* * *

Ci gândise faraonul c-ar putea să ia cu sine
Tot regatul în mormântu-i, să-l salveze de ruine,
Dacă încrustate-n table de ceramică, cu semne,
Ar păstra în amorţire avuţiile-i eterne:
Frunze de palmier şi trestii, tronuri, pene înfoiate,
Aşternute-n pat de piatră, şerpi, coroane etajate,
Curtezane şi regine, zei cu capete de vite,
Mii de forme-ntreţesute, mii de vieţi încremenite
Într-o tablă fermecată pe care-o ţinu la piept
Până-n ziua cea din urmă, taciturn şi înţelept.

Şi când i-a fost dat să moară, preoţii i-au aşezat
Subţiatele lui braţe peste tristul său regat,
Ca pe-o umbră protectoare, ca pe-o cruce împietrită
Într-o sfântă-mbrăţişare, veşnică, nedezlipită,
Care visul să-i ferească de-ale vremii vitregii,
Chiar şi-atunci, în ziua care nu s-ar mai numi că-i zi.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cine a avut bunică să-l ferească de curent
Ştie din copilărie că, de nu rămâne-atent,
Vântul o să-i strâmbe-obrajii, o să-l zgândărească-n dinte,
Dar de fapt nu-n carnea vie, ci-n îngândurata minte
Îşi găseşte el să scurme şi să-şi semene durerea:
Cuibul lui – melancolia, hrana lui – veninul, mierea,
Şi la fel cum umflă pânze, peste mări vasul să-l poarte,
Călăuză-i pentru suflet către ţărmuri de departe.

Spune-mi, dac-aş fi ca dânsul, doar o briză, doar o boare,
Ai simţi din piept ardoarea-mi, când te-aş strânge-n braţe tare?
Degetele-mi nevăzute, când ţi le-aş petrece-n păr,
Ai ghici că-s ale mele, că sunt eu într-adevăr?

Dar de-ajuns. E seară, vântul zbaterea şi-o domoleşte.
Când şi când o filă albă de pe carte răsfoieşte.
Ne-au rămas ca până astăzi dorul, dragostea, plictisul,
Aerul ce ne-nconjoară, parcă ireal ca visul.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un alt Noe

S-ar fi cuvenit, cum Noe animalele salvase –
Specii multe, minunate – de teribilul maelstrom,
Un alt Noe, chiar mai nobil, cu purtări mai generoase,
Să se-ndure şi pe-o arcă să le scape şi de om.

Să le ducă într-o lume unde omul nu le-ajunge
Cu-a lui suliţe şi praştii, cu-a lui laţuri şi-a lui puşti,
Şi să lase omenirea-n vanităţile-i nătânge
Doar cu ploşniţe şi râie, doar cu gărgăuni şi muşti.

Pasărea dodo blajină, însă comică în felu-i,
Poate-ar fi avut pe arca cestui Noe de trăit,
Bourul candid din codri şi puternic cum oţelu-i,
Porumbiţa pasageră veşnic s-ar fi veselit.

Tigri, elefanţi şi zebre care astăzi stau pe pragul
De a dispărea în beznă ca şi cum nici n-ar fi fost
Şi-ar fi regăsit acolo fericite iar meleagul,
Dacă după Noe-al nostru, un alt Noe ar fi fost.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Narcis

Devorat de înfocarea unor negre năzuinţi,
Prinţul Narcis se-nchisese în palatul cu oglinzi,
Unde chipul îi răsare surâzând de mii de ori
Din firide şi chenare, într-o mare de culori
Ce glosează-n monologuri de iluzii infinite
Prin culoarele-nnodate, pe faţete lustruite,
Pe ovale argintate, încrustate-n arhitrave,
Pe boltirile convexe, pe boltirile concave,
În caleidoscoape care îşi desfac precum o floare
Din nuclee de-ntuneric simetrii ameţitoare,
Sau în marile saloane, sferice, poligonale,
Proiectate să sporească spuza chipurilor sale.

Şi când intră-n orice sală, ea la viaţă se trezeşte,
Frumuseţea-n ape limpezi i-o descântă, i-o răpeşte,
Pasul i-l înregistrează ca un ac de metronom,
Chiar şi sticla parcă bate cu o inimă de om.

