Sensul unui nonsens

mereu aşteptăm ceva,
sau altceva,
o cauză mai dreaptă, o luptă, o iubire,
o moarte mai rapidă,
o groapă mai adâncă,
o dragoste eternă,
o vară mai blândă,
o bătrâneţe uşoară,

ieri părea a fi o zi
mai rea decât alaltăieri,
nu suntem niciodată mulţumiţi,
nu putem alerga
după două vieţi în acelaşi timp,
am putea alerga singuri
după nimic
în fond,

am văzut un moş care
părea mai tânăr în spirit decât mine,
nu a vrut să-mi vândă pontul,
alt moş mi-a arătat apusul
şi m-a întrebat dacă am idee
câte răsărituri,
câte sensuri,
câte dimineţi fără sfârşit
s-ar putea afla dincolo de
moartea oamenilor,

părea un fel de patriarh,
poate era un fel de sfânt
atotştiutor,

- ţi-ai imaginat vreodată
sensul
unui nonsens?

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Subiect tabu

mă uit în jur şi nu mai cred
în nimic,
de cele mai multe ori jelim
propria durere,
poate lucrurile sunt orânduite în vreun fel,
poate nu suntem la mila destinului,

nu ştiu de ce,
mai demult linia orizontului
mi se părea senină şi dreaptă,
astăzi se frânge parcă într-un zbor
de albatros rănit,

vine un moment în care începi să pierzi
treptat
câte un prieten,
câte o onomastică,
câte o iubită,
câte o înmormântare
de părinte,
când începi să-ţi pierzi minţile,
când auzi despre boli crunte şi
bătrâneţi chinuite,
când ai vrea să crezi cu disperare în ceva
chiar dacă nu credeai şi nu te temeai
de nimic,

în inerţia noastră uităm a onora viaţa,
credem că îi vom avea lângă noi pe cei dragi pentru
totdeauna,
moartea e un subiect tabu despre care nu vorbim,
prinşi în durerea noastră jelim,

odată linia orizontului mi se părea clară,
astăzi cerul are culoarea pământului,
nu ştiu de ce confund tot mai des
amurgul cu răsăritul,
nu ştiu,
poate până la urmă
orice sfârşit este doar
un nou început.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea ca o carte

Alerga trenul sub lună,
Timpul îmi părea că aleargă după noi
Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul
Copacii falnici, dar de frunze goi.

Priveam stânci, munţi, dealuri
Şi mă miram atât de mult,
Cât e de frumos pământul,
Şi nu mă săturam să mă mai uit.

Trenul alerga tot mai departe,
Inima îmi bătea mereu.
Şi lumea îmi părea ca o carte,
Scrisă de însuşi Dumnezeu.

poezie de Vladimir Potlog (5 martie 2017)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tratament

La Sovata, bunăoară,
După câte s-ar părea,
O femeie, chiar uşoară,
Poate să devină... "grea".

epigramă de Ion Moraru din Epigrame cu şi despre femei (2010)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de...

Eu... sau ce pot spune despre mine,
Câte vieţi am rătăcit să te întâlnesc,
Câte vise, câte nopţi te-am aşteptat,
Cât nu am putut să mor pentru tine?

Nici nu mai ştiu cine sunt... uneori,
Nici ce flori ţi-am dăruit în acea zi,
Parcă erau... trandafiri de ziua Ta,
Cu ce fiori ţi le-am mai oferit atunci!

Parcă era ieri, doar un alt anotimp,
Un simbol în Tot ce Eu am tot iubit,
Părea un răsărit în acea dimineaţă,
Ce chip de fată, ce zâmbet, ce...!

Ce zi de neuitat, mă urmăreşte chiar...
Chiar şi acum îmi răscoleşte toate...
Toate gândurile mele-s toate ale tale,
Toate visele se sting doar cu tine!

