Fără vis

ceva din tine dizolvă o parte din mine
se naşte un zâmbet neîntrebat
dimineaţa miroase a metafore agăţate de tălpi
ipotezele desfrunzite recompun resturi de stele
se desenează pe perete un zbor spre fereastră
mă definesc într-o respiraţie înfometată

lumina din palme devine stingheră
locul pe care stau e străin
fac un armistiţiu între mine şi cuvinte
pentru a nu tulbura verticala pe care urc

povara verbului mă apasă
pierd din lumină ascultând pendula timpului
bucăţi de albastru răsturnat
te estompează tăcerea golului înfloreşte
rămân fără vis pe o paralelă verde cu frunze ucise

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alt albastru

acesta e un alt albastru,
fără presupuneri paralele,
firul de lumină e la locul lui,
intenţiile tălpilor adevărate.

aici e o plecare dintr-un captiv târziu
spre cealaltă jumătate a luminii
fixată pe neaşteptare, cu aripi de lut,
abandonarea sărutului asimetric,
a firimiturilor de timp
cu scântei paliative pentru pustiu
şi-un alt contur necolorat de zări.

verticala e fără valuri pentru cuvinte;
sunt ieşite din calamitate.
aceeaşi care înfloreşte la infinit
jocul ademenirii cu o frunză
şi secunda aceea întârziată
pe vârful albastrului.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvara

primăvara creşte în urma mea,
sfâşierea ei lasă urme pe tâmple.

în fiecare zi decorul răscolit
mi te fură câte puţin.
mirosul dimineţii,
strigătul frunzelor ucise de paşi,
tăcerea golului ostil,
amprenta ta din lacrima uscată,
toate-s lumea mea, de timp limitată.

lumina mă pierde şi mă uită,
cuvintele nevătămate rămân cu mine
ca o umbră lungă în care te aduc
în clepsidra golită de timp.

un cearcăn din stele arse
îmi construieşte cerul ca un cort durut.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O nouă zi

o nouă zi fugărită de întuneric,
secundele însemnate cu tine muşcă din mâini.
toamna trece pragul de hotar rămas neînchiriat.
neidentificări rătăcite continuă trecerea paralelă
alături de copacii pregătiţi de zbor în albastru.

din cuvinte curg dangăte de condamnat
amontele eului, pe lângă altarul ce doarme
şi îngerii absenţi, fără chip.
dialogul cu lumina se opreşte
într-un cimitir viu de frunze.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez

visez, fără să am nevoie de verde,
fără să mă adaug unui cer străin.
rămân în deşertul lumii muritoare
cu mâinile libere de mângâieri
şi-un strigăt suspendat printre culori închise.

cuvintele stau.
luminile toate aleargă spre negru.
ultima taină de verde îngheaţă.
în propriul vis nemişcarea destinului e dusă la capăt.

rostogoliri rezistente de supravieţuire
împart luna-n amurg
şi miresme de nuferi dimineaţa.

locurile nu mai au aripi
pe umeri sunt pene căzute,
frunze umede, spirale sărăcite de visuri
şi-un târziu răcoros pătrunde între ziduri.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stau

stau între cuvinte,
unele dor şi ard în albastru,
altele mă ară până la transparenţă.
tu eşti departe
într-un contur neclar din seva vieţii.

odaia se-nvârte lunecând în sus
cu tot talazul ei de întuneric.
o strânsoare se prelinge în tălpi,
cuvintele sar peste mine mirate,
eu rămânând zidită-n ipoteze.

şi nu mai ştiu ce funii de dor
au tulburat sclipirile din astre.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zarea şi tu

zarea şi tu
amândouă dor
pauza de ele îmi zdrobeşte rutina zilnică de visări
într-un cerc al universului rotit în neştire

ca o hârtie şifonată bucata mea de cer
decapitează cuvintele făcându-le o altă mutare
într-un aer străin
unde brusc nu mai exist

rămân copacii goi căutându-mă
pe distanţa ce trece mai departe de mine

golul etern curge-n palme
timpul se estompează
lăsând urme de tremur în albastru
unde se-ngroapă iubirea.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt

sunt într-o alcătuire de mozaic,
scăldată într-o sevă a morţii,
amestecată c-un amalgam de destine
aşteptând ieşiri la lumină.

tu eşti în dreptul inimii
purtat aproape de piele,
ameţind locul şi gonind spaima morţii.

explozia celulară trece prin oase,
se aud vocalele vertebrelor
şi doar biserici din frunze mai fac slujbe.

