* * *

Cine a avut bunică să-l ferească de curent
Ştie din copilărie că, de nu rămâne-atent,
Vântul o să-i strâmbe-obrajii, o să-l zgândărească-n dinte,
Dar de fapt nu-n carnea vie, ci-n îngândurata minte
Îşi găseşte el să scurme şi să-şi semene durerea:
Cuibul lui – melancolia, hrana lui – veninul, mierea,
Şi la fel cum umflă pânze, peste mări vasul să-l poarte,
Călăuză-i pentru suflet către ţărmuri de departe.

Spune-mi, dac-aş fi ca dânsul, doar o briză, doar o boare,
Ai simţi din piept ardoarea-mi, când te-aş strânge-n braţe tare?
Degetele-mi nevăzute, când ţi le-aş petrece-n păr,
Ai ghici că-s ale mele, că sunt eu într-adevăr?

Dar de-ajuns. E seară, vântul zbaterea şi-o domoleşte.
Când şi când o filă albă de pe carte răsfoieşte.
Ne-au rămas ca până astăzi dorul, dragostea, plictisul,
Aerul ce ne-nconjoară, parcă ireal ca visul.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ci gândise faraonul c-ar putea să ia cu sine
Tot regatul în mormântu-i, să-l salveze de ruine,
Dacă încrustate-n table de ceramică, cu semne,
Ar păstra în amorţire avuţiile-i eterne:
Frunze de palmier şi trestii, tronuri, pene înfoiate,
Aşternute-n pat de piatră, şerpi, coroane etajate,
Curtezane şi regine, zei cu capete de vite,
Mii de forme-ntreţesute, mii de vieţi încremenite
Într-o tablă fermecată pe care-o ţinu la piept
Până-n ziua cea din urmă, taciturn şi înţelept.

Şi când i-a fost dat să moară, preoţii i-au aşezat
Subţiatele lui braţe peste tristul său regat,
Ca pe-o umbră protectoare, ca pe-o cruce împietrită
Într-o sfântă-mbrăţişare, veşnică, nedezlipită,
Care visul să-i ferească de-ale vremii vitregii,
Chiar şi-atunci, în ziua care nu s-ar mai numi că-i zi.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata tristă

Firul gândului frumos
Un suspin mi-l taie,
Că de-atâta vreme cos
Singură-n odaie.

Şi doar mâna mea, cu greu,
Flori de fir împarte.
Flori aleg, — dar gândul meu,
Gândul mi-e departe!

Uneori, când ţin la piept
Strânsă cusătura,
Închid ochii şi-l aştept
Să-mi sărute gura.

Iar când umbra serii vine
Dorul creşte-n mine
Şi tristeţea mă doboară
Grea, ca o povară...

O, ştiu bine că-n zadar
Dragostea mă mână
Să-l aştept cu lacrimi iar
Noaptea, la fântână.

Nu mai vine să-i şoptesc
Dorurile toate
Şi la sân să-i încălzesc
Mâinile-ngheţate!

Ci doar vântul nopţii rece
Fruntea mi-o sărută,
Peste codri luna trece
Galbenă şi mută.

Lung suspină-n freamăt greu
Fagii de pe coaste...
Noapte dulce, dragul meu
A plecat în oaste.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eddie Scrap-Iron Dupris: Ca să faci un luptător trebuie să-l goleşti ca pe un copac desfrunzit: nu-i poţi spune să uite tot ce ştie chiar de-l obligi să uite că are oase... să-l oboseşti atât de tare încât să te asculte numai pe tine, să audă numai vocea ta, să facă doar ce-i spui, nimic mai mult... Să-i arăţi cum să-şi menţină echilibrul sau să-l ia de la adversar... cum să genereze forţa motrice pe degetul corect şi cum să lovească din reflex atunci când are ocazia... cum să lupte şi când să se retragă. Apoi trebuie să le arăţi încă o dată. Şi încă o dată... până cred că aşa s-au născut.

