Sufletul planetei

Construiesc drumuri, simt sufletul planetei.
Ascult replica neauzită de forfota stelelor,
văd fulgere scuturând din rărunchi ploaia şi surâsul mărilor.
Mă spală aerul cald, latifundiar, în care se înalţă ruga inspiraţiei.
Cu celebrex, s-au însănătoşit încheieturile cosmosului.
Ţine-mă strâns la pieptul credinţei în raze!
După evaluările curente ale mirajului,
am etalat legenda inimii pe pânza pictată cu soare.
Am vizualizat eticheta privirii prinsă cu o scamă de clipele fugare,
am scotocit dincolo de juliturile alunecării pe panta înroşită de arderi.
Am rotit pasul vioi dinspre scoarţa pământului înspre văzduhul curat,
frânghie de prins degetul lui Dumnezeu la sărutat.
Simt sufletul planetei. Construiesc drumuri.

poezie de Iulia Dragomir (15 iunie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Binecuvântări

Rămâi cu ce iubeşti la geamandura jindului de împărţiri neninse de uitări!
Ca şerveţelul împăturit delicat, zilele s-au repliat în tesseract.
S-au încovrigat câinii privirii de frig
ca în culcuşul amorţirii moi ce-nvăluie în apatii făptura. Brrr! Se scutură de ninsori bătătura.
Mărturisirea vremii se dădu de-a dura dinspre trecut înspre prezent. Ce curent!
Curg clipele înnoitor afront în prag de primăveri. Ce-mpotriviri?!
Între aceleaşi rotiri,
pleznesc în bulbi petalele pe ram ca sufletul unei femei îmbujorate de îmbrăţişări.
Se împletesc în binecuvântări înmănuşările din priviri.
Cunună-ţi gândul cu rebele-mpunsături cu pânza câmpului ce te primeşte deplin.
De înfloriri, orice-ai face, să nu te furi!

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destin

De drumuri lungi şi aspre obosit,
La capătul pământului, în soare,
Pe ţărmul mării cald am poposit,
Ca toamna, nişte pasări călătoare.

Înalte valuri – fiare mari de plug –
Spumoase brazde peste ţărm răstoarnă.
Ca nişte lanuri grele care fug
Din zare marea-ntreagă se întoarnă.

Vreau singur să pornesc în larg, şi parcă
Să-mi desfăşor tot sufletul în vânt,
Dar simt cumplit că trupul meu e-o barcă
Cu ancori grele prinsă de pământ.

poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezonanţă

Cât pe-aci să îngheţe cuvintele în ceaţă.
Se lăsăse dintr-o dată o umbră deasă pe faţă.
Cu frigul în oase, în scorbura privirii, albitură, lotus,
la graniţa-ntre frunze şi heleşteu,
îşi tremurau stăruitor, ruga spre Dumnezeu.
Cu ce dar mă împresori, tu, vreme, aşa, mereu?
Te simt cum mă petreci oriunde-aş fi,
ba cu ger, ba-n parfum de liliac...
Căzusem în prăpastia cuvintelor,
îmi venise hodoronc tronc, o stare de hac,
patinând pe gândul acela năucitor. Eeee!
Nu se vindecă de cântece dorul dor!
Ploua cu picuri săgetaţi de rezonanţa câmpului
peste potecile văzului tulburat.
Ca un soldat, auzeam din stânga jinduiri după rotirea în zbor,
din dreapta, la talpa pământului, tânguitor rostogol.
Cât pe-aci să îngheţe cuvintele la cât de tare bătea vântul în calea lor.
S-au dezbrăcat de surle, cufundate în adâncul ochilor.
Simţeam tăria coborârii, urcuşului,
intrarea şi ieşirea din albuşul unui nor.
Văzduhul rezona, ca de-obicei, cu pieptul zilei tulburător.

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna plină

A furat lumină de la soare.
Globul ei arămiu
imită zeul vieţii,
străluceşte pe cerul nopţii
printre astre,
rotindu-se neobosit
în jurul planetei albastre
în faza ei de lună plină.

Se oferă privirii
în toată splendoarea.
Contururi şterse,
reliefuri nedefinite
îi atenuează paloarea.
Cărări ascunse,
drumuri neumblate,
împodobesc minunea rotundă.

