unui vis răstignit

expus zborului neterminat

nu-ţi fie frică,

norii poartă chipul nostru

vom avea aripi

din tencuială trupurile captive

se vor desface în lumină

uşile deschise

vor lăsa iarna în toamnă

este timpul

să abdicăm

din visul care decora altădată cerul

în căutarea primăverii.

Nu-ţi alunga zâmbetul

vreau să-l păstrez

în fiinţa care se zămisleşte

din foc şi cuvinte

în liniştea aşternută

vom avea aripi

Unsprezece Septembrie 5

Gândul fiului

De astăzi mama va împleti aşteptarea

în părul păpuşilor din geam

cu cârlionţi de mătase din pletele lunii

pe buze le va pune ruj din praful de stele

îşi va dori la masă fiul

dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să

înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.

în mod permanent

ea va locui în salonul dimineţilor albastre,

căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.

Din coşul lui cu rufe purtate

va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,

apoi meticuloasă îl va înveli în straie

de duminică.

După amiaza va pregăti cina pentru timpul

şchiop

Unsprezece Septembrie

Telefonul 6

La capătul firului

sunt secunde pe care timpul le înrămează

spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei

desprinde silabe din carnea cuvintelor

se naşte strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge

întunericul iscăleşte vocale pe diapazonul vocii

clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare

stinsă în marea de foc a zborului

Unsprezece Septembrie

Pompierul 7

sângele se preschimbă în durere

aerul toxic te învăluie gata

să acopere sirena ce te orbeşte

cu sunetul ei

de la capăt sunt rândurile

arate în toamnă berzele

îşi au cuibul în cuvinte

totul sună atât de straniu

încât ecoul se pierde

sub lespezi de apă fierbinte

am pieptul încordat de căutare

platoşa grea de nerespirat

striveşte numele tău Doamne

Unsprezece Septembrie

ţipătul 8

din stradă

ţipătul

intră în tine,

în propriul tău sânge,

înoată odată cu fiecare

moleculă întâlnită,

tulbură apa

aduce teama,

imagini străbătute de frig

asaltează

inima.

Unsprezece Septembrie

Ultimul ţipăt 9

ţipătul taie cerul

umple memoria secundelor

pătrunde prin vertebrele aerului

focul

acoperă vuietul lacrimilor

la încleştarea timpului

arşiţa stinge cuvinte

scrie alfabetul tăcerii

intră în chemarea

genunii

să ardă neputinţa respiraţiei

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

turnaţi în cenuşă
Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă
în zbor dezarticulat cu aripi risipite.
Bolnav pasărea sapă în
cercul înfierbântat al aerului otrăvit,
se rup cuvintele pământului care frânge
cerul rănit în compasul incandescent.
Inimi planează şi se strivesc de betonul încins
tremură carnea lăsată să curgă
cu izvor tăcut se împlineşte destinul
plecării din trup.
Cei ce devin zi rup groaza în silabe
sunt fiii neajunşi ai tăcerii
se nasc în oceanul de ochi
cu braţe desprinse, turnaţi în cenuşă
vocile lor haşurate
traversează versetul topirii întru fiinţă.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece Septembrie

Bem
pasărea fără aripi
se aşază la masă cu noi;
are ciocul îmbibat în sângele scurs,
uimitor,
peste timpul rănit pe care îl cercetăm
prin ecranul cu peşti toxici, alături
de halba cu bere sortită
să aducă aerul bolnav al
raţiei de viaţă.
Liniştita prăbuşire ne inundă venele
la New York se moare.
Mâine este ziua mea.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul fiului

De astăzi mama va împleti aşteptarea
în părul păpuşilor din geam
cu cârlionţi de mătase din pletele lunii
pe buze le va pune ruj din praful de stele
îşi va dori la masă fiul
dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să
înveţe numărătoarea secundelor în drumul spre casă.
în mod permanent
ea va locui în salonul dimineţilor albastre,
căluţii de mare şi berzele o vor însoţi.
Din coşul lui cu rufe purtate
va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună,
apoi meticuloasă îl va înveli în straie
de duminică.
După amiaza va pregăti cina pentru timpul
şchiop

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripile noastre

Sânul tău gust al piersicii plânge
în epava unui vis răstignit
expus zborului neterminat
nu-ţi fie frică,
norii poartă chipul nostru
vom avea aripi
din tencuială trupurile captive
se vor desface în lumină
uşile deschise
vor lăsa iarna în toamnă
este timpul
să abdicăm
din visul care decora altădată cerul
în căutarea primăverii.
Nu-ţi alunga zâmbetul
vreau să-l păstrez
în fiinţa care se zămisleşte
din foc şi cuvinte
în liniştea aşternută
vom avea aripi

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Primele Ore
În sângele învolburat frica bântuie
în perfuzii.
Văzduhul înghite suflarea.
se aşterne tăcerea în copaci.
Ninge peste apa interzisă
Umbra vieţii miroase a duhoare,
fuga continuă din timpul suferind
spre colindul de iarnă.
Vânătorul sună din goarnă,
căprioare traversează oraşul,
într-un decor pustiit
rujul iubirii
îşi tulbură culoarea.
Se aud primele sirene,
iarba va răsări prin ciment.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Telefonul

La capătul firului
sunt secunde pe care timpul le înrămează
spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei
desprinde silabe din carnea cuvintelor
se naşte strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge
întunericul iscăleşte vocale pe diapazonul vocii
clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare
stinsă în marea de foc a zborului

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pompierul

sângele se preschimbă în durere
aerul toxic te învăluie gata
să acopere sirena ce te orbeşte
cu sunetul ei
de la capăt sunt rândurile
arate în toamnă în care berzele
îşi au cuibul în cuvinte
totul sună atât de straniu
încât ecoul se pierde
sub lespezi de apă fierbinte
am pieptul încordat de căutare
platoşa grea de nerespirat
striveşte numele tău Doamne

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, din toamna mea

Peste umăr, cu privirea,
numar toamnele
trecute,
Vieţi, venite din Septembrii
şi din zodii
de fecioară,
Au fost vis la timpul lor
însă astăzi
sunt pierdute.
Peste timp, orice urcuş,
are-o vreme
când coboară.