Mă voi stinge într-o zi fără de... tine
Şi poate chiar Tu mă vei reaprinde
Dincolo..., dincolo de Tot, de infinit
Dincolo de moartea încă neavenită!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Putem descoperi că, fără intimitate, comunitatea poate părea mai degrabă opresiune decât apartenenţă, în timp ce intimitatea fără comunitate poate părea mai degreabă singurătate decât sentimentul de "a fi tu însuţi". Am putea spune, prin urmare, că suntem noi înşine împreună cu ceilalţi în grade diferite, cu toate bucuriile, plăcerile, speranţele, dorinţele, frustrările şi constrângerile ce însoţesc condiţia noastră de fiinţe umane. Astfel, prietenia cu noi înşine înseamnă că trebuie să fi devenit deja prieteni cu alţii.

Zygmunt Bauman în Gândirea sociologică
Adăugat de Homo Novus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş putea trăi fără iubire?! Oare aş putea trăi într-o permanentă noapte?! Aş putea să trăiesc o iarnă eternă?! Aş putea aprecia noaptea, dacă nu ar exista ziua?! Nu cred! Pentru mine iubirea înseamnă însăşi viaţa! A iubi înseamnă a trăi, a respira, a mă înălţa către divin, puţin câte puţin, cu fiecare mângâiere pe care o ofer sau o primesc, în iubire mângâierile sunt picături ale divinitaţii. Prefer moartea decât o viaţă fără iubire!

citat din Rita Drumeş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logica lucrurilor

Mă plimbam cu tine prin oraş,
După o ploaie rebelă,
Ne ţineam de mână,
Mi se părea lumea într-o ordine
Coerentă,
Aşa cum mi se părea perfect coerent
Atunci când îmi jurai dragoste eternă.
Lucrurile păreau că sunt într-o logică,
Într-o rutină naturală, normală, firească,
Aşa ca şi apa de ploaie care, neapărat,
Se evapora după-amiază,
Ca şi traiectoria mereu aceeaşi
A frunzelor ofilite,
Ca echilibrul păsărilor pe sârmă,
Ca duminicile petrecute neapărat cu rudele,
Ca buletinele de ştiri,
Ca privitul prin gaura cheii,
Ca liniştea meschină a oraşului,
Ca deferenţa ipocrită a concitadinilor,
Ca, mereu, liniştea dinaintea furtunii.
Ca iubirile efemere,
Ca atunci când îmi jurai
Dragoste eternă,
Care se evaporă neapărat,
După-amiază.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Să lăsăm chestiile astea. Tu ce-ai mai făcut?
Ly: Nimic, ca de obicei.
Lia: Ca de obicei, adică ţi-ai petrecut timpul cu Mihăiţă. Am sau nu dreptate?
Ly: Cam ai... Totuşi, am aflat de la el o mulţime de lucruri interesante despre Terra. Şi o studiez în continuare; e o planetă minunată, fascinantă! De abia aştept să ajung şi eu acolo, deşi mai e mult până atunci.
Lia: Destul de mult. Şi dacă vrei să afli cât mai multe lucruri interesante despre Terra, ar trebui să-ţi petreci o bună parte din timp şi cu Nis, să stai pe lângă el; oricum e el mereu singur şi nu-şi găseşte o ocupaţie.
Ly: Nis?! Tipul cel înalt?!
Lia: Da, el...
Ly: Şi de ce să petrec o parte din timp cu el?
Lia: Pentru că e geograf, de aia. El chiar ştie foarte multe despre Terra, mai mult decât oricare dintre noi, de fapt, mai mult decât noi toţi la un loc.
Ly: Serios, chiar ştie?! Privindu-l, nu pare...
Lia: Ce tot spui?! O părea el aiurit, dar e specialist în domeniul lui, altfel nu s-ar putea...
Ly: Ah, înţeleg... Poate că o să-l întreb şi pe el câte ceva, dar altădată. Deocamdată, prefer compania lui Mihai.
Lia: Desigur că-l preferi pe Mihăiţă... Şi el ce mai face?
Ly: El, cu supercomputerul lui... E mereu ocupat.
Lia: Evident, la cât e supercomputerul vostru de mare şi la câte informaţii conţine, nu-i de mirare... Dar ce informaţie foarte importantă a aflat Mihai şi vrea să i-o transmită lui Luci? Din întâmplare, nu ştii despre ce-ar vorba?
Ly: Habar n-am. Mie nu mi-a spus nimic. De fapt, nici nu l-am întrebat. Poate o să-l întreb, cât de curând.
Lia: Cum vrei...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apăsarea amurgului