Perdeaua de raze
îmbrăţişează discret
întunericul rece al nopţii.
Somnul noctambulilor e agitat,
dispare...
Insomniacii îşi pierd timpul
în dezmăţ şi în chefuri,
până în zorii albi ai dimineţii.

Luna blondă, rotundă,
aruncă spre pământ
priviri curioase,
iscoditoare,
după ce străpunge
cu săgeţi ascuţite de aur
pânza veşmântului nopţii
căzute în visare.

poezie de Ana Vida din Trăiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Firescul

Doar aşa am simţit că s-au deschis canalele de navigat pe fluviul credinţei în verde,
prin îmbrăţişarea frunzelor însetate de lumină.
Era singura cale de cufundare a sufletului în aerul înmiresmat de înfloriri.
Veneau dăruirile eului în graba cuprinderii de intimitatea foşnetelor.
De o mână, mă trăgeau în adâncuri nesaţiul respiraţiilor,
de alta, mă zvârlea la pragul dintre anotimpuri variaţia gradelor
M-am înfăşurat în scoarţa brăzdată de vremuri,
să ricoşeze în pustiu iuţimea aprinderii.
Cu cât creştea temperatura, cu atât mai puternic se înfigeau în crăpături suliţe albe,
clătintând din temelii lumina şi întunericul.
Între ramuri, dincolo de coajă, trunchiul păstrează în renaşteri rodul vieţii.
Lăuntrul primeşte în tăcere firescul. (Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (25 aprilie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îşi pregăti rapid un ceai aromat, fierbinte, puţin îndulcit, pe care-l bău, savurându-l în tihnă, apoi ieşi pe suprafaţa albă a planetei, ca să se împrospăteze. Ştia că aerul de afară îi va face bine, îl va înviora; aerul acela alb, atât de curat, de îmbietor... O mică plimbare îi va fi de folos, după cum se gândea el, deci ieşi afară, pe suprafaţa albă, imaculată a planetei şi nu regretă hotărârea luată. Aerul alb, dens, neuniform, îl înconjură inevitabil. Era atât de plăcut să simtă cum îl trage în piept, cum îi pătrunde în organism, invadând benefic fiecare celulă a corpului său, purificându-l parcă; cu adevărat o gură de aer curat. Se simţi relaxat, revigorat.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea sfredeleşte lacom, nu doare dar mă sting

poate că e prima oară când
mă gândesc la moarte
o văd frumoasă
ca o înălţare
ca un zbor
fără lumină
dinspre primăvară către toamnă
şi invers...

strâng în braţe copilăria
în labirintul dintre ani
mama brodează linişti
tata
plecat şi el
caută înţelesurile cerului
în jurul meu strănepoţii
construiesc drumuri şi castele de nisip
doar iedera urcată peste horn
sufocă păianjenul crescut din fântână

cum cerul acoperă zarea
sufletul mi se umple de oameni

dar ce folos...

(nimic nu se termină
fără un alt început
însă la capăt e o pârtie
care duce înspre alt timp)

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce împletire de drumuri nebănuite! Cine ne-a purtat paşii? Cine s-a jucat cu noi, cum te joci cu pionii la şah? O coincidenţă, privită din afară, nu e decât "curioasă"; trăită, e năucitoare, te îngheaţă. Ce păianjen nevăzut a ţesut pânza asta, de care mă simt prinsă, de care nu mă pot dezlipi, orice aş face?

Cella Serghi în Pânza de păianjen
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţine-mă bine!

Ţine-mă bine, în braţe de poţi,
Chiar dacă mi-e greu să respir uneori,
Să simt cum îmi bate iubirea la porţi,
Şi trupul să-l simt inundat de fiori.

Ţine-mă strâns, în buzunarul secret,
Căci ştiu că acolo e bine!
Cum care?... cel de la piept,
Ţine-mă acolo, numai pe mine.

