Chemarea viorii

A luat cu sine o vioară şi a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Şi-a început să plângă-arcuşul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau şi ele; şi-au plâns o zi, şi-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii şi ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcuşul se-nconvoaie; ştia de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrişu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt şuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept şi îl despică;
Vârtej de of şi ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcuşul ei visarea şi frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... şi dor şi depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârşit la ea.

Ecoul a purtat cântarea şi peste munţi... şi peste mare!
La ceas de taină şi hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forţa cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă îşi ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;
Ce pare aprigă furtună, la ea e aprigă chemare!
Nu alerga! Plutea; pe trăsnet, pe picăturile de ploaie;
Prin păr, pe faţă şi pe trupu-i, străluce-n fulgere, şiroaie.
Cămaşa-i se lipi de trup... iar vântu-i dezgolise nurii;
Frumosu-i zâmbet înflorise pe mai frumosu-i colţ al gurii.
Privirea-i luminează drumul; se roag-aprins la cele sfinte
Iar ruga, dorul şi iubirea îi dau puteri nebănuite!
Zăreşte stânca! Iar pe ea, un zeu; ce ţine în arcuşul său furtuna!
Deasupra sa, străluce insăşi Luna. Şi-i pare-un sfânt; mai mult: un Dumnezeu!
Din departări veni-ntr-un suflet spre-a-l asculta; spre a-l vedea!
Căci plânsul lui durea-n făptur-ai; prin ochii lui, plângea chiar ea!

Potop şi Lună plină, deopotrivă? Nicicând nu s-a văzut aşa ceva!
Sunt sufletele celor doi; ce strigă! Ce-ascund dorinţă! Dorul de-a se-avea!

Din colţurosul vârf al negrei stânci, privi în jos; şi-n crunta sa privire
Ce îi trăda simţirile adânci, zvâcni precum un fulger... o sclipire
Căci o văzu; simţi şi moleşeala când, fără veste-n mâini, s-a frânt vioara!

Un ultim trăsnet! Şarpe de lumină-l încolăci pe neagra, recea, stâncă!
Iar vântul spulberă a sa cenuşă! În urmă... doar o linişte adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară, cu lună plină, pe aceeaşi stâncă,
De mii de ani tot plânge-a sa vioară şi dorul şi durerea lui adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară! Dar parcă s-ar vedea întâia oară!

La baza stâncii ce îţi dă fiori, cad lacrimi de fecioară pe... maldăr de viori!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Biet lăutar

Venea dinspre sat miros de tămâie
în straie de cântec plecat din altar,
trecea peste râu, la mal să se suie
pe scripca purtată d-un vechi lăutar.
Arcuşul trezit din beţia străbună
se-ntinse de-a latul pe strunele reci,
o, biet lăutar, cu arcuşul în mână,
putea-vei prin râul năvalnic să treci?

Ştia lăutarul un vad,... mai la vale,
cu apele calme săltând în prundiş,
un singur şuvoi se rotea în ovale
sub creasta îngustă a unui suiş.
Căzu lăutarul, iar scripca-i scăpată
sălta peste valuri cu strunele-n jos.
O, biet lăutar,... ce aspră răsplată
venit-a călcând pe suişul stâncos!

Răsplată adusă de crunta-ţi ursită
venită din hăuri în lanul de grâu,
sedusă spre seară de-o hâdă ispită
să-asculte vioara pe malul de râu.
Departe, în vale, plângea o vioară,
rănită de prundul cu pietre de jad,
arcuşul, în vrie, striga de afară:
o, biet lăutar,... aruncă-mă-n vad!

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ediţia din 10.02.2021
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seceta desfrânată

O secetă plângea lâng-o fântână
Şi se ruga cu foc lui Dumnezeu:
"Mai lasă-mă, Părinte, doar o lună
Cu soarele vărsat în pieptul meu!"...

Când a venit o ploaie şi seceta fecioară
S-a răcorit de-odată din piept şi până jos;
Dar a-nceput s-o ude, şi-a început s-o doară
Şi s-a sfârşit iubirea din visul ei frumos.

