Durerea

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară,
Când păsările cântă c-un glas fermecător,
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima fierbinte şi plină de credinţă
Te-arunci în lume-atuncea şi speri că-i birui
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă,
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc,
Cum plec atunce toate ca visul care trece
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1872)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai o clipă

Când ai pierdut în astă lume
Orice speranţă, orice dor,
Când ştii ce grabnic trece iarăşi
Tot ce-ai avea în viitor,

Atunci, nu ceri eternitate
De la o floare ce-a-nflorit.
De ea te bucuri cât trăieşte
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.

Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân' la mormânt,
Căci ştii, că raiul se coboară
Numai o clipă pe pământ.

poezie celebră de Matilda Cugler-Poni (1875)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubiţi cu toţii

Pasările cântă pe crengi înverzite,
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori,
Tainic trec prin aer şoapte fericite,
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr' de nori.

Dulce primăvară, drag vis de iubire!
La zâmbirea-ţi blândă, iarna a plecat,
Cât era de lungă, plină de jălire...
Dar tu eşti în lume, răul s-a uitat.

Ce-mi vorbeşti tu încă de chinuri trecute,
Inimă nebună, uită de dureri
Şi de-acele zile în lacrimi pierdute.
N-are primăvara mii de mângâieri?

N-auzi cum şopteşte fiecare floare?
"Amorul domneşte acum pe pământ.
O, iubiţi cu toţii! grabnic frunza moare,
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt".

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1878)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

O rosă veştejită

Când greua mea durere,
Când viaţa-mi s-a sfârşi,
Pe inima mea mortă
O rosă veţi găsi:

O rosă veştejită;
Dar să nu mi-o luaţi,
E tot, ce iau cu mine,
Cu dânsa mă-ngropaţi!

În zilele trecute,
Zile de fericire,
Eu am primit printr-însa
O dulce, dulce scire.

Pe inima-mi fierbinte
Sărman-a veştejit:
Cât am scăldat-o în lacrimi,
Dar n-a mai înflorit.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

În pădurea înverzită
Să-mi săpaţi mormântul meu,
Unde nu-s nici cruci, nici pietre,
Unde nu-i pământul greu!

Căci mult greu am dus în lume,
Pan' ce viaţa-mi s-a sfârşit,
Pan' ce sufletul în mine
De durere s-a zdrobit.

Numai blânde lăcrimiore
Semănaţi-mi pe mormânt,
Ca să scie toţi, că lacrimi
Mi-a fost partea pe pământ.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Floarea de câmp

Florea 'n câmp când veştejeşte,
Alta 'n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc,
Cade roa în zadar,
Alte 'n loc nu mai răsar!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fratelui

Demnult, demult tu nu mi-ai scris;
Măcar nici n-ai gândit
Să mai întrebi dacă trăiesc,
Sau dacă am murit...

O, frate! — anii care trec...
Nu ştii că-n drumul lor
Iau ce-i mai dulce pe pamânt:
Juneţă şi amor;

Dar neclintite lasă-n loc
Iubirile curate,
Iubirea dulce de părinţi
Şi dragostea de frate?...

Părinţii noştri hodinesc
Demult sub piatra rece,
Şi lacrimile noastre curg
Zadarnic... Timpul trece!

Când mi-o veni şi rândul meu,
De-i plânge după mine, —
Că nu mai sufăr, să gândeşti,
Că dorm, şi că mi-e bine...

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-ai lăsat visul drept iubire

trec prin mari trecători, trist, cu oase albe
de memorie-n pagini de nisip fierbinte, nescrise
şi vai, inima pustiului meu cât de tare mă chinuie
căci adânc simt timpul cum trece prin mine

lacrimi picurate-n deşertul visurilor mele sunt urme
de amintiri trecute-n nopţi de iubiri secătuite
acum furtuni se ridică ca semn spre cerul fierbinte
căci au trecut şi poate, cu tine, niciodată n-or să mai fie

dar prin ceţuri de praf şi de pulberi şi-n soare
văd imagini dublate-n unduiri de pure-albastre ape
şi-n alb de zări înveşmântată cu triste-ntise braţe
te văd cum vii, tu, alb-albastră-n veşmânt de iubire

nisipul fierbinte din ochi, încet, începe a mi se prelinge
şi lacrimile de nisip fierbinţi lasă loc la vis, la fericire
încep să uit durerea pustiului de nisip arzător din mine
căci tu nu mai uitat şi-mi laşi, cel puţin visul, drept iubire

poezie de Viorel Muha (februarie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

În natură-i grea tăcere...

