* * *

Ci gândise faraonul c-ar putea să ia cu sine
Tot regatul în mormântu-i, să-l salveze de ruine,
Dacă încrustate-n table de ceramică, cu semne,
Ar păstra în amorţire avuţiile-i eterne:
Frunze de palmier şi trestii, tronuri, pene înfoiate,
Aşternute-n pat de piatră, şerpi, coroane etajate,
Curtezane şi regine, zei cu capete de vite,
Mii de forme-ntreţesute, mii de vieţi încremenite
Într-o tablă fermecată pe care-o ţinu la piept
Până-n ziua cea din urmă, taciturn şi înţelept.

Şi când i-a fost dat să moară, preoţii i-au aşezat
Subţiatele lui braţe peste tristul său regat,
Ca pe-o umbră protectoare, ca pe-o cruce împietrită
Într-o sfântă-mbrăţişare, veşnică, nedezlipită,
Care visul să-i ferească de-ale vremii vitregii,
Chiar şi-atunci, în ziua care nu s-ar mai numi că-i zi.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!