replici din filmul artistic O fată de milioane, scenariu de Paul Haggis, după F.X. Toole
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde la geam

E iarăşi primăvară draga mea
Parcă nu a fost vreodată iarnă
Am şi uitat paltonul ce-l purtai
Cu gulerul deschis de blană

Bate o creangă zgâriind pe geam
Parcă mă roagă să-l deschid
Să las copacul verde cu-al lui ram
Să-şi dezmorţească sângele lichid

Să-l las să-şi facă legănarea lui
Să-l las să îşi întindă creanga
Vino iubito să-l privim sătui
De iarna dispărută noaptea

E iarăşi primăvară draga mea
E plin de verde tot pământul
E doar un nor uitat pe undeva
Vino să-l vezi, îl duce vântul

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stropi în tandem

- Azi plouă-ncet cu stropi mărunţi şi calzi
Peste cireşii ninşi pe jumătate,
Meri'-nfloriţi privesc parcă-s heralzi
Ce-şi spală faţa albă de păcate.

Pe streaşina terasei, prinse-n joc,
Curg lacrimile ploi'-n rotocoale,
Eu le privesc şi trag cerneală-n toc,
Aş scrie versuri pe albastre coale,

Ţi le-aş trimite seara c-un poştaş,
Bătrân, dar să cunoască meserie,
Să-l ierţi când o să-ţi bată-n geam poznaş
Şi-o să recite-a noastră poezie.

- Pe-aici doar vântul bate, niciun strop
De ploaie n-a căzut... Pe-această vreme
Trec orele-n psihoticul galop,
Iar nopţile mă deapănă pe gheme.

Nu pot să spun ce sunt, ce nume port,
Dar mi-amintesc c-au dat salcâmii-n floare,
Mi-e sufletul un alb aeroport
De unde visul a-nvăţat să zboare

Spre tine şi atunci când n-am reper
Şi-o cale mai directă, poate gândul
E un poştaş romantic, o să-i cer
Să ocolească-n grabă tot pământul.

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Slujitorii Iubirii

Când dorinţele scad în intensitate,
Pentru că au fost înăbuşite şi nu au fost manifestate,
Dau naştere unor gânduri frustrate,
De neacceptare, ce greu pot fi schimbate.

Când dorul creşte foarte tare
Şi nu îşi găseşte alinare,
În braţele cu a dragostei chemare,
În inimă se cuibăreşte, căutând ascunzătoare.

Când gândurile de iubire pline,
Se întorc, îmbrăcate în incertitudine,
Loc îşi caută, în minte, încercând să domine
Al inimii impuls, să-l facă să suspine.

Când cuvintele se pierd în Univers,
Părând că nu au nici un sens,
Nu-şi mai găsesc locul într-un vers,
Se transformă triste, în nonsens.

Când slujitorii Iubirii îşi pierd puterea,
Trupul îşi pierde catifelarea,
Inimii abia îi mai simţi zbaterea,
Sufletul, se luptă din răsputeri, cu dezamăgirea.

Să nu lăsăm Iubirea fără ajutor,
Să stingem setea dorului arzător,
Să-i dăm trupului dans ameţitor,
Să alinăm inima, cu plăcut fior!

poezie de Gabriela Aronovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilic colegă

Mă uit din când în când în aula de cursuri
Să-ţi văd chip diafan, ascultând încântată
Poveştile de ştiinţă, tresărind cum te usturi
Uimindu-te. Simt cald; de-ar fi odat' şi-odată!?!

Mă-nchipuiam alături cum ţi-aş atinge mâna
Şi te-ascultând sorbindu-ţi din vorbe inedite
Ce nu ţi-am auzit; nici cum pronunţi minciuna
Ce-ador doar de-i a ta cum zilele dorite!

Mă văd cu tine-n braţe în dansul de la Drept;
Te simt cum mă atingi, respirul la ureche
Şi-s roşu de timid... Altul de vrea, accept
Să te invite apoi... Nu cred că-ţi sunt pereche!