tot cad şi cad din mine gânduri storcând himere
căutând alt timp neamar
vorbind cu aceleaşi cuvinte
fără frigul ce urcă prin tălpi.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nerostite

percepţiile din unghiurile verzi
revin ca nişte flash-uri
rupând o parte din mine.

o încăpăţânare se construieşte
printre bucăţi de ruine
ce ard în fiecare por,
din ploaia de frunze căzută în vene.

ochii părăsiţi nu împiedică durerea
şi nici umbrele dansând pe pereţi.

spaţiul continuă să respire în tăcere
neconstruind nicio uşă.

cuvintele mele rămân cu mine,
nerostite,
în labirintul acesta cu pereţii atârnaţi în cui
şi ferestre interzise.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respirăm

tăcerea şlefuieşte prezentul
ca noi să ne auzim,
printre frunze singurătatea teiului
vindecă cu ochiul de lumină umbrele crengilor.

vocea ta mă cuprinde în cuvintele ce rămân fără margini,
o mână îţi atinge mâneca hainei
şi caut privirea din toamna veche
printre cioburi sfărmate din sensul interzis.
noaptea a rămas în tremuratul frunzelor,
secunda tăcută pictează în vene un haos singular în amurg.

rodeşte o formă perfectă din visul trezit
odată cu dimineaţa intrată pe geam,
un fel de astupare a golului etern.
în ecoul cu mii de imnuri,
respirăm împărtăşit din târziul timpului final.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre cuvinte

încă te mai iubesc,
printre cuvintele nespuse vreodată
cu umbrele lor de întuneric,
dincolo de zid şi fereastră
în nenăscuta înserare vulnerabilă
la mirosul de tei şi de algă.

încă te mai iubesc, dincolo de pernă,
de distanţa dintre lună şi soare,
printre neînţelesuri de genunchi şi de iarbă.

ies din mine pentru spaţiul de rest
în care eşti cu clipele tale-n inele,
uitarea lunecând peste frunze,
cu vise agăţate de stele,
încă te mai iubesc, când cad culori peste frunte.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În norma mea de timp

în norma mea de timp
o parte din trăiri se duc într-un gol primitor
sugrumat de uitare
mişcarea se cerne lângă un pahar cu apă
privind o zare împinsă-n altă parte
formele nemişcării se insinuează lent
înlocuind o risipire din mine
şi uneori un sens o părere
cuvinte ascuţite
cuvinte îngheţate
ating o durere şi-mi acoperă gura

cuvintele se-nfig în umeri şi-n spinare
aerul urlă într-o sferă de vid
tăcerea face un arc peste mine şi doare
mă dărui unui timp mergând spre apus
căutând un miracol rupt dintr-un oracol
cuvinte nomade pulsează în palme
şi-o impalpabilă povară de fluturi
mă sfarmă când stai lângă mine şi taci.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem nerefuzat

din preistoria paşilor
obsedaţi de a merge printre stele,
rămâne amurgul concentrat pe frunze,
o comemorare a absenţei din secundele verzi,
şiruri de gând albastru prezent
în cuvintele ce vin spre altoire,
înainte de acoperirea golului pustiu.

închisoarea prismei clonează miraje fără identitate
reînviind o stare de fluturi,
din bucăţi de iubiri dezintegrate,
din distanţe înjunghiate de lumina
ce-şi sparg alcătuirea,
curgând palpabil pe buze.
prelungeşte un aer primăvăratec
ce o luase anapoda pe altă cărare,
aşezând literele aprinse în cuvântul stins,
creând poemul nerefuzat de lună.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lumină

o lumină muşcată de fluturi
îmi cade pe gânduri,
mâinile se pierd adormite-n poală.
neimportantă e ceaţa dimineţii,
nici mirosul cafelei umplut cu iluzii,
sau minutul nemângâiat al tăcerii din frunze.

într-o strofă naufragiată
sunt azvârlită din întreg,
în rama unei pleoape ovale,
cu rochia mea croită-n albastru
unde culorile fug aprinse de emoţii.