parcă aş sui un munte
macabru
în fiecare zi tot mai grea
mi se năzare cărarea
întunerici îmi străbat mai acut
decât ieri
căutarea identităţii profunde

pietrele salută scrâşnind
sub apăsarea amurgului

nişte crengi descărnate de vise
îmi împovărează spinarea
într-un perpetuu supliciu
al senectuţii
tot mai jos mă aplec
după oasele zilelor rămase
într-o trecătoare

o proiecţie bizară e trecutul
privit
dintr-o vale adâncă
dintr-o umbră

mai demult apusul părea
o candelă celestă aprinsă
spre lume
azi e o vâlvătaie care se apropie
meschin
cu furişări de infern

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Propriul contur

orizontul se închide ciudat,
mă aşteaptă undeva o cruce de drumuri
de unde aş putea să o iau într-un sens
sau altul,
ori să mă opresc,

mă sustrage ceva din propriul contur,
obstacolul de azi nu contează prea mult
când lupta de mâine
o port mai mult cu mine însumi,

de la o vârstă
nu pot tolera cadenţa secundelor,
e un război de uzură dur
între mine şi fatalitate,
uneori şi propria mea umbră îmi
întoarce spatele,

realitatea îmi deformează percepţia
asupra existenţei
aş putea face o introspecţie în oglindă,
poate mi s-ar părea rictusul neputinţei
purtat de altcineva în
imaginea strâmbă
a adevărului.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafir albastru

Îţi plăcea să strecori
Un trandafir albastru
Printre tradafirii galbeni,
Nu mi se părea foarte potrivită alegerea,
Era ca o ezitare cumva,
Într-o declaraţie de dragoste,
Un vers obscen
Într-un poem despre iubire,
Ca o rochie albă
Într-un lan de maci roşii,
Ca o palmă peste faţă
Într-o scenă de gelozie.
Chiar nu mi se părea foarte potrivită alegerea,
Un trandafir albastru
Într-un buchet de trandafiri galbeni,
Era ca un avertisment
Că m-ai putea părăsi,
Era ca un intrus
Într-o poveste de dragoste.
Ca parfumul prea pronunţat
De pe scrisoarea de adio.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebam cu o curiozitate resemnată, cum de nimeni nu a reuşit să desluşească strigătul disperat din şoapta mea? De câte ori ar fi trebuit să mai mor, în fiecare zi, pentru ca cineva să poată observa că sunt viu? Ce veşminte ar fi trebuit să port, ce zeghe slinoase, pentru ca cineva să vadă, în sfârşit, că nu sunt decât un prizonier, un proscris, un condamnat la moarte de la care nu mai auzi altceva decât zăngănitul macabru al lanţurilor? Ce cuvinte ar mai fi trebuit să folosesc pentru ca să le deschid mintea celorlalţi, pentru a le arăta cum libertatea lor îmi este închisoare rece, întunecată şi umedă? Ce ar fi trebuit să mai fac pentru ca ei să se dumirească, în cele din urmă, că sunt altfel, că nu aveam cum să rezist prea mult timp în turma în care m-am trezit pe neaşteptate?
Cam care ar fi fost preţul răscumpărării aripilor cu care am fost înzestrat? Cât ar fi trebuit să plătesc pentru a mi se lua plasturele de pe gură, cătuşele de la mâini şi lanţurile de la glezne? O melodie, două, trei, zece, o sută? Un roman, două, cinci? O sută de poezii sau o mie? Câte piese de teatru şi câte eseuri? Oare câte vieţi mi-ar trebui pentru a putea plăti preţul eliberării mele?

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XXXIII
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Venise toamna

O femeie-şi ţinea iubirea ascunsă-n sân
(îşi aducea rar aminte de ea);
Când cineva îi privea sânii,
atunci i se părea că ard
cu iubire cu tot.