În natură-i grea tăcere:
Păsările au muţit,
Şi în tainică durere
Florile s-au veştejit.

Căci o veste mult amară
Le-a adus al tomnei vânt,
Le-a şoptit, că se coboră
Trista iarnă pe pământ.

Arborii plini de mâhnire
Mişcă vârful lor uscat;
Mii de corbi, la cruda ştire,
De pe crengi s-au ridicat.

Apoi cerul se-nălbeşte,
Şi încet, încet din nori
Cade neaua şi-nveleşte
Frunze morte, morte flori.

Tot, ce-a fost în lume viaţă,
Ce-a fost dulce în trecut,
Sub linţoliul cel de ghiaţă,
Ca un vis a dispărut.

poezie de Matilda Cugler-Poni
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răchita

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată,
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios,
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână,
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină,
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume;
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat,
Apoi făr' de credinţă a rătăcit prin lume
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească,
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut;
Cât e de uitătoare inima omenească...
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa

A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.
Ascultă-mi ăst din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.

poezie celebră de Byron
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua bună la ţară

Ţară dulce şi frumoasă,
Tu, ce-ai fost gloria mea,
Eu mă duc, fii sănătoasă!
Nu ştiu de te-oi revedea.

Dar ce-mi pasă oare mie
Dacă pe pământ străin,
Dacă în călătorie
Moartea îmi va zice: vin'!

Vai! în sânu-ţi dulce, oare
Sunt eu mai puţin străin
Când pe toată ziua moare
Visul sufletului lin?

Iară se ridică norul.
Vasul tău nu este-n port,
Vânturi rele ca şi dorul
Către negre stânci te port.

Mâine va veni străinul
Să te prade, ţara mea!
Mâine îţi vor smulge sânul,
Mâine te-or îngenuchea.

Şi tu n-ai nici mângâierea
Apărându-te, să mori.
Ei ţi-au degradat durerea!
Şi mormântu-ţi n-are flori!

Ţi-au făcut cununi de spine
Ca iudeii lui Isus,
Şi râzând amar de tine,
"Ai unirea!" ei ţi-au spus!

Dar ei ţi-au luat din mână
Armele ce ai avut.
Dragă patrie română,
Ce rău oare le-ai făcut?

La străini te-or da-n prădare,
Vai! şi pe cămaşa ta
Fiii vitregi cu turbare
Sorţii lor vor arunca.

Te-au lăsat în slăbiciune,
Fără legi, să putrezeşti
Şi prin dulce moliciune
Te-au lăsat să te slăbeşti!

Când chiar fiii-ţi te ucide,
Ce blestemi pe cel străin?
Ţara mea se sinucide!
Moartea este-n al ei sân!

Fiii tăi nu vor dreptatea,
S-a văzut atâţia ani!
Ei invoacă libertatea
Ca să fie ei tirani!

Către-acestea, dragă ţară,
Tu poţi încă a trăi,
Numai cei ce te-ncărcară,
Numai ei vor veştezi.

Astfel toamna când soseşte
Frunzele în pomi pălesc,
Vântul aspru le răpeşte,
Putrede se risipesc.

Dar când primăvara vine
Pomul a reînverzit,
Paseri cu cântări sublime
Nouă viaţă i-a vestit.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din volumul: Reverii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steluţa

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalţă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simţiri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Steluţă zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai căzut o frunză

A mai căzut o frunză în vals de balerină,
Plutind încet pe valuri când vântul o alină,
Spre un pământ mai rece udat de multă ploaie,
Lăsând crengile nude, vântul să le îndoaie

Când bate mai puternic, lansând şi-o melodie,
Un cântec de durere cum numai el o ştie,
După cămaşa verde ţesută-n clorofilă,
Ce-i smulsă de pe ramuri, aiurea, fără milă.

A mai căzut o frunză şi multe-or să mai cadă,
Făcând codrul să plângă sub mantii de zăpadă,
Cu lacrimi de sub gene pentru durerea mare
Fără să poată cere cuiva vre-o îndurare.