Ţine-mă bine, la fel eu te ţin,
Chiar dacă viaţa împotrivă va fi,
Ştiu sigur, că tu eşti al meu destin,
Vom fi împreună, într-o bună zi!

poezie de Lusiana Drăguşin (13 octombrie 2010)
Adăugat de Lusiana Drăguşin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea apei

Cel mai greu mi-e să cred că mă iubeşte fântâna cu setea pământului
ascunsă după ierburi şi ziduri albastre,
oglinzi pentru puterea opririi în loc a privirii înflorite de visul verdelui.
Cel mai greu mi-e să cred că există apropiere
fără pretenţii lepădate de cerc pentru surâsul nemuririi.
Se zvoneşte pe la colţul amintirii
că s-au însoţit cuvintele cu minunea întâmplării de a cunoaşte ieşirea din sine.
E tot un du-te vino!
Vindecată de eternitate, m-am îmbolnăvit de dorul credinţei în zbor.
S-au pecetluit cuvintele. Au un glas de nerefuzat pentru memoria inimii.

Străbat nisipul din călcâie până la încremenire.
Dezlipeşte-le de adâncuri să răscolească netocmite aniversări!
Nimeni nu a observat cum a rămas valul lipsit de resortul avântului.
Cu ochii umezi, îşi tremură genele.
Uită-te atent! Aşa de frumos s-a aşezat în căuşul palmelor!
Nu e vreme de concepte goale de viaţă! Crezi în puterea apei?

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu pietrele aruncate în ei, geniile construiesc drumuri noi.

citat din Paul Eldridge
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tinereţe

O fărâmă de visare, un mister desprins din soare,
O clipită nedospită din a inimii ispită,
Răsărit plutind pe ape, un ecou din val în val
Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal.

Din parfumul de pădure proaspătă, încremenită,
În savoarea cea de mure, simt guriţa ta iubită.
Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu
Împletesc şirag, aevea, cu iubire, pasul tău.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

Două cuvinte cât o mie de ceasuri se prelingeau în atingeri diafane
până la marginea curcubeului.
Două cuvinte cât sufletul poemelor se azvârleau cascadă din vârful trăirii,
trambulină de adâncit în continente degetele urmelor.
Două cuvinte cât stelele strălucinde
se rostogoleau pe calea flămândă de lună.
Se dezbrăcau de umbre, torţe de sădit la uşa pieptului,
modelând în ispitire pereţii gândurilor.
Două cuvinte cât spiritul naturii mişcă între buze aerul universului.
În şi dincolo de auz, îşi lămuresc conturul între bătăile inimii. (2.07.2020-Iulia Dragomir)

poezie de Iulia Dragomir (2 iulie 2020)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascult ploaia

Ascult ploaia cum cântă şi tac
Mă închipui singur în univers
Şi mă cuprind fiorii;
Mă simt bătrân ca un copac
Pe coaja căruia s-au iscălit,
Toţi trecătorii

poezie de Ion Untaru din Locuiesc într-o lacrimă suspendată (2005)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aripă lX

Te simt cum simte un orb lumina
ce-i bandajează ochii,
când lacrimile îi ară sub piele, adânc,
şi nu plânge, chiar dacă durerea
îi muşcă din carne...
Te simt ca pe o zbatere sub sticla icoanei,
atinse de buzele unui copil,
după ce şi-a fărâmiţat bucata de pâine vrăbiilor...
Îmi eşti ca o frânghie de cer,
de care sufletul meu se prinde,
ca să urce la Dumnezeu
pentru a-i sărută cireşii din palmă,
din care ne vom face o cămaşă
pentru amândoi.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

