Când am zărit-o prima oară pe Mekor H., am recunoscut în ea neîndoielnic toate atributele unei regine, dar, fie din pricină că apa se înălţase până la jumătatea clopotului meu, fie din pricină că sunt sceptic prin natură, cu greu am izbutit s-o cred când mi-a spus că ea nu avea cursă. Deşi am acceptat această convenţie şi un răstimp m-am adresat ei ca unei zeiţe, asta m-a făcut teribil de nervos. Puteam vedea foarte bine acea construcţie neimaginară care era cursa ei şi eram tot timpul îngrozit că s-ar putea răni cu ceva invizibil pentru ea, precum gratiile cuştii sau chiar bucăţica de brânză, lucruri pe care ea părea să le ignore sau să le dispreţuiască mai mult decât mine sau decât cea mai mare parte a celorlalţi şoareci.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceva într-adevăr remarcabil se petrecea cu Mekor H: nu auzea sunetul apei care se umflă. Desigur, era şi foarte tânără, dar eu însumi eram mult mai tânăr când am auzit pentru prima oară apa aceea neliniştitoare, inexorabilă, urcând din ce în ce mai sus. Aşa am ajuns la concluzia personală că Mekor H. putea până la urmă să fi fost o adevărată zeiţă prinsă în cursă prin cine ştie ce accident nefericit. Câtă vreme n-am putut înlătura posibilitatea ca esenţa ei să fi fost diferită de a celorlalte rozătoare, am hotărât că merita să fiu nesăbuit şi să încerc prin orice mijloace să scap din cursa mea.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi prea dădeam seama la ce să mă aştept: îi vedeam foarte bine chipul graţios înăuntrul clopotului simetric şi al cuştii, dar credeam că de-ar fi fost să scap, aş fi putut s-o ajut şi pe Mekor H. să scape. Astfel, încercând s-o cruţ de spectacolul dezgustător al unui şoarece rănit de toate acele obiecte blestemate care alcătuiesc cursa, lucram în timp ce ea dormea sau se uita în altă parte. Când mă izbeam de grilaj sau când dinţii îmi scrâşneau pe barele grele de fier, erau scurte momente în care sunetul apei ce se umflă nu-mi mai ajungea la urechi. Nu-mi era teamă de acest soi de luptă, fiindcă, în pofida întregii dureri pe care o comporta, mă recompensa în termeni de uitare.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca în toate experimentele primitive, situaţia în cazul cursei de şoareci a Doctorului Mayow e mai simplă: capcana se află în afara şoarecelui, iar ca să scape, şoarecele ar trebui să iasă din cuşcă, să înoate în apa care se ridică şi să spargă clopotul de sticlă (toate acestea echivalează cu o imposibilitate). Desigur, şoarecii nu sunt destul de nesăbuiţi ca să se rănească încercând să fugă, dar vor foarte adânc în inimile lor să dobândească şansa de-a fi nesăbuiţi. Singura problemă este: cât timp ar trece până să se potolească, să devină apatici, să uite tot în afara bucăţelei lor de brânză, să se tolănească inerţi şi să viseze nu mai mult decât pot vedea din cursa lor, adică alte capcane cu şoareci în ele?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Repet, îmi pare rău! Cred că am interpretat greşit unele lucruri şi m-am lăsat influenţat de acestea...
Lia: N-ai putea vorbi mai clar?! Ce lucruri?!
Lucian: Păi, lucruri... Însă, de curând am aflat că te-ai implicat foarte mult în realizarea cadoului meu şi îţi mulţumesc pentru asta.
Lia: Nu trebuie să-mi mulţumeşti doar mie. Se pare că eşti greşit informat. Toţi au contribuit cu ceva la realizarea lui.
Lucian: Da, ştiu. Iar celorlalţi le-am mulţumit deja. Însă ţie doream să-ţi mulţumesc separat, într-un mod deosebit decât celorlalţi.
Lia: De ce?
Lucian: Pentru că tu ai avut o contribuţie mai mare în acest sens. Şi nu încerca să negi, pentru că ştiu sigur că aşa e. Toţi ceilalţi au recunoscut deja acest lucru. Mi-au spus că te-ai zbătut foarte mult. De ce-ai făcut asta, pentru mine?
Lia: N-am făcut-o pentru tine, în mod deosebit. Însă ar trebui să-ţi dai seama că meriţi efortul.
Lucian: Adevărat?! Chiar merit?!
Lia: Evident că meriţi.
Lucian: Chiar şi după tot ceea ce am făcut în ultimul timp?
Lia: Dacă ar fi să ne luăm doar după aceste ultime fapte, atunci ai dreptate, nu prea meriţi! Însă n-ar fi fost corect să luăm în calcul doar această ultimă perioadă. Prin urmare, toţi am căzut de acord că meriţi totuşi acest cadou, pe care l-ai şi primit. În plus, demarasem deja lucrul înainte ca tu să... Nu puteam da înapoi.
Lucian: Înţeleg. Oricum, îţi mulţumesc mult. Apreciez ceea ce ai făcut pentru mine. În plus.
Lia: Ai dreptate! Chiar e adorabil.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum, deşi toate împrejurările exterioare privind-o pe Alice H. sunt nebuloase, încă îmi mai amintesc cum era. Nu propriu-zis la chip sau la trup sau la orice altceva din persoana ei. Era foarte frumoasă, cred, şi avea în mod sigur părul roşcat. Nu ştiu cât de tânăr eram pe atunci, dar mai mult ca sigur că nu eram înnebunit după ea; era ceva mult mai adânc, ca şi când mi-aş fi amintit că tânjisem după alt fel de existenţă, în care nimeni nu putea să subziste în afară de Alice H. Şi-apoi, pentru cât timp?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi s-a spus că eram un copil aproape grav, deşi plin de toate naivităţile acelei vârste. Mama mea mă iubea cu toată puterea unei naturi concentrate şi a unei vieţi care fusese tristă. Mi s-a spus că era o femeie înaltă, tăcută şi frumoasă. Ea suferise mult, căci multă vreme luptase cu cea mai grozavă sărăcie, lucrând zile şi săptămâni la o cuscutură, pentru care lua câţiva lei, căci bunica mea rămăsese fără mijloace. Numai mai târziu începu să aducă acasă ceva un frate al ei. Eu n-o ţin minte cum era la faţă, decât foarte vag. Am mai mult o impresie nelămurită despre fiinţa ei, despre esenţa ei sufletească, despre ceva cald şi lipit cu patimă de copilul acela, care azi sunt eu. Dar această impresie nelămurită a mea, adăugată cu cele ce am auzit despre ea, au alcătuit în mintea mea o fiinţă vie, pe care o văd: o fată tânără. Ea a murit la vârsta de 31 de ani, şi o văd ca o fată. Mama mea, acum când eu am 40 de ani, când sunt mai bătrân decât ea, îmi apare într-un chip foarte curios, pe care e greu să-l exprim. Mama mea este mai tânără decât mine.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce mă înspăimânta mai tare era ideea că aş fi putut să scap şi să descopăr sau că Mekor H. nu era acolo, sau că nu era acolo pentru mine, căci, până la urmă, ipoteza cea mai plauzibilă consta în faptul că o zeiţă ar fi avut de îndeplinit vreo funcţiune impersonală, ca un semn pentru toţi şoarecii prinşi în cursă şi presupuşi a lupta împotriva curselor. Situaţia mea deveni într-adevăr incomodă: admiţând că aş fi izbutit să răzbat afară, ce m-aş fi făcut în tot acel spaţiu gol dintre miliardele de curse de şoareci născocite de Doctorul Mayow?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb doar de ce s-a manifestat în viaţa mea atât de timpuriu, eliberându-mă de orice dorinţă, de orice sclavie - oare nu mi-a dat astfel o dovadă de dragoste mult mai mare decât ar fi fost posesia, fie şi a unei zeiţe?