Plângea şi se ruga lui Dumnezeu,
Că tocmai se trezise dintr-un vis;
I-am auzit cuvintele doar eu,
Dar niciodată-n viaţă nu le-am zis.

O scetă plângea la poarta mea
Şi se ruga să n-o spun la vecine
Că s-a ţinut cu soarele şi-ar vrea
Să vină să se ţină şi cu mine!

poezie de Marius Robu din Drumul robilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trup de vioară

cu trup de vioară
şi carnea albă
ca neaua proaspăt aşternută
mi se-aşeza în braţe
fulguială în noapte de Crăciun
acoperindu-mă
ascultându-mă
iar cuvântul meu
i-aluneca arcuş
pe coarda sufletului

şi vibra
şi universul vibra odată cu ea
ochii ei cântau muzica nopţii
pleoapele-i cădeau grele
precum ceaţa pe dunga luminii
faţa rotundă ca o lună plină
zâmbea pierdut
cu fiecare trăsătură

şi nu ştiu dacă eu eram
muzicianul vrăjitor
sau doar ascultătorul vrăjit

îmi citeam partitura
cu degetele pe pielea
mirosind mied şi-a scorţişoară
şi mă pierdeam în universul ei
adânc
precum sunetul ce-nnobilează lemnul viorii
şi mă căutam în nesfârşirea ochilor ei
cum caută înţeleptul
dezlegarea misterelor

şi parcă nici timpul
nu mai încăpea în clepsidră
iar firul de nisip încremenea
în străfulgerarea ochilor ei
simţeam că mor
puţin câte puţin
şi totuşi

niciodată nu m-am simţit mai viu
ca atunci când acordam
trupul acela de vioară
după dorul
şi necesitatea inimii mele

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia plângea

Ploaia plângea
şiroaie, lacrimi vărsa
cerul se despica
şi norii îi golea,
pământul plin de apă
a spus că nu mai vrea
pe soare-n ajutor chema
dar ploaia suspina
când pietrele stropea
iar soarele ascuns
nu se mai arăta.
Din cuibul meu
am întrebat
de ce ploaia plângea
dar nu vorbea...
credeam că nu mă auzea,
Am primit apoi
şi un răspuns
furtună, tunete şi-un trosnet
m-au străpuns
Un nor, atunci
m-a aşezat
pe iarba ce muia
şi am văzut şi cuibul meu
căzând din rămurea
Un val de apă
cum ochii-mi închidea
am intrebat încă odată
de ce ploaia plângea...

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gaura de şarpe

Eu râdeam din gaură de şarpe
Şarpele râdea la gura sobei
în timp ce sobarii alergau după caii de lemn putrezit.
Şura plângea!
Plângea plânsul cu lacrimi de şuier.
Mieunau troienele.
Se scăldau buruienile.
Eu râdeam cu capul pe fluier
într-o gaură de şarpe
de un şarpe păzit.

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara-mi cântă

Vioara-mi cântă... numai de iubire,
De dorul tău şi inimă albastră,
Arcuşul are rupte vreo trei fire
Şi ploaia-mi face semne pe fereastră.

Vioara-mi cântă... inima mă doare
Şi lăcrimeaz-aducerile-aminte,
Stropii grăbiţi... sunt ca o alinare
Şi rugăciunea mea în cinci cuvinte.

Mă rog la îngerul cu trup de fată
Şi-o dezgolesc mereu cu şoapte dulci,
O simt pe buze... pentru-ntâia dată,
Când depărtările... sunt mai adânci.

Şi strunele şi visele mă poartă,
De dimineaţă pâna-n asfintit,
Iubirile punând hotar de soartă,
Luceferii prin lume-au risipit.

Vioara, iată, nu se mai opreşte,
Doar spaimele de doruri se golesc,
Privirea ta şi astăzi... mă stârneşte,
Chemându-mă să vin... să te iubesc.

