Flămândă ți-e uimirea
Uimit de vis, ai supt lumina zilei,
Ca pruncul, alipit de-al mamei sân,
Ai gâlgâit senin prin arșița pupilei,
Tu, ochiule, de zorii cruzi, hapsân.
Mi-ai șerpuit irișii verzi prin iarba,
Strivită de-ale timpului picioare,
Și te-ai mirat, clipindu-te, de graba,
Ce rânduiește-a Terrei împăcare.
N-asculți de inima, ce-ți umple vâna
C-un vers din domolirea fericită,
Și nici de creierul, ce-ți uită vina,
Când îl amuzi c-o nucă decojită...
Degeaba-ți cert, de neastâmpăr, firea,
De când te port, flămândă ți-e uimirea.
sonet de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.