O năpădeau transpiraţiile şi dorul,
alerga de nebună pe străzi
şi se întorcea acasă singură,
până-ntr-o zi...
când s-a trezit cu sânii ţepuşă
prin bluza albă ca laptele.
De atunci, câte un bărbat
o însoţea tot timpul,
până a rămas doar unul,
şi s-a căsătorit cu acte în regulă.
Degeaba...
Iubirea-i fugise din sân,
suferea de singurătate,
cu bărbatul alături.
Toţi bărbaţii îi furaseră câte ceva...
Acum nu mai avea nimic
de oferit.
Îşi ascundea sânii;
Venise toamna...

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (18 februarie 2012)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingere de mătase

ţi-ai imaginat câţi viermi are mătasea în ea
câte frunze de dud culese în nu ştiu câte poale de fecioare
câte cântece de iubire s-or fi auzit până în măduva zilelor
pentru câţi bărbaţi pe câte câmpuri pentru câţi ani de trai
şi câte ofuri din cine ştie câte piepturi nu se vor fi stins în ecou
câte mâini înverzite de clorofilă câte râuri de borangic n-or fi spălat
culorile mătăsii câte pagini nu vor fi scris

şi câte rafturi nu vor fi bătut în cuie cine mai ştie câţi tâmplari
câte încăperi întunecoase în care să mişune doar ei în treaba lor mătăsoasă

şi câte bătrâne n-or fi povestit fetelor lor cât de delicate să fie cu viermii aceştia

ca de pe mine să cadă aceste mătăsuri la prima ta atingere

poezie de Ottilia Ardeleanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte vieţi date întâmplării de zestre

câte vieţi date întâmplării de zestre
câte clipe de gheaţă câte şoapte
câte biciclete câte ferestre
câte morţi aşteptându-şi rândul
câte vrăbii urbane câte mierle campestre
câte cuie roşii zi şi noapte
găuresc pământul...

poezie celebră de Ion Caraion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa inimii

de-ai putea tu să vorbeşti inimă
câte doruri ardente ai strâns
câte zâmbete au urmat după plâns
câte frământări au ars cu patimă.

de-ai putea să povesteşti inimă
cât ai iubit şi cât ai fost trădată
lumea ar afla cât eşti de minunată
în liniştea duioasă cu pacea intimă.

de-ai putea tu să vorbeşti inimă
cum ai romanţat fiecare secundă
câte suspine în sânge se afundă
dar înveţi să trăieşti o stare optimă.

de-ai putea să povesteşti inimă
cum lupţi cu tristeţea haină imundă
cum fericirea prin vise abundă
în adâncul tău de făptură sublimă.

poezie de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză

îmi spuneai că femeia e neînţeleasă
ţi-ai fost prins altfel destinul în păr
şi-mi părea că e viţa de vie rămasă
când mă vindeai şarpelui pe un măr

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voinţa individului nu este altceva decât sinele său propriu-zis, adevăratul miez al fiinţei sale;tot ea constituie fundamentul conştiinţei lui ca un substratum imuabil şi prezent întotdeauna, de care nu s-ar putea desprinde. Asta pentru că el însuşi este aşa cum voieşte, şi voieşte aşa cum este. Prin urmare atunci când e întrebat dacă ar putea voi altceva decât voieşte, de fapt e întrebat dacă ar putea fi altfel decât este, lucru pe care nu-l cunoaşte.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tulburare a dimineţii

într-o zi mi s-a părut că erai tu,
aşteptându-mă,
nu am înnebunit,
chiar dacă îmi par albastre câmpiile câteodată,
eu te văd prin toate mirajele pătrate ale
oraşului,
prin fiecare tulburare a dimineţii,

da, cred că erai tu,
nu pot să mă înşel,
chiar dacă nu mai ştiu cu siguranţă
când e postul Paştilor
sau când e sâmbăta morţilor,
aş putea să-ţi spun cu măiestrie
când e Lună nouă în martie,
aş putea să-ţi spun câte păduri mai au copacii
rupţi de singurătate,
câte păsări călătoare
rătăcesc pe copci de gheaţă,
ţi-aş putea spune câte ţigle mi-au mai rămas
pe casă,
nu,
nu am înnebunit,
doar că uneori câmpiile devin albastre,
aşteptându-te.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!