Şi te-am iubit... pe strune de vioară
Şi te-am iubit... puţin câte puţin,
Chiar dacă plouă şi se face seară,
În faţa dragostei mereu mă-nchin.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În suflet cu propria baladă

Un greieraş ţârâitor din fire
S-a strecurat frumos într-o vioară
Peste care-arcuşul, ca o pară,
Îmbrăţişează sunetul subţire.

Util gândea să fie greieraşul
În clipa ce-o să-i fie o favoare,
Ar vrea să cânte cu a lui ardoare,
Când va dori să cânte copilaşul.

Luată-n mâini vioara şi arcuşul
Scârţie în încercări vioaie,
Nu-l lasă pe copil să se îndoaie
De talentul lui. Iată, urcuşul!

Acum de mare ajutor voi fi,
Îşi spuse greieraşul negricios,
Porni în unduiri glasu-i frumos,
În ritmul ce copilu-l nimeri.

Trecut-au ani de muncă încununată,
Pe scena lumii ambii au ajuns,
Aplauze şi bisuri i-au pătruns
În suflet chiar cu propria baladă.

Într-o zi arcuşul pe vioară
A început să plângă-mbătrânirea,
Greieraşul după cum îi firea
Cântă plângând ultima oară.

Violonistul dureros se-nclină
Mulţumindu-i greierului frate,
Cântând sub lună mai departe
Frumos, dumnezeiesc, se-nchină!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În vârf de munte

În vârf de munte liniştea-i adâncă
Urcuşul nu mai pare atât de greu,
Iar dacă şezi în tihnă pe o stâncă
Te simţi apropiat de Dumnezeu.

Mai jos de nori e lumea trecătoare,
Cu ale ei dureri şi frământări,
Însă pe culme e senin şi soare
Şi poţi privi până departe-n zări.

Din când în când, un vultur se avântă
Prin aerul rarefiat şi pur,
Iar capra neagră ochiul ţi-l încântă
Când zburdă pe tăpşanele din jur.

O bucurie mare te cuprinde
Întregul trup devine mai uşor,
Iar sufletul aripile-şi întinde
Şi te trezeşti purtat de el în zbor.

poezie de Octavian Cocoş (16 octombrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schiţă pentru vioară şi pianină

văd o adolescentă cu o vioară
la un şevalet.
înmoaie arcuşul în note şi desenele se succed-
o plajă tropicală, apoi un munte,
o lacrimă, un băiat, o floare,
un câine lăţos...
cu un glissando schiţează un măr pe o pianină.
ia mărul şi muşcă din el proptind obosită vioara
de şevalet. din pianină începe o ploaie
ce bate pe un geam prin care mă uit
la o adolescentă muşcând dintr-un măr.

poezie de Simion Cozmescu din Poememailungidecâtnumeletău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâna Primăvară (baladă primăverii)

ZÂNA PRIMĂVARĂ
(baladă primăverii)

Zâna Primăvară vine
Cu veşminte de petale.
Peste munţi, văi şi coline,
Aşternând covor de floare.

Lăcrămioare de iubire
Aşează-n mărgăritare,
Iar a cerului privire
Toarnă în flori de cicoare.

Cu privirea-i de smaralde
Umple câmpul cu verdeaţă,
Când dorul Soarelui arde
Păpădia-n dimineaţă.

Presară înmiresmare
Peste câmpul cu narcise,
Iar de-a iubirii chemare
Leagănă dorul în vise.

Fluturii îşi desfac în zori
Aripioarele de mire
Şi se întrec sărutând flori,
Când plutesc de fericire.

Astrul nopţii când răsare,
Cu baghetă fermecată
Pe Zeiţa Primăvară
O sărută de îndată.

În raze dalbe cuprinde
A primăverii iubire
Şi din stele îi aprinde
Candelă de fericire.

Apoi o duce cu vise
În Universul Galactic,
Iar prin porţi de Rai deschise
Îi strecoară dor romantic.

Din stele în toiul nopţii
Îi împleteşte cunună
Şi-i brodează voalul nunţii,
Din raze, Crăiasa Lună.

De Soare se-ndrăgosteşte
Cu trandafiri în obrăjori,
Primăvara, când primeşte
Iubirea în flori de bujori.