Dar în ciuda cestor lucruri, el era nefericit,
Voluptatea devenindu-i un calvar nemărginit,
Iar iubirea pentru sine o cumplită-nsingurare,
O obsesie morbidă, căci în nopţi de frământare
Se visa numai pe sine, adormit la fel în pat,
Ca şi cum într-o oglindă visul s-ar fi transformat,
Dar deşi-i era ca geamăn cel pe care îl vedea,
Îl simţea străin de sine, ba mai mult, i se părea
Că ciudata lui dublură îl visa de fapt pe el,
Laolaltă cu palatul din câmpia de-asfodel.

"Sunt eu visul sau el este? Cine pe cine visează?"
Se trezea din somnu-i Narcis cercetându-se cu groază.

"Or poate că două vise, fără sens, inconsistente
Ne-am creat unul pe altul şi ne suntem dependente..."

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinerea Mare

Un înţelept
Cruce la piept
N-am cum să scap
Cruce la cap

Zilele numeri
Cruce pe umeri
Mă laşi la vatră
Cruce de piatră

Primesc însemn
Cruce de lemn
Ultim suspin
Cruce mă-nchin

Din miez de nuc
Crucea mi-o duc
Spre creator
Pe cruce mor

poezie de Ionuţ Caragea din Delirium Tremens (2006)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se află oare pe lume om care să nu vrea să afle ce-o să-i aducă ziua de mâine şi dacă s-ar putea chiar ziua de poimâine? Iar norocul-norocelul! Cine nu râvneşte să şi-l cunoască măcar cu un ceas mai devreme? Toţi nădăjduim făţiş ori în taină că într-o zi ne vom întâlni cu norocul. Săracul lipit pământului jinduie să se scuture de sărăcie, bogatul visează să devină şi mai bogat. Prinţul se vrea rege. Regele se vrea împărat.

Zaharia Stancu în Şatra
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua Sfinţilor...

de ziua Sfinţilor să-ţi spun,
urarea care-mi pare prea banală,
mai bine dintr-un crâng ţi-adun,
un rând de frunze pe-o beteală,
le leg încet cu rima mea,
le leg cu-atâta îndoială,
nu ştiu de ţie-ţi vor plăcea,
de-aceea am privirea pală

de ziua Sfinţilor din cer,
de ziua ta am scris cu ceară,
lumina mea o ard şi sper,
s-o vezi acum ca prima oară,
pe tine luminându-te în jur,
să o păstrezi că-i tare rară,
s-o legi de tine cu un şnur,
în ea ţi-am pus şi primăvară

te lăsă azi, să zbori, să râzi,
calcă durerile trecute,
încearcă luna să o prinzi,
să-i smulgi tăcerile avute
şi să te-mbraci în crâng de flori,
parfumul lor să te-ameţească,
hai!, râzi şi râzi şi râzi culori,
ce-au început să veştejească

de ziua Sfinţilor să-ţi spun,
urarea care-mi pare prea banală,
eu nu o spun dar îţi adun,
din crâng mii frunze pe-o beteală,
sunt verzi şi galbene şi râd,
să te cinstească azi pe tine,
am scris pe ele şi un rând,
în el am pus un timp din mine..

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

A fost odată... Mai putea să fie
De n-ar fi apărut o gelozie
Şi-un gând ascuns ori un secret, ceva
Ce te-a îndepărtat, iubita mea.

Ai reuşit cu-acele vorbe, şapte,
Să îmi arunci iubirea într-o noapte
În care s-a pierdut ca un sfârşit
Al unei stele care-a strălucit.

Au mai rămas doar semne de-ntrebare
Prin gânduri străbătute cu mirare,
Şi vorbe nerostite ce-ar durea
De s-ar putea rosti. De s-ar putea!

Şi, dincolo de toate astea, eu,
Te mai gândesc, mai eşti în gândul meu,
Dar nu cum îmi erai, nu cum ai fost
Când îţi aveai la mine-n suflet rost.