M-am născut cu toamna-n zi,
astăzi, toamnă
sunt şi eu.
Toamnă, doar în toamna vieţii,
fără rod,
fără bucate,
Ca să laşi în urmă frunze,
e frumos...
dar este greu,
Nu poţi fi şi om şi toamnă,
nu-i prea mult
dar nu se poate.

Din Septembrie, fecioara,
care-i doar...
o zodie,
Despre care umblă vorbe,
c-ar fi bună,
c-ar fi rea,
E un mit pierdut prin vreme...
un parfum
de rodie.
Doar Septembrie mai vine
să se-ascundă,
-n toamna mea.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai Septembrie ca oricând

Plouă cu toamnă peste noi,
Pădurea are rugină pe veşminte,
Şi parcă suntem tot mai goi,
Septembrie... ne aducem aminte.

Cad şi frunzele, bate şi vântul,
Iar cerul cu norii săi cei grei,
Îmi spune încet cuvântul,
Nerostit de buzele ei.

Este mai Septembrie ca oricând,
În păduri, pe străzi dar şi pe foi,
Fac pasul mic peste frunze trecând,
Uscate de amintiri mai vechi şi noi.

Septembrie mi-a uscat şi rănile,
Unele din ele erau deja uitate,
Au căzut rând pe rând ca frunzele,
Şi acum vântul mă împinge de la spate.

Toamna face loc de început,
Îmi usucă tot răul din gând,
Şi mă lasă fără niciun scut,
Căci e mai Septembrie ca oricând!

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (2 septembrie 2021)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţipătul

din stradă
vin sunete ciudate,
strigăte îndepărtate
devin ţipăt
bat în
timpan,
intră în tine,
în propriul tău sânge,
înoată odată cu fiecare
moleculă întâlnită,
ocupă labirintul
conştiinţei
stârnesc teama,
imagini străbătute de frig
lovesc în
fortăreaţa gândurilor
ea se înclină
cedează
locul neliniştii.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoală; scriau cu creioane de diamant pe tăbliţe de aur şi învăţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât că sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scăunel de sticlă şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale.

începutul de la Lebedele de Hans Christian Andersen
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ţipete hâde
ţipete sfâşie spaţiul
pătrunde prin vertebrele aerului
cu neuronii vătuiţi
acoperă vuietul lacrimilor
arşiţa topeşte orice cuvânt
afişează alfabetul tăcerii
albastră moartea
străbate carlinga inimii
strigătele în chemarea
genunii
ard neputinţa respiraţiei

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea din tăcerea frunzelor

L-am pictat pe septembrie
în culoarea unui trandafir
freamătând în braţele vântului
dintr-o amintire
promisă neuitării.
Poate ar fi trebuit să-i dau
culoarea zilelor de mai târziu,
în care spinii ultimelor cuvinte
s-au înfipt
în tăcerea frunzelor.
Oricum aş alege,
septembrie va trebui să aibă
culoarea toamnei tuturor gândurilor.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe scurt despre toamna

Septembrie,
trec prin tine
ca printr-o mare de moarte,
în jurul meu doar hoituri de-ntâmplări,
septembrie, anotimp în anotimp,
dureros ca o smulgere
septembrie, moarte de fulgere.

poezie de Veronica Popa
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie, desfată-mi zorii şi visele purtate în abisul dorului. Îmbracă-mi goliciunea umbrelor calde cu adierea lină a frunzelor purtate de vânt. Îmbată-mi simţurile cu şoapte şi sărută fruntea dimineţilor blânde cu surâsul iubirii din ochii lui. Septembrie, ascunde-mi taina într-un strugure dulce si lasă timpul să-i guste păcatele cu nesaţ...

Andreea Palasescu (15 septembrie 2016)
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Septembrie

Nimic nu m-a umilit mai mult
decât absenţa ta.
Timpul secătuit s-a prelins
printre pietre
în apa oglinzii.
De pe umerii mei au zburat în noapte
păsări speriate decupând în văzduh
sărutul împăcării.
Cu trufie mi-aşez peste ochi
basma mătăsoasă.

Numai septembrie, calm
fără surâs
mi-a încruntat în suflet
drum alb spre sărbătorile
din tine.

poezie de Violeta Pasat din Vămile sufletului, editura Cronica - IAŞI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţipătul

strada
aduce sunete ciudate,
strigăte îndepărtate
devin ţipăt
iau cu asalt
timpanul,
intră în tine,
în propriul tău sânge,
înoată odată cu fiecare
moleculă întâlnită,
ocupă labirintul
conştiinţei
stârnesc teama,
fortăreaţa gândurilor
se înclină lasă
loc neliniştii.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece minute. Lumea gravita în jurul a ceva ce dura doar unsprezece minute.

Paulo Coelho în Unsprezece minute (2003), traducere de Pavel Cuilă
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...

În ţipătul de pescăruşi strig eu, dar numai păsările-mi înţeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor şi n-am avântul
Să mă înalţ la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Şi marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
şi versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun şi cină
şi totuşi muşc din lacrimi cu plăcere, când ştiu că mai am veri la rădăcină...
Şi noapte sunt mai mult decât sunt zi şi-n stele mă alint deşi la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă şi când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unsprezece metri

Distanţă aflată precis
Pe ruta abis-paradis...

distih de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!