De iubire fermecată
Se scaldă în balsam de flori,
Când prin vise e purtată,
Din amurguri până în zori.

Atunci, vraja se sfârşeşte
Şi bagheta îi dispare
În legendară poveste,
Pe-aripi de odinioară.

Dragostea înmugureşte
La sărbătoarea iubirii
Şi în inimi înfloreşte
Cu balsamul fericirii.

Vin la concertul de seară,
Zgomotoase păsărele.
Greierii îşi iau vioară
Să se-ntreacă-n cânt cu ele.

Primăvara lasă-n zare
Rochia multicoloră,
Iar rodul iubirii sale
Îl oferă Verii-soră.

Maria Filipoiu
Din "Legendele Primăverii"

poezie de Maria Filipoiu (24 februarie 2021)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul meu

Sufletul ca o vioară
Ce se tânguie în noapte;
Căci artistul ce odată
Blând o mângaia cu arcuşul,
A uitat-o in cutie,
Tristă şi dezacordată.
Vrea vioara azi să cânte,
Să vibreze, să răsune,
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale
Armonie şi visare.
Nu-şi găseşte azi artistul
Timp să-i cânte azi în strune.
Şi atunci vioara veche,
Stă uitată, necântată,

Plâns de pasăre ciudată.

Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine.

poezie de Angelina Nădejde (27 august 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când plâng bărbaţii

Am plâns şiroaie de sudoare
Cu lacrime în ele prinse,
Sau picuri ce-au udat ogoare,
Pe feţe şi prin bărbi prelinse.

Şi am mai plâns în nopţi şi-n cuget,
Când ei ne secerau strămoşii.
Au nu văzut-aţi ? Până-n suflet
Aveam de ură ochii roşii !

Am plâns când s-a tăiat străbunul
În creste de Carpaţi, trădat.
Sau când s-a dărâmat gorunul
Sub care Horea-i îngropat.

Şi am mai plâns când ţarini large
Din ţară-au luat şi le-au robit.
A fost nevoie de baltage
Să reprimim ce ne-au răpit.

Poate nu plângem la morminte,
Sau lacrimi nu vărsăm uşor.
Dar hohotim doar în cuvinte
Când cei ce-s dragi se pierd ori mor.

Am plâns tăcut în foc şi geruri
Pe câmp de luptă, la oştiri.
Aşa crestatu-s-au în riduri
Pe chipuri hărţi de amintiri.

.........
De n-am mai plâns, e că izvorul
Din care el şi ea luau lacrimi,
Secase scurs din ea, când dorul
De el o asuprea. Şi-n patimi.

poezie de Ovidiu Oană
Adăugat de Ovidiu Oană
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara Stradivarius

A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieşi trei ţimbale
Luaţi-i aşchiile la analiză."

Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi şiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de ţimbale – pesemne.

Meşterii tăcuţi mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Şi s-a prefăcut în vioară.

Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperţi prăfuite de carte,
Au condamnat toţi meşterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.

"Daţi foc acestui incest vegetal,
Aduceţi un alt copac de pe munte."
Nopţile erau luminate de focul barbar...
Şi de-abia atunci, vioara a început să cânte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neînţeleptul

Râdea cu lacrimi bietul ins,
De fapt plângea râzând de dânsul,
Căci sigur, te inundă plânsul
Când vezi cum te tot faci de râs
Şi-n neguri ţi se afundă plânsul
Când singur vezi că eşti de plâns.