şi-un răspuns nechemat
se aşază-n privire.
e o alegere, dintre copacii fără frunze
şi forma perisabilă a unui zâmbet risipit în vânt.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu

cine sunt eu, în anotimpul acesta obişnuit cu mine,
în coaja subţire a lumii,
într-o lumină urmată de întuneric
cu chakra într-o variantă rebelă,
în gustul amar al melancoliei creând tonuri de gri spre seară
conectată la nimicul spre care mă îndrept?
cine sunt eu să te găsesc într-o reflexie excentrică
ascuns în ceva-ul ce-mi opreşte fuga,
într-un mare zoom de pe ecranul mut?
cine sunt eu să încolţesc iarba în cuvinte,
să aud strigătul din pietre,
să fii prelungit prin mine
până la descompunerea solidară în ceea ce nu există?
sunt poate coerenţa formată din frunze, din piatră, din ploaie,
cuvinte trezite din şoapte, mirajul că eşti lângă mine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timp întârziat

timp întârziat strivit în albastru
minute triste împodobite-n culori
care aleargă prin ochi
târâind gândul într-o frumuseţe ideatică
plutind într-un abis spiralat

un gol sclipeşte la suprafaţă
marcat de fuga luminii
căutarea suspină în alb
sub cerul rezemat de copaci

în tăcerea vidului nescrisul vieţii
topeşte cuvintele despletind literele
şi-n palme strâng doar o lumină goală

o mişcare ondulatorie a cuvintelor
îndreaptă pereţii porniţi spre visare
nelăsându-i să plece

pe marginea ochiului
rămân suspendate secundele ieşite din rând
într-un surd dialog cu mine.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E o zi

e o zi spânzurată de vânt.
pe ecran ştirile flămânde ţipă ameţind spaţiul.
existenţa lumii e cusută-n alb şi negru.
prin locuri descusute ies îngerii cu aripi de lilieci.
Iisus, e pe drumul spre moarte,
pecetluit în fiecare an în calendare.

sunt multe cruci şi tancuri îndoind verticala,
chemări de pace şi de război.
Iisus e băgat în icoane.

zidurile scutură dimineaţa şi ne îmbată cu verde.
conturul tău e înfometat de lumina strânsă în palme,
de visele despletite în două jumătăţi;
de ultima căutare topită de cuvintele plecate în unde,
peste locul cu umbre şi ceaţă.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pastel

mirosuri de rufe plimbate pe sârme
zgomote agăţate de urechi
balcoane spânzurate în aer
unghiuri de calcar ciudate
spasmul zilei urcă pe geam

albastrul tace paralel cu vântul
între două cuvinte începe o iubire
un ochi uimit cade pe-o maşină
cuvinte pătate destramă o lumină
chemarea se află-n ceşti de cafea

absenţa ta e iarăşi cu mine
trec peste urme de paşi fără nume
dau frigul rotund la o parte
din turlele vechi curg ţurţuri de gheaţă.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povara tresaltă

povara tresaltă pe umeri
forma crucii apasă concret
mărturisirea rămâne lipită de buze
se calcă-n tristeţea luminii

ramura vestirii Domnului e îndoliată
locaşul sfânt e coborât în pământ
călugări în sutane de colb
trimit rugăciuni către cer

e un timp de moarte structurat în tăceri
iarba şi cerul sunt martori
mersul devine o spaimă
oboseala împarte gândul între rece şi cald
mâine e o altă zi fără zâmbet

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te voiam

te voiam şi atunci
când ploaia biciuia în arterele pline cu albastru,
când frunzele căzute îşi răsturnau umbra în vânt,
durerile crispate dansau haotic până la lună.
primul zâmbet s-a prelins ca o mâhnire întârziată
pe-o aripă de fluture.
infinitul lui l-am strâns atunci în palmă,
în braţe am adunat un spaţiul gol
din care plecase curcubeul.
te voiam împotriva lui "tu", împotriva lui "eu",
împotriva dreptului de verde,
a neacordării simfoniei greierului cu noaptea albă.
o contopire între mine şi strălucirea himerică de luceafăr
mi-a dus călătoria la ultima poartă,
în locul unde nu există fântâni,
ci tălpi însetate.
cu fiecare clipă stelele împrăştiate construiesc un univers straniu
cu sentimente incolore,
cu tine transparent pân" la epuizare,
cu ruperea mea din lume
într-o după aceea, unde nimic nu rămâne.

poezie de Oana Frenţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne lăsăm absorbiţi unul de lumina celuilalt, fără cuvinte, că nu putem vorbi în rai, reinventându-ne, definindu-ne pentru următoarele stele din care ne vom naşte: tu să fii o forţă mai tare decât mine, eu să fiu lumină mai densă decât tine.

Ştefan Radu Muşat în Interviu sentimental (septembrie 2008)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!