La răscrucea violacee a viaductelor cosmosului în care m-a trimis drumul,
natural ca mersul cerbilor în pădure,
am coborât, broască ţestoasă de 108 de ani, în valea mieilor.
Le auzi glasul? Înaintez...
Iarba înrourată se înalţă, se pliază cuminţică sub tălpile goale ale luminii,
străbătându-şi fiecare încheietură, pentru saltul în cuprinsul experienţei.
Ţintuită în pământul reavăn de inspiraţie, călătoresc pe traiectoria vieţii.
Încet, încet, firele desprinse de sensuri,
în plină adulmecare de pace, îşi dezmorţesc cumpănirea.
Ai vrea să te mint, câmpie crescută în degetul clipelor?
S-au tocit unghiile de aerul retragerii în poiana neatinsă de ciute.
Din mine însămi, în mine însămi, fac pod, mă traversez,
dincolo de turnul săpat în piatră peste împotmoliri şi nuferii de neînvins ai anilor.
Binecuvântare
Mă iau în brate şi mă ridic până la desprinderea din atârnările sinelui.
Îmi pun în faţă momentele din care a crescut sufletul cu înfloriri ochioase de apropiere,
cu săgetări de lumină dintr-o margine în alta a cutreierării aceluiaşi tărâm.
Le fac nod de ridicat la vedere, trag de imagini ca de filmul răpirilor în Serai.
De neasemuit cum se derulează biruitor
peste scăldatul cu stoicism în curiozităţile ambientului!
Mă iau de o mână şi mă aduc faţă în faţă cu decantările anotimpului. Hai, sus!
Din lăuntru în lăuntru, se trece prin filtrul văzduhului.
În smerenie, se recapătă scaunul de odihnă pentru fertilizarea inimii.
Binecuvântez cufundarea în adevărul vieţii din orice înclinaţie a genelor!

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pulberi

De drumuri secţionată
Cernută şi dispersată
Căi multiple-mi trec prin vine
Şi mă-mping forţat spre tine.
Drumuri strâmte, răsucite
Mi se-aprind tainic-de-orbite.
Cântec mesager spre lună
Plâns de lup crescut la stână
Eşti tu, mic, încovoiat
Descărnat şi re-ncarnat.
Drumuri răsucite-n mine
Drumuri mereu către tine
Toate au făcut un plan
Să dărâme ce mai am.
Templu-i lut, stins pe podea.
Acum, sunt polen de stea.
Sufletul tău, volbură
Mi-l ia-n vânt şi-l mătură.

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorie

Ca trasă de o baghetă magică, memoria, amazoana mitologiei stărilor,
călătoreşte pe amprenta ochiului lăuntric.
Urcă şi coboară pe textura fină a aniversărilor pragului de trecut în partea ruptă de lume,
de la şase înspre multiplu de miracol.
Mm! E un miros de neconfundat pentru respiraţia gândului!
Miroase a sufletul casei.
S-a îmbăiat călcâiul lui Ahile în tumultul clipelor.
Fotografiez încăperile în care vibrează pereţii de parcă s-ar întrece zeii sunetelor în transcendenţe.
Intonează curgerea în cascadă a cufundării în viaţă.
Şşş! Plutesc între punctele cardinale,
călăuze pentru cunoaşterea spaţiului.
Descopăr mersul pe ani din buricul privirii
spre buricul prezenţei. ( Iulia Dragomir )

poezie de Iulia Dragomir (22 iunie 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Practic, nu aveau prea multe de văzut, nu era ceva deosebit, totul fiind pustiu; roci, stânci golaşe, fără vegetaţie sau vieţuitoare. Părea la fel de pustiu ca şi pe suprafaţa planetei, această senzaţie, de pustietate, domnind peste tot. Dar nu era neplăcut. Aerul, care pe măsură ce urcau, devenea din ce în ce mai puţin alb, aproape incolor, era la fel de curat, de proaspăt, de purificat, ca şi în oricare alt loc de pe suprafaţa planetei gazdă. Le dădea o senzaţie plăcută de prospeţime; era îmbietor, ceea ce le facilita oarecum urcuşul.

citat din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vară

Am sorbit nectarul ca pe o bărdacă de apă în canicula alergării dintr-o parte în alta a spaţiului.
M-am aşezat la torsul orelor, vrăbie în cuibul său de paie, construit la streaşina viselor,
sondând din priviri posibilitatea înălţării la hrana cerului.
Nu am călătorit departe de cercul inimii,
m-am rotit între aceleaşi coordonate de activat lumina din spatele pleoapelor.
Am ascultat glasul de odihnă al vacanţei.
Spicele gândurilor se legănau a zâmbi,
Picurând dulce, cu ochi de înger, năduful pământului între noapte, zi:
Îmi eşti ca ploaia, ca pâinea caldă,
câmp înverzit cu berze albe,
biblie de care nu te poţi lipsi.
Mă legi de Dumnezeu, tu, bucuria vieţii!
Cât te pot iubi! (6 august 2019)

poezie de Iulia Dragomir (6 august 2019)
Adăugat de Iulia Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!