epigramă de Ioan Hapca
Adăugat de Sandra Glorían
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremea trece; viaţa, cu ea. Şi-acuma Grivei îmbătrânise! Nu se mai putea duce nici până la uşa bucătăriei, să capete un ciolan, să-l lingă. Rămânea uneori zile întregi fără să înghită nimic, fiindcă nu se putea mişca. Şi-acum, în urmă, avea nişte dureri grozave. Urla. Şi mai ales noaptea, când nu avea cu ce să se mai ia, când nu mai vedea pe ceilalţi câni, când rămânea singur, numai el şi suferinţa lui, mai ales nopţile îl chinuia boala. Şi urla. Mai întâi gemea, înăbuşit, cu gura închisă, cu limba zgârcită, gemea adânc, ca şi cum i se desfăcea inima din piept. Apoi îl apucau fiorii; spasmurile îi descleştau fălcile, şi gemetele îi ieşeau mai tari, mai ascuţite. Apoi plângea, plângea cum plâng oamenii, cu lacrimi fierbinţi, care îi lunecau pe bot şi parcă-l ardeau. Şi-n urmă, înnebunit de durere, nu mai putea răbda, în urmă urla, urla groaznic, din toată puterea măruntaielor lui, cu toată încordarea glasului, urla înspăimântător, de răsuna până în depărtări, de unde-i răspundea ecoul ca un alt câne care îi plângea de milă. Şi dimineaţa, când zorii zilei mijeau, adormea, sleit, pe culcuşul lui de paie.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Grivei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Idilă

De-atâtea zile plânge Cerul!
Chiar şi-n această dimineaţă
Pământul şi-a-nălţat reverul,
La gât şi-a pus fular de ceaţă.

Şi toate văile-şi îmbracă
În voaluri umede, lăptoase
Şi roagă Cerul să mai tacă,
Destul cu toanele-i ţâvnoase!

Dar Cerul stă posomorât,
Cu norii traşi vârtos pe frunte,
Priveşte spre Pământ urât,
Trimite Ploaia să-l înfrunte.

A pus sechestru peste Soare,
Nu-l lasă-o clipă să se-arate,
Nu ştiu ce supărare are,
Că doar Pământu-i este frate.

La stele şi la Doamna Lună
A pus de strajă nori şi vântul,
Le-a pedepsit de-o vreme bună
Să nu se vadă cu Pământul.

Plutea în aer dezolarea,
Insuportabilă-aşteptare,
Toţi munţii, apele şi marea
Puneau aceeaşi întrebare.

Frumoasa Lună bănuia
De ce plângea atâta cerul,
Chiar foarte sigură era
Pe unde şade adevărul.

S-a hotărât să îi vorbească,
Să ia sfârşit această stare,
Nu mai dorea să-l chinuiască,
De-ajuns cu-atâta supărare!

"Pământul, eu l-am mângâiat
Cu raza mea de la distanţă,
A fost un gest nevinovat
Ce n-are nicio relevanţă.

Nu fi gelos! Doar ştii prea bine
Că-n veci eu nu te părăsesc,
Voi sta mereu aici cu tine,
La tine-n braţe eu trăiesc."

Măreţul Cer s-a luminat,
În patru zări trimise Vântul,
Toţi norii negri-a alungat
Şi Soarele-a umplut Pământul.

poezie de Mariana Dobrin din Raiul cuvintelor (9 august 2005)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miiros de rai

Tu îmi eşti amor în prag de seară,
când îţi şoptesc a nu ştiu câta oară,
versuri ce le voi scrie cu cerneală
pe al tău trup, nud, surprins de sfială.

Şi-n ochii tăi văd aripi de stele şiroaie,
te iubeşte chiar şi luna în a ei văpaie!
Căci în noi iubirea profund visează,
iar pe cer fluturi de stele dansează.

Sufletul tău îmi este linişte şi hrană,
iubesc viul din tine, spirit de amazoană!
Eşti făcută din flori sălbatice şi grai,
suflet sensibil, miros de Rai.

poezie de Teodor Ionescu din Antologia Prieteniei Vol. IV (septembrie 2019), traducere de Teodor Ionescu
Adăugat de Teodor Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cade arcuşul luminii pe sat

Cade arcuşul luminii pe sat,
Inima mea-i vioară cu sânge,
În colbul iubirii mă zbat,
În umbra totală m-oi stânge.

Lumea s-avântă în dans hotărât,
Cu jar îmi hrănesc armăsarul,
Scot stele din vechiul mormânt,
Uitarea o aprind cu amnarul.

În depărtări de aripi caut orizontul,
Ambianţa speranţei mă-ntoarce-n rubine,
Cade arcuşul luminii, cu botul
Armăsarul îl nalţă spre tine!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!