A mai căzut o frunză dar altele vor creşte
Căci anii trec într-una, pământul se-nvârteşte
În cicluri cadenţate, făcând să reapară:
După o toamnă blândă, o iarnă friguroasă, o dulce primăvară,

Când mugurii pe ramuri zâmbind de sub sprâncene
Vor naşte alte frunze cu mult mai multe gene
Şi roluri diferite pe ale planetei scene,
Lansând şi adevărul: "Frunzele sunt perene.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri, lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O fată tânără pe patul morţii

Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanţul de braţe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă şi-n laturi s-abate
Când ziua e rece şi cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;

Aşa făr' de veste pe zilele mele
O soartă amară amar a bătut,
Şi astfel ca crinul de viscole rele,
Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele
Plăpândă ca roua abia am ajuns,
Atuncea când cântă prin flori filomele,
O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june,
Şi ziua-i frumoasă, şi traiul e lin,
Când paserea cântă, când florile spune
Că viaţa e dulce şi n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină,
Ce plânge trecutul de ani obosit;
Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină,
Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naşte când plouă
Creşteam, pe cunună să am dezmierdări,
Şi mie amorul cu buze de rouă
Cu inimă dulce îmi da sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge,
Suflată de vânturi aici pe pământ,
Ah! Juna mea viaţă acuma se stinge
Şi anii mei tineri apun în mormânt!

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ai putea şti când eşti fericit, dacă n-au fost momente, în care, totul se prăbuşea şi simţeai că nu mai găseşti ieşirea.
Aminteşte-ţi că, din cea mai întunecată noapte se nasc şi razele dimineţii.
Şi, când noaptea este mai întunecată, atunci ştii că răsăritul se apropie.
Lecţiile cu adevărat valoroase, acele care te vor transforma, sunt cele care te vor purifica prin durere.
Durerea este asemenea unui foc: arde tot ce este şi nu se mai potriveşte, lăsând loc frumuseţii să se dezvăluie.
Aşa cum aurul se purifică prin foc, conştiinţa ta se purifică prin durere.
Exact ca-ntre agonie şi extaz!
Şi, cu cât agonia este mai adâncă, cu atât mai puternic vei putea simţi extazul.
Totul are un pret!

Inspirat din Henri de Lubac - "Durerea este firul cu care se ţese stofa bucuriei."

Dacian Nemeş (7 mai 2016)
Adăugat de Dacian Nemeş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrime şi lacrime

Încetează de-a mai plânge
Inimă făr' de noroc
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stinge
Al durerii mele foc.

Foc ce arde în tăcere
Şi-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amară fiere
Aşezat-a jugul greu.

Ah! şi-ţi adă tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase jurăminte
Tot o lacrimă fierbinte
De iubire, l-a aprins.

poezie celebră de Veronica Micle din revista "Columna lui Traian" (1875)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spune-mi

Spune-mi, inimă, de ce în a mea viaţă
Nu poţi opri durerea şi furtuna?
De ce în ochi păstrez un nasture de gheaţă
Şi tu în pieptul meu mocneşti într-una?

Spune-mi, dorule, de ce te pierzi prin lume?
De ce mă uiţi în clipa când te-aştept?
De ce pe minţi mi se răstoarnă spume
Şi-mi plânge zilnic inima în piept?

Spune-mi lacrimă de ce revii pe faţa
Care pe-o clipă numai te-a uitat?
De ce ai plăcere să iţi trăieşti viaţa
În ochii care nu s-au mai uscat?

Tu, speranţă, spune-mi de ce te pierzi răzleaţă
În faţa celui trist ce lăcrima
Şi nu te laşi aceluia ce-n viaţă
N-a ştiut ce-nseamnă a spera?

Spune-mi, viaţă, tu, cu ce sunt eu de vină?
De ce eşti nemiloasă şi mă laşi să plâng?
Unde e izvorul darnic de lumină?
Ce-i cu puritatea omului plăpând?

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din trecut

În visul nopţii câte-odată
Văd încă faţa ta,
Dar tot mai rar mi se arată,
Încep a o uita.

Acuma nu mai ştiu cum sună
Nici glasul ce-am iubit;
Vezi, anii care se adună,
De tot mi te-au răpit!

Şi din trecuta fericire
Se stinge ca un vis
Şi cea din urmă amintire
Şi ultimul surâs.

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1890)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!