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pofida tuturor cicatricelor pe care le păstrez de la precedentele-mi tentative de a evada, se pare că aparţin unei specii cu adevărat neîmblânzite, iar întâlnirea cu Mekor H. mi-a agravat cazul într-un hal fără de hal. Orice ar fi - îmi spuneam mie însumi eroic -, mă voi lupta iarăşi cu toată tenacitatea unui rozător sănătos împotriva gratiilor, a apei şi a sticlei de la propria-mi cursă de şoareci a Doctorului Mayow, dus fiind de un simţământ confuz şi puternic de furie, deznădejde şi, pentru scurt timp, de o imensă bucurie.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frodo: Şi aşa a fost. A început cea de-a patra eră a Pământului de Mijloc. Iar Frăţia Inelului... deşi unită pentru totdeauna de prietenie şi de iubire... a luat sfârşit. La treisprezece luni de la ziua in care Gandalf ne-a trimis în lunga noastră călătorie... ne aflam din nou în faţa unei privelişti binecunoscute. Eram acasă. Cum îţi reiei obiceiurile vieţii de dinainte? Cum mergi mai departe... când în adâncul inimii începi să înţelegi... că nu mai e cale de întoarcere? Sunt lucruri pe care timpul nu le poate rezolva... răni adânci... care rămân. Bilbo mi-a spus odată că rolul său în această poveste se va încheia... că fiecare dintre noi facem la un moment dat parte din poveste. Cea a lui Bilbo luase acum sfârşit. Nu vor mai fi şi alte călătorii pentru el... mai puţin una. Dragul de Sam. Tu nu vei putea fi mereu de ambele părţi. Va trebui să fii cu totul într-o singură parte. Mai atât de multe de făcut şi de trăit. Rolul tău din poveste va continua.

