Că mi te pierd, septembrie, mi-e teamă...
În țipătul de pescăruși strig eu, dar numai păsările-mi înțeleg cuvântul,
că m-a născut din păsări Dumnezeu, doar că n-am aripi pentru zbor și n-am avântul
Să mă înalț la cer, s-ating neatinsul, jinduitoare umbră pe pământ,
să prind în palme, Doamne, necuprinsul, pentru o clipă să fiu ce nu sunt...
Și marea îmi recită din poeme, când face dragoste cu-amurgul pe ascuns
și versul meu de neiubiri se teme, când de furia mării e pătruns...
Suspinul frunzelor de toamnă în cădere îmi este mic dejun, dejun și cină
și totuși mușc din lacrimi cu plăcere, când știu că mai am veri la rădăcină...
Și noapte sunt mai mult decât sunt zi și-n stele mă alint deși la ele eu niciodată nu am să ajung, doar m-amăgesc că-s una dintre ele...
În toate câte sunt mă regăsesc, dar mai ales septembrie mă cheamă și când prin alte luni mă rătăcesc, că nu te mai găsesc îmi este teamă...
poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu este introdusă data nașterii pentru Violetta Petre. [
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.