Îmi vei lăsa noi urme prin ruine
Rămase-acolo,-n gândul meu cu tine,
Iar dacă, uneori, te voi urma,
Voi face-o ca o umbră-n umbra ta.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

ca o lămâie e gustul pe buzele mele
movile de ceaţă mi se scaldă-n cale
prin defileu trec uimiri
făcând tumbe în vale
esenţa din trestii şi sălcii
urcă pe-o scară de lună
săgeţi din albastru cad peste stele
sub arc se ascunde dragostea vieţii mele
cuvintele ei sunt rotunde
mişcătoare de cer şi de frunze
într-o zi vom suspina împreună
sub spaţii goale de vânt

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-ar putea să nu fie întotdeauna-astfel; şi eu spun

S-ar putea să nu fie întotdeauna-astfel; şi eu spun
că dacă buzele tale, pe care le-am iubit, vor trebui s-atingă
buzele altui om, iar degetele tale să-i prindă-n chingă
inima, cum au făcut-o cu-a mea nu demult, acum în surghiun –
dacă părul tău frumos va aluneca pe-o altă faţă, cuminte,
într-o tăcere pe care-o ştiu sau dacă,
într-un murmur continuu, mari zvârcoliri de cuvinte
vor cădea neputincioase pe plajă ca frunza de pe cracă,

dacă-aşa va fi să se termine, repet, dacă-aşa va fi să se termine,
trimite-mi, iubito, un scurt mesaj;
iar eu mă voi duce la el, şi-i voi spune:
Primeşte-această fericire de la mine.
Apoi, voi întoarce capul ascultând cum cântă-o pasăre departe
în ţinuturi demult pierdute... niciodată uitate.

poezie clasică de E.E. Cummings, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al vremii bal

Într-un stejar bătrân, uitat de lume,
Am fost ascunşi de bunul Dumnezeu,
Îmbrăţişaţi şi fără de cutume,
Eram doar noi iubite, tu şi eu.

Dar într-o zi când cerul în furie,
A sfârtecat c-un fulger bietul pom
Şi din tristeţea lui, o bucurie
El i-a făcut în taină unui om.

Cu ochiul de artist privi el pomul
Şi ascuntând, el şoapte auzea,
Eram noi doi care voiam ca omul,
Să ne salveze dacă o putea.

Cu drujba lui, cu dalta şi securea
A-ndepărtat încet strat după strat,
Şi-a reuşit să scoată din simţirea
Artistului, un cuplu-mbrăţişat.

Cu ochii vremii am văzut minunea
Ce ne era ascunsă în copac,
Am părăsit adâncul şi genunea
Şi-am devenit doi oameni care tac,

Dar care văd acum minunăţia
Ce-n lumea noastră e ceva banal
Şi nu vedem că-i însăşi bogăţia
Ce ne dată de al vremii bal!

poezie de Aurelia Oancă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Serbarea

Astăzi se serbează ziua când cuvintele-au murit,
Tot ce fost-a până astăzi de rostit a fost rostit,
Tot ce de-astăzi înainte cineva va mai rosti
Repetarea unor lucruri ce deja s-au spus va fi.
Astăzi ne-mbrăcăm iubirea în şabloane şi clişee,
Astăzi orişice idee-i plagiere de idee,
Şi-orice rochie de gală, de-o extravagantă formă,
Nu-i decât cea mai banală, conformistă uniformă.
De doreşti să cauţi noul, astăzi nu-l mai căuta –
A dansat cu el un altul la un bal naintea ta.
Astăzi se serbează ziua când cuvintele-au murit,
Să tăcem de azi nainte poate s-ar fi cuvenit.

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu dacă generaţiile care vor veni vor citi exact de trebuie, adică ceea ce autorii au vrut să pună în textele pe care le-au scris în perioada respectivă. S-ar putea să nu. De fapt, nu asta contează. După părerea mea, chiar o poezie ocazională, care a fost scrisă într-o anumită împrejurare, trebuie să depăşească împrejurarea respectivă şi să spună ceea ce are de spus în sine.