Mi-eşti numai o dorinţă ce o visez, o poză
Să o păstrez pe-o filă, doar una în album
Lângă un vers umil, o lacrimă şi-o roză;
S-o ţin să nu se piardă, să te privesc şi-acum!

Întreb şi-acuma vântul care te-atins atunci,
De se întoarce pală să-l simt pe frunte, în piept,
Dintr-un voiaj de-o viaţă pe mări, oceane, lunci
Să mi te-aducă pură?!?... Himera ce-o aştept!...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (23 ianuarie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce te-aş mai odihni într-o toamnă. Să-i sorb răcoarea umbrelor molcom, până la extaz. Când arde viclenia dorinţelor îmi va fi reazăm văzduhul arămiu. Pot să-l pictez, să-l tulbur cu liniştea bucuriilor. Pot să-l sărut şi să-i gust abisul într-o fărâmă de întuneric. Pot să te iubesc până se sting visele vechi şi tremură emoţile proaspete, copleşitoare. Tu poţi?

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedeapsa a venit dar nici acuma...

E boală peste toată omenirea,
Însă durerea nu ne mai atinge.
Şi nu mai ştim ce e compătimirea
Decât atunci când spaima ne străpunge.

Nu mai rostim măcar o rugăciune,
Deşi e ciuma roşie pe-afară,
Însă sperăm mereu la o minune,
Când înspre noi doar negri nori coboară.

Pedeapsa a venit dar nici acuma,
Când singura speranţă e o cuşcă,
Nu vrem să înţelegem ce-i cutuma,
Care pe toţi cu furie ne muşcă.

Ne-am săturat să stăm numai în casă,
Dar azi, doar pasărea e-n libertate,
Depresia ne taie ca o coasă,
Şi aerul îl căpătam în rate.

Şi vântul bate, bate-atât de tare,
Încât nu poate nimeni să-l răpună
Şi se zăresc numai trei cruci în zare,
Iar pe pământ e cea mai grea furtună.

Pe una zace, Cel fără de păcat,
Purtând pe frunte-a spinilor povară,
Cuiele morţii, în palme i-au intrat,
Iar faţa Lui e albă ca de ceară.

Apostolii se-apropie de cruce,
Dar nimeni să-L salveze nu cutează,
Putere n-au, când iadul ne conduce,
Iar Domnul îi priveşte şi oftează.

Dar totu-i scris în Cartea cu Destine,
Şi nimeni n-are drept să se opună,
El şi-a dat viaţa să ne fie bine,
Însă-'ntre noi doar ura se adună.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-oi pleca

Desculţă am încercat să trec o punte
Spre altă lume, plină de speranţă;
Ca-n rătăcirile de o clipă... unde,
Mă-mpingea dorul ce-l căutam de-o viaţă!

Să te seduc în vis... mai pot eu oare?
Când inima-ţi bogată mângâind
Mă strigă... şi tot ce am şi tot ce doare,
Îţi dărui ţie când te-aştept plângând?

De n-aş visa acum că mă cuprinzi,
De n-aş trăi cu tine necuprinsul...
Aş suferi! m-aş depărta cu paşii şovăinzi
Şi aş împrumuta iubirilor doar visul...

Dac-aş pleca, ţi-aş modela pe mână
Inima mea, cu chipul de vioară
Să-ţi cânte iubirea mea pe strună...
Să simţi că ochii mei mai lăcrimară.

Şi de-oi pleca... să adormi iară!
Pe frunte cutele să-mi stingi...
Cu gura ta, sărută bolta planetară
Şi vei putea în braţe să mă strângi.

Dac-aş pleca... în ultimu-mi popas,
Mi-aş limpezi cu dorul tău, cărărea...
Mi-aş pune parfum de iasomie-n glas
Şi te-aş striga, cât ar cuprinde zarea.