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (1 noiembrie 2003)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

În realitate fac pe mine de frică

Atât de supărat eram când urcam la tine.
Atât de supărat încât am uitat să mă opresc şi am continuat să urc.
Am văzut că nu eram nicidecum singur, treceau pe lângă mine oameni care coborau
cine ştie de când şi până. Ajungeam din urmă oameni mai supăraţi, mult
mai îngânduraţi decât voi fi eu vreodată. Îi întreceam fără grabă, ca într-un vis,
ca într-o amintire în care hoinăresc într-un mall în timp ce cineva drag trage să moară,
si mă mint că am emoţii pentru marea trecere a sufletului său,
dar în realitate fac pe mine de frică, simt în acea amintire
că voi urma eu. Aşa e când îţi moare cineva foarte apropiat, atunci e ca şi când moartea
te bate pe umăr dar nu te întorci şi tu, este suficient persoana dragă,
tu boceşti, dai de pomană să uiţi, dar nu te întorci şi ai o jenă pe umăr tot restul vieţii, trăieşti cu ea, o
porţi ca pe un epolet. Ce sus stai!, mă gândeam că o să îţi spun prima oară când o să ajung la uşa ta
pe care scrie Fam. Escher, dar uşa ta nu se zărea şi asta (ca să fac o rimă)
nu mă deranja. Simţeam că se depărtează pe măsura paşilor
sau chiar paşii mei o îndepărtau. Stai mai sus decât se gândeau anticii
Că ar sta Divinitatea, am continuat să îţi spun în gând.
Şi m-am simţit ca şi când ai fi auzit, ca şi când te-ar fi supărat ironia şi
ai fi sângerat ceva care s-a dovedit mai târziu, după momentul nostru amoros, a fi un regret nedefinit.
Neştiind ce să îmi spui ai tăcut în gândul meu privind prin tâmpla mea
la oamenii care treceau sau pe lângă care treceam urcând spre tine.
O părere de rău m-a cuprins că îţi spusesem ce ţi-am spus. Şi în plus de asta urcam nu mă puteam opri
să te iau în braţe şi aşa mai departe. Treceam pe lângă oameni după cum bine vedeai şi tu prin tâmpla mea
şi asta îmi ocupa tot timpul. Ce frumos e la tine aici sus!, am încercat să refac dialogul
dar deja auzisei ce spusesem prima oară, aşa ceva nu se uită, nu se şterge, se poate
Ierta dar mai mult nu, chiar dacă a fost în gând. toate astea le spunea chipul tău. Tăcutul. Chipul
tău se desprinsese de fiinţa ta, de epiderma fără cute,
în timp ce urcam spre tine şi restul corpului tău se depărta de locul în care trebuia să ajung,.
Şi mâna mea îmbrăca o mănuşă din praful de pe balustradă, aşa cântăream trecerea timpului
spre tine. Mă gândeam să îţi spun una bună auzită pe scară în treacăt,
despre un mort care după mii de ani (cel puţin) iese din groapă şi fiind beznă, pentru că venise
între timp bezna mare, a continuat să urce, pentru că nu vedea pe unde se află.
La fel şi alţi morţi, unii cădeau pe lângă el, era o vânzoleală ca în amintirea mea din mall.
Dar am auzit doar bucata asta de când tot urc, fără să
aflu finalul, fără să ajung la tine. Urc fără să mă pot opri, fără să te pot
opri ca să te ajung din urmă, să ne continuăm drumul, să îţi ţin în gură chipul de ceafă
ca pe un pui de pisică.