Ştefan Augustin Doinaş în Interviu la TVR - Cleopatra Lorintiu. o producţie TVR Cinema ,film distins cu premiul APTR pentru em
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Această iubire monstruoasă nu ne lasă nici un răgaz! Stă la pândă, şi îndată ce încetăm o clipă să ne mai luptăm cu ea, năvăleşte în noi. El nu ne părăseşte niciodată, căci iubirea lui e veşnică. La cel mai mic semn de slăbiciune, se năpusteşte asupra sufletului, îl atrage la sine, îl înnebuneşte. Se pune în faţa lui ca un slujitor, îi vorbeşte blând, şi, ca sufletul să-l audă, face pustiu în jurul lui şi tăcere în el, îl atrage într-un loc deşert şi tainic. Cercetat de iubire, îi va păstra o amintire crudă, care-l va bântui până-n ziua morţii. Toate plăcerile lumii nu vor putea şterge amintirea iubirii stranii pe care n-a putut s-o accepte şi pe care o doreşte acum cu o pasiune plină de remuşcare şi deznădejde.

Julien Green în Jurnal
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o toamnă timpurie

Mi-a fost dat să-ţi fiu ursită într-o toamnă timpurie,
Când în bob plesneau ciorchinii în potop de bucurie
Şi când vinul clocotea şi umfla în buza spumei
Iar rugina înmulţea, tremurând de spaima brumei.

Era vremea, când cocorii inundau în cârduri, cerul,
Osteneau în zbor, grăbiţi, i-alunga din urmă gerul,
Codrii galbeni scuturau şi foşnea prin frunze vântul,
Ropoteau castani şi roşcovi, veşmântând, de zor, pământul.

A fost vals, a fost tangou, a fost dans într-o cascadă,
Râurate primăveri văluresc azi prin zăpadă,
A fost vreme de iubire, vis în mal de primăvară,
Sub coroane de salcâmi, un parfum de dulce-vară.

Iar din urmă anotimpuri au rostogolit troiene,
Scuturând munţi de nămeţi peste anii scurşi alene,
Au prins gust de verde crud două margini de câmpie,
Doi lăstari îndrăgostiţi, într-o toamnă timpurie.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indecizie în alb sau negru

Mi-am lăsat pleoapele să cadă
peste lumea de gânduri
împrăştiate ca pe-o tablă de şah,
mişcându-se care încotro
şi schimbând
alb cu negru,
negru cu alb,
turnuri cu pioni apărând o damă
albă sau neagră,
care nu ataca un rege
alb sau negru,
de teamă că jocul
s-ar putea sfârşi
în pat.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însemnaţi ziua când citiţi aceste rânduri cu o piatră de foc, voi care aţi încărunţit aplecaţi pe cărţile filozofilor! Cum s-ar putea exprima cel care-i face să amuţească, dacă nu într-un mod pe care ei nu-l înţeleg?

Georges Bataille în Madame Edwarda
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piramida

Căutat-a faraonul nemurirea în nisipuri,
Mii de arhitecţi şi meşteri a silit în mii de chipuri
Să-i clădească piramidă către-a cerurilor porţi,
Viaţa-ntreagă ctitorit-a doar mormântul unei morţi,
Căci trăia doar pentru dânsa, nempăcat, golit de sine,
Nu spre luxul vieţii ăstei, ci al celei care vine,
Plănuind cu mult detaliu tot ce va să-l mulţumească,
După ce va fi să-ncheie socoteala pământească.

Şi-n al său iatac adesea, dezbrăcat până la piele,
Îşi lega jur împrejuru-i de mumie obiele,
Ca-ntr-un joc ciudat, în care îşi imagina aprins
C-a murit şi că păşeşte un hotar de necuprins.
Învelit în pânze astfel, ca un prunc reînfăşat,
Se visa un flutur care, din gogoaşă înviat
Spre o viaţă înnoită în câmpia-paradis,
Se juca în părul negru al lui Isis şi Nephthys.

"Vino, tu, măreaţă Isis," striga dânsul în delir,
"Mă-ntregeşte, cum odată pe iubitul tău Osir!
Trupul meu e rupt în zgrunţuri, minţile-mi sunt deşirate,
Tu fii buna mea zeiţă şi adună-le pe toate!"

Dar zadarnic faraonul se-nchina la Eneadă,
La pisici cu talismane în ureche şi în coadă,
La ibişi ce din izvoare chipul lunii-l sorb în pliscuri
Şi la templele imense care suie obeliscuri.