Mă strânge-n braţe şi inima-mi adună,
Din cioburi risipite, pe mine să mă faci
Pentru c-am fost un suflet în furtună,
Tu mă salvează şi-n vis să mă prefaci!

Când doi luceferi pe boltă se vor stinge,
Să ştii că am plecat în nemurire...
Dar pân-atunci, în inima tu strânge
Iubirea mea, ca să-ţi rămână amintire.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Versul toamnei

Mi-a şoptit, aseară, vântul,
La ureche, ca o boare:
"Mâine dorm, îţi dau cuvântul,
Va fi vreme de plimbare."

Şi a fost o zi de toamnă
Ca de vară – ce să zic? –
Păi, când vântul te îndeamnă,
Ştie el ce ştie, zic.

Mi-am luat în parc amicul
Şi am mers, am mers, am mers,
De simţeam prin auricul
Că mă chinuie un vers.

O să-l spun, dar mai încolo,
Iar acum – ce-o fi o fi! –
Recunosc: voiam mai solo
Pe-o alee cu copii

Şi cu-atât de colorate
Frunze, bone şi mămici
Tinere aproape toate,
De-aveam gândurile... ghici!

Ne-am oprit, că am tot mers
Într-un ritm mult prea vioi
Şi, în gând, cu-acelaşi vers:
"... Ce e scris şi pentru noi...".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

..

mi-e toamnă-n suflet
când cocorii pleacă
şi vântul e vuiet
când frigul usucă

şi rozele-s decolorate
petalele ninse
iar zilele trec înşirate
anost întunecoase

când tu nu-mi eşti aproape
şi dorul meu te strigă
şi cerul picură ape
fără să-l stingă

George Ionită în Leaganul toamnei (2018)
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin cenuşa amurgului

Tu vezi cum se-ascunde-n cenuşă amurgul?
De parcă toţi norii porniţi sunt să-l stingă
Şi-n liniştea mare din cer, demiurgul
Dă semnul cel tainic, zăpada să-l ningă!

Stau lucruri în cale sau poate-s doar anii...
Mi-e dor de o vară pe umăr să-mi doarmă,
Iar valul să poarte spre ţărmuri litanii
Când zarea se-nchide albastră şi calmă.

Din mâinile noastre se scurge nisipul
Şi-o pulbere fină pe noi se prelinge...
Ca orbul îţi caut prin negură chipul,
Dar pasărea nopţii cu pliscul m-atinge.

Mai stai lângă mine, e iarna prea cruntă:
Nu vezi cum albite de geruri cad clipe?
Cu viaţa, cu moartea să facem iar nuntă
Şi trece-mă pragul când corbi or să ţipe.

poezie de Steluţa Crăciun
Adăugat de Steluţa Crăciun
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e toamnă-n suflet

mi-e toamnă-n suflet
când cocorii pleacă
şi vântul e vuiet
când frigul usucă

pe rozele decolorate
petalele-s ninse
şi zilele trec înşirate
anost întunecoase...
#
mi-e toamnă în suflet
când tu nu-mi eşti aproape
iar dorul meu te strigă
şi cerul picură ape
fără să-l stingă

poezie de George Ioniţă
Adăugat de George Ioniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tropote

Mureau încet fără curaj
Şi trişti şi scunzi
Că nici triaj
Nu mai era în urma lor
Şi nici un tren
Şi nici o gară prinsă-n stern
Să-i mute parcă din blestem

Şi n-aveau cui
Să-i plângă dorul
Nimănui

Mureau încet
Nici nu ştiau
Că înşişi fiii lor erau
Ai lor şi parcă-ai orişicui
Pribegi pe zimţii cerului

Veni o zi urcând în timp
Cu ceterele peste grind
Aveau acum arginţi destui
Dar parcă totuşi un alean
Că nici un cal nu mai era
Şi nici un deal şi nici un mit
Să-l treacă murgul nărăvit
Ca nechezând să scurme-n ger
Cu mândra-i coamă către cer
Să şi-o reverse peste crâng
Un cal cu tropot din adânc