poezie de Ştefan Ciobanu
Adăugat de Ştefan Ciobanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se făcea că Al-Kindi putea afla dinainte ce avea să i se întâmple de-a lungul unei zile întregi, anume privind atent în jur la ceasul când se trezea din somn: vedea atunci tot felul de lucruri, pete pe pereţi, nori pe cer, furnici, scorpioni, şerpi, păsări care zburau de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, iar toate acestea nu erau nicidecum indiferente - toate aveau un înţeles care prefigura exact ceea ce avea să i se întâmple lui Al-Kindi în timpul zilei abia începute şi uneori şi într-un interval mai lung.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai mare cadou pe care l-am primit în viaţa asta a fost să fiu încurajat când nici eu nu mai credeam în mine, să fiu iubit când inima mea era goală, să fiu iertat când am făcut greşeli de neiertat, să fiu îmbrăţişat când am fost cel mai vulnerabil, să fiu acceptat când eram respingător, să fiu ajutat când nu puteam să apreciez ajutorul primit. De oameni capabili să facă aceste gesturi e nevoie mai mult ca oricând şi pentru că sunt puţini, e nevoie ca fiecare dintre noi să îşi asume măcar o părticică din acestă misiune. Să fim alături de cel de lângă noi nu atunci când ne este nouă cel mai uşor, ci atunci când îi este lui cel mai greu. Fă asta, şi te vei putea numi un om superior.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Felul în care, fără să facă nimic, Miss Emeralds ţinuse în frâu pe toate acele sălbăticiuni care umpleau universitatea din H. era pentru mine obiectul celei mai mari uimiri. Nu luam parte la escapadele nocturne ale colegilor mei, dar ştiam destul de bine ce fel de fete frecventau şi care era genul de frumuseţe pe care, fără greş, îl găseau excitant. Miss Emeralds încarna contrariul, în ambele privinţe. Cuvintele sunt prea brutale ca să definească genul ei de frumuseţe, lucru ce nu s-ar putea face decât prin aluzii. I-am regăsit culorile cutreierând dunele toamna şi graţia fragilă în freamătul botului unei căprioare pe malul apei.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Iuli!
Iulian: Da, dragă.
Diana: Mulţumesc.
Iulian: Pentru ce? Pentru maşina asta? Îţi place aşa de mult?
Diana: Nu chiar pentru maşina asta, deşi îmi place destul de mult.
Iulian: Atunci pentru ce-mi mulţumeşti? Cumva pentru că ţi-am propus să-ţi iei şi tu permis de şofer?
Diana: Nu, Iuli... Pentru că te-ai împăcat cu Luci; asta-i mult mai important decât orice altceva.
Iulian: Ah, asta era... Să nu crezi că m-am împăcat cu el doar din cauza cuvintelor tale, deşi poate şi acelea m-au influenţat destul de mult; nu puteam risca să-mi pierd familia din cauza unei neînţelegeri. Tu şi Luci sunteţi foarte importanţi pentru mine, ocupaţi primul loc în viaţa mea; restul cade pe plan secundar. Dar chiar şi fără cuvintele tale, tot nu puteam risca nimic. Cu ocazia acestei neînţelegeri, mi-am dat seama cât de mult ţin de fapt la băiatul ăsta; dar am şi motive, o sumedenie... Toată noaptea n-am putut dormi, nu reuşeam să închid un ochi, din cauza frământărilor care m-au chinuit până când am stat de vorbă cu el. Doar aşa m-am putut linişti...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eram foarte timid când eram mic. Abia cu vremea am devenit mai dezinhibat. Agresivitatea asta e şi o formă de apărare. Odată, în clasa a patra, eram un băiat destul de delicat pe atunci, mama mi-a dat cămaşă albă călca­tă, iar podelele clasei erau unse cu păcură. În pauză, cineva m-a împins şi-am căzut. Când m-am uitat pe cămaşă, eram negru. M-am întors furibund şi l-am bătut măr pe primul care mi-a ieşit în cale. Când mi-am dat seama ce am făcut, m-am îngrozit: era bătăuşul cla­sei.

citat din Mircea Dinescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Principiul energiei

Psihologia banilor spune că oamenii care reuşesc să câştige foarte mulţi bani, îi privesc ca pe o energie, nu privesc banii ca pe obiecte, ca pe ceva material, ci ca pe un fel de valoare condensată, o valoare materializată. Ca şi cum tu ai avea o anumită valoare sau capacităţile tale ar avea o anumită valoare, iar banii nu reprezintă altceva decât acea valoare recunoscută şi de ceilalţi. Acumularea cantitativă a unei valori, a unei energii, va produce de fiecare dată un salt calitativ. Cu alte cuvinte, atunci când tu acumulezi foarte multe informaţii, vor apărea ulterior şi schimbări financiare în viaţa ta. De fapt, ştiind mai mult, tu vei putea mai mult. Iar atunci când vei putea mai mult, este normal ca tu să ai impact mai mare în viaţa altora, să le oferi mai multe resurse, mai multe informaţii, mai multă cunoaştere, mai mult ajutor şi ei trebuie să te plătească pentru acele lucruri. Trebuie să ţinem cont de faptul că această relaţie funcţionează şi în sens invers, cu cât acumulezi mai mulţi bani, cu atât ai mai mult acces la informaţii mai valoroase.