Iată-l veşnic la fereastra-i, mâinile că şi le frânge,
Parcă-i vine să blesteme, parcă iar îi vine-a plânge,
Căci într-un coşmar văzut-a, când era încă efeb,
Că-ntr-o zi, Nut cea-nstelată se va prăvăli pe Geb,
Că-ntr-o zi întreg Egiptul se va scufunda-n risipuri,
Că-ntr-o zi, până şi Nilul se va stinge în nisipuri,
Că-ntr-o zi, nici o fărâmă din deşert nu va mai fi,
Că-ntr-o zi, nici ziua care să mai zici că este zi...

poezie de Ionuţ Ştefan Blesneag
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un sfat

Când cineva îţi spune, din mândrie un sfat
Înainte ca să-l zică, tu îl şti de fapt
Şi cum criticii goale îţi aduce
Mai bine de te-ar pune răstignit pe-o cruce.

Nu că te răneşte, dar îţi ia la palme nervii
Şi nu că îţi vorbeşte sau că s-ar împotrivii
Vorbele lui te lovesc, nu c-ar vrea să te-ajute
Ar vrea să-i mulţumeşti când buzele-ţi sunt mute?

Îl aprobi îi dai şi mâna, nu eziţi să-i mulţumeşti
Şi aproape deschizi gura, te prefaci că larg zâmbeşti
Porţi tu masca bucuriei! De i-ai scrie pe-un bilet
Cum îţi fierbe al tău suflet şi de-atâta timp stă fiert.

poezie de Ilie Dragomir (4 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept, iubită stea

Pluteam, în barca gândurilor mele,
pe apele din visul tropical,
privind inconfundabilele stele
cu străluciri din timpul ancestral.

Nu mă gândeam la mii de ani lumină,
ci la o stea de-aici, de pe Pământ,
căci gândul nu putea să se abţină
să zboare, prin iluzii, plin de-avânt.

N-a fost decât un val, ceva mai mare,
venit de nicăieri, dar, ca un vip,
m-a ridicat pe culmi ameţitoare,
şi m-a lăsat pe-o insulă,-n nisip.

Eram pierdut şi singur într-o vreme
în care şi-o furtună-i fără sens,
privirile-mi împrăştiau dileme
pe ţărmul unde-n viaţă n-am mai mers.

În zorii de atunci era tristeţe,
şi-mi apăreau mai mult ca un apus
menit ca inima să mi-o îngheţe
în frigul ce părea că m-a răpus.

Îmi amintesc de-acea înfrigurare
cu care, de pe jos, m-am ridicat,
şi-a fost destul, eram, iar, pe picioare
pe-o insulă, cu mine, resemnat.

În jur, bucăţi de viaţă, naufragiu
din care am scăpat... sunt viu, sunt eu,
iar valului aş vrea s-aduc omagiu,
căci pot să mă transform în Prometeu,

s-aprind un foc pe insula-mi pustie,
şi să-i apară stelei ca un far
ce, dinspre mare, poate-o s-o îmbie
spre cel ce poartă-n suflet un amnar.

Te-aştept, iubită stea, în noaptea noastră,
la focul ce va fi mereu nestins,
privirea mea-nsetată şi albastră,
te va cuprinde-n focul reaprins,

în braţe vom lua iubirea noastră
şi o vom legăna sub clar de lună,
o vom păstra doar pentru noi, sihastră,
pe-o insulă c-un foc şi... împreună.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În Ziua Bobotezei

Călătoare eşti din nou pe vechiul drum,
Iar acum te-ntorci la colţul tău de rai,
Întrebările se ţin de tine scai,
Dar un răspuns nu-ţi vine nicidecum.

Va veni el în curând şi o să-l ai,
Nu gândi că totu-i pulbere şi scrum,
Îndoiala risipise-va ca fum
Când ţi-e pregătit de nuntă... un alai...

Dacă nu-ţi vezi în visul tău ursitul,
Pune -n Ziua Bobotezei busuioc,
Ca să ştii că vei avea un bun noroc.

Chiar pe mine s-ar putea să mă visezi
Cum îţi dau ţie o povaţă dreaptă,
Ca să-ţi ştie paşii unde se-ndreaptă...

sonet de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!