Veni o vreme şi târziu
Când latră vântul a pustiu
Aduşi cu ochii în pământ
Visând la murgul din adânc
Şi la zăpezile din lunci
Crescute braţelor de-atunci
Doar umbra unui cal
Atât
Or aştepta-o din trecut

poezie de Mihai Robea
Adăugat de Mirela Băcilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul nu bate

Motto:
"Nu se ştie ca pământul
Dincotro va bate vântul"

Vântul nu bate
Cât e bătut
De crengi uscate
Vântul e mut
Şuieră doar
Frunza de ulm
Sau de stejar
Iar eu adulm
E ca şi cum
Ar mirosi
A foc un fum
Care s-ar irosi
Pe orice drum

Vântul nu cântă
Poartă decât
Talanga sfântă
La oi la gât
Ca să se-audă
Până la cer
Că iarba crudă,
Limba de fier
Pe-a râului gură
Când crede c-o fură
Păscută se face
Şi vântul doar tace.

Ce ştie vântul
Nu pot să ştie
Nici apa vie
Şi nici pământul.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dor

Nu se moare-aşa uşor
Nici de dragoste sau dor,
Dorul pare fantezie
Să-l poţi scrie-n poezie,

Că Dumnezeu i-a dat har
Doar în cântec popular:
Trebuie să ştii izvorul
La care se-adapă dorul.

Cine nu ştie de dor
Trăieşte-n lume uşor,
Însă dorul te usucă,
Din zăplaz devii ulucă.

Nu ai stare, nici noroc
Nu mai eşti stăpân deloc,
Când îţi vine dor de ducă,
Din om bun devii nălucă.

Când te găseşte-n pridvor,
Fugi la badea pe ogor,
Când te găseşte la poartă
Zici că-aşa ţi-e scris în soartă!

Dar... dorul e sentiment,
Om normal devii dement,
Ia cu el minţile toate
Să-ţi revii... nu se mai poate!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilărie

Copilărie, floare de cais
Îmi locuieşti în suflet, ca un vis
Pe care îl trăiesc din când în când,
Un sens aparte lucrurilor dând.

Copilărie, filă de poveşti,
Izvor de inocenţă azi îmi eşti
Şi-n al fiinţei drum de început,
Cuprinzi prezentul simplu de trecut.

Copilărie, soare 'naripat
Culcă-ţi lumina-n ochiul meu mirat,
Să văd doar frumuseţile lumeşti
Când, fără de putinţă-mbătrâneşti!

Şi cântă-mi la ureche-ncetişor,
De leagăn, de iubire şi de dor,
A vieţii mele sfântă temelie,
Cu glasu-ţi cristalin... Copilărie!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul morilor

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine -
Glasul dătător de pâine!

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, VI, nr. 8 (august 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne doare...

Ne doare când întunericul lumina o străbate
Şi plângem de dorul celor ce-au plecat departe,
Ne-au lăsat în urmă dorul şi sufletul pârjolit,
Nu i-am putut opri, oricât am luptat şi am dorit.

Ne doare când timpul trece în zbor pe lângă noi,
Ne rupe ani din viaţă şi ne desparte pe-amândoi,
În locul strălucirii din vară, ne pune-n plete iarna,
Chiar de ne ştie suferinţa şi ne cunoaşte taina.

Ne doare când visele dispar, înainte de-mplinire,
Când soarta ne smulge dreptul la tihnă şi iubire,
Când trebuie să-i dăm pământului comoara noastră
Şi s-aştepăm, tot restul vieţii, plângând la feresatră.

Ne doare şi durerea ne-ngenunchează, e sfâşietoare,
Ai da orice să te destarmi, să fi vânt ori rază de soare,
S-ajungi mai repede la cer, să-l regăseşti pe cel pierdut,
Să formaţi, din nou, un întreg, să fiţi la fel ca la-nceput...

poezie de Lucia Marin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!