citat din Marius Simion
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Să lăsăm chestiile astea. Tu ce-ai mai făcut?
Ly: Nimic, ca de obicei.
Lia: Ca de obicei, adică ţi-ai petrecut timpul cu Mihăiţă. Am sau nu dreptate?
Ly: Cam ai... Totuşi, am aflat de la el o mulţime de lucruri interesante despre Terra. Şi o studiez în continuare; e o planetă minunată, fascinantă! De abia aştept să ajung şi eu acolo, deşi mai e mult până atunci.
Lia: Destul de mult. Şi dacă vrei să afli cât mai multe lucruri interesante despre Terra, ar trebui să-ţi petreci o bună parte din timp şi cu Nis, să stai pe lângă el; oricum e el mereu singur şi nu-şi găseşte o ocupaţie.
Ly: Nis?! Tipul cel înalt?!
Lia: Da, el...
Ly: Şi de ce să petrec o parte din timp cu el?
Lia: Pentru că e geograf, de aia. El chiar ştie foarte multe despre Terra, mai mult decât oricare dintre noi, de fapt, mai mult decât noi toţi la un loc.
Ly: Serios, chiar ştie?! Privindu-l, nu pare...
Lia: Ce tot spui?! O părea el aiurit, dar e specialist în domeniul lui, altfel nu s-ar putea...
Ly: Ah, înţeleg... Poate că o să-l întreb şi pe el câte ceva, dar altădată. Deocamdată, prefer compania lui Mihai.
Lia: Desigur că-l preferi pe Mihăiţă... Şi el ce mai face?
Ly: El, cu supercomputerul lui... E mereu ocupat.
Lia: Evident, la cât e supercomputerul vostru de mare şi la câte informaţii conţine, nu-i de mirare... Dar ce informaţie foarte importantă a aflat Mihai şi vrea să i-o transmită lui Luci? Din întâmplare, nu ştii despre ce-ar vorba?
Ly: Habar n-am. Mie nu mi-a spus nimic. De fapt, nici nu l-am întrebat. Poate o să-l întreb, cât de curând.
Lia: Cum vrei...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a minţit o dată...nu minte întotdeauna

Am fost un mincinos...
Când eram tânăr ţi-am spus prima oară te iubesc
pe atunci nu ştiam ce însemnă să Iubeşti
cu adevărat...
Îţi spuneam întotdeauna şi insistam să fiu crezut
că nu vei mai a găsi pe nimeni care să te poată iubi
mai mult decât mine...
Astăzi... continui să mint în ceea ce priveşte greutatea sau înălţimea mea
ca şi cum tu nu ai vedea cum zi de zi devin tot mai mărunţel...
Dar...
când privesc în ochii tăi mari şi castaniii...
Îţi spun adevărul
Te Iubesc... şi realizez
că Adevărul este: Nu există Iubire...
mai Mare decât iubirea
pe care tu ai avut-o pentru mine...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Avea 18 ani, era zveltă şi înaltă, cu ochii mari, bătăioşi, deşi veşnic gata de zâmbet. Când am zărit-o, am simţit parcă o comoţie electrică. M-am îndrăgostit de ea şi cu asta am spus totul. Mă cuprinse o ameţeală ce nu mă părăsi. Nu speram nimic... nu ştiam nimic... dar simţeam în inimă o suferinţă adâncă. Nopţile treceau chinuindu-mă. Ziua mă ascundeam prin livada bunicului, ca o pasăre rănită, mută şi suferindă. Când un bărbat adresa vreun cuvânt idolului meu, mă tortura gelozia – această palidă tovarăşă a celor mai neprihănite iubiri. Mai aud şi azi, înfiorat, zornăitul pintenilor unchiului meu, când dansa cu ea! Acasă şi prin vecini, toţi se amuzau pe socoteala bietului băieţaş de 12 ani, strivit sub povara unei iubiri peste puterile lui. Şi sunt aproape sigur că şi ea, care mi-a descoperit cea dintâi taina, râdea de mine.

Hector Berlioz în Memorii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!