Sufletul meu

Sufletul ca o vioară
Ce se tânguie în noapte;
Căci artistul ce odată
Blând o mângaia cu arcuşul,
A uitat-o in cutie,
Tristă şi dezacordată.
Vrea vioara azi să cânte,
Să vibreze, să răsune,
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale
Armonie şi visare.
Nu-şi găseşte azi artistul
Timp să-i cânte azi în strune.
Şi atunci vioara veche,
Stă uitată, necântată,

Plâns de pasăre ciudată.

Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine.

poezie de Angelina Nădejde (27 august 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă el, bărbatul, n-ar fi existat...

Floare nenuntită ar fi fost femeia
Scuturând petale pe pământ încins,
Irosind polenul şi lipsind scânteia
Focul nemuririi... nu s-ar fi aprins.

Ar fi fost vioara ce-i lipseşte arcuşul
Necântată-n noapte ar fi adormit
Strunele bolnave i-ar fi fost tăişul
Trupului ce-n taină, moare neiubit.

Ca o ciocârile ce în plâns şi-neacă
Nesfârşitul cântec prin furtuni de dor
Prin frunzişul vieţii cu tristeţi se-mbracă
Căutând pereche să plutească-n zbor.

Ce-ar fi fost femeia singură-n iubire?
Flacără ce-ar arde zilnic fără rost,
Creangă fără ramuri, trup spre vestejire
Şi cerşind lumină dintr-un cer anost.

Ce este femeia când îşi are alături
Sufletul pereche-n simfonia vieţii?
E vioara lumii ce străpunge-nalturi,
El... izvor de cântec şi arcuş tandreţii.

poezie de Angelina Nădejde (24 noiembrie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În suflet cu propria baladă

Un greieraş ţârâitor din fire
S-a strecurat frumos într-o vioară
Peste care-arcuşul, ca o pară,
Îmbrăţişează sunetul subţire.

Util gândea să fie greieraşul
În clipa ce-o să-i fie o favoare,
Ar vrea să cânte cu a lui ardoare,
Când va dori să cânte copilaşul.

Luată-n mâini vioara şi arcuşul
Scârţie în încercări vioaie,
Nu-l lasă pe copil să se îndoaie
De talentul lui. Iată, urcuşul!

Acum de mare ajutor voi fi,
Îşi spuse greieraşul negricios,
Porni în unduiri glasu-i frumos,
În ritmul ce copilu-l nimeri.

Trecut-au ani de muncă încununată,
Pe scena lumii ambii au ajuns,
Aplauze şi bisuri i-au pătruns
În suflet chiar cu propria baladă.

Într-o zi arcuşul pe vioară
A început să plângă-mbătrânirea,
Greieraşul după cum îi firea
Cântă plângând ultima oară.

Violonistul dureros se-nclină
Mulţumindu-i greierului frate,
Cântând sub lună mai departe
Frumos, dumnezeiesc, se-nchină!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai fi rămas cu mine...

De-ai fi ramas cu mine când au plecat cocorii,
Ţi-aş fi cântat în noapte pe strune de vioară,
O simfonie-albastră, împrăştiindu-ţi norii
Când ploile tristeţii ar fi-nceput s-apară.

Te-aş fi făcut vioară şi ca un acordor
Vindecător de mana durerilor din tine,
Pe corzile bolnave din sufletul algor
Turnam cu grijă mirul iubirii să te-aline.

Cu trupul meu arcuş, secătuit de dor,
Ai fi cântat din nou cu patimă şi sete,
Doar armonia vieţii, iar focul dirijor
Incandescent în noi cu flăcari violete.

Dar ai ales să pleci, prea lesne şi departe,
Pierdută-i partitura cu muzica dorinţei,
În mine mor izvoare de tine necântate
Şi-n locul lor rămâne doar hăul neputinţei.

poezie de Angelina Nădejde (21 iulie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul se foloseşte de trup ca de un instrument, aşa cum se foloseşte artistul de vioară ca să cânte melodiile ce-i plac.

citat din Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce culorile te privesc de aproape...

Să cânte ploaia peste noi! Să cânte.
O simt goală, cântă–ntr–una.
De braţul ei luna se ţine.
Cântec te strig, cântec ai nume.

Să cânte păsările în noi! Să zboare.
Ultimul tren răstoarnă stele aprinse.
Miroase a foşnet de iarbă în palme
Când râde cu toată gura cuvântul.

Să cânte pereţii când se trezeşte tăcerea! Să audă.
La atingerea ta lumina zâmbeşte,
Tremură, respiră cu ochii limpezi.
Din trupul tău viaţa – mi citeşte!

Să cânte frumosul înainte de gând! Să vină.
Ar crede că glonţul aleargă să – şi soarbă cadenţa.
Verbe conjugate în iubire, cântec în mine.
La tine în plete o literă îşi îmbracă nuanţa.

Să cânte nisipul în iarba crudă! Să spună.
Penelul se bucură, ninge mărunt.
Ciorchini de castani cu vise în braţe
Mă mângâie verde, mă mângâie blând.

cântec, versuri de David Ionel Romulus (1 decembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănţuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârşit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...

Voi o credeaţi nebună, negreşit,
Când o vedeaţi mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliţi veşnica-i cântare...

Dar adevăru-i altul şi mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Şi ce blestem - sălbatic şi amarnic!

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin pieţe, dornică de viaţă,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceaţă...

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Îşi aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt şi-un ţipăt încleştat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...

Atunci, cu ochii mari, înspăimântaţi,
Din părul blond îşi smulse patru fire...
Şi voi râdeaţi, nebunilor! Râdeaţi!
Fecioara însă, ea cânta-n neştire...

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Şi-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!

poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de chef

Mai adu-mi vin. Singurătatea-mi îneacă gâtul ca un praf.
Şi să-mi aduci pe cel mai oacheş ţigan, de colo, din taraf,
Să beau cu el şi-apoi să-mi cânte.
Să-mi cânte mult, cu ochii-nchişi
Romanţe de pe vremea-n care fecioare anemice, blânde,
Plângeau iubiri aeriene sub floarea albilor caişi.

Ce negru eşti, ţigane, şi ce vioară veche...
Să nu-mi cânţi după note, să-mi cânţi după ureche
Şi să te-nalţi pe vârfuri cu fiecare notă
Şi ochii-nchişi tot timpul. Am bani străvechi, de aur...
Şi-s vesel, măi ţigane, căci semeni a balaur
Cu labele în ghete şi coada-n redingotă.

Tu ai iubit vreodată? de ce-ai iubit ţigane?
Avea ochi albi şi umezi ca miezul de castane
Şi buze ca măceaşa şi sânii tari ca piatra?
Şofran avea pe pielea întinsă pe obraji
Şi bani de fier cu toartă, în salbe, pe grumaji
Şi-n sânge focul aprig cu care creşte şatra?

Te-ai îmbătat ţigane, dacă începi să plângi,
Îţi tremură vioara căci simte cum o strângi
Şi-arcuşul ţi se-ndoaie, în mână, că-l frămânţi
De ce-ai iubit, ţigane? De ce nu vrei să mori?
Eu nu plâng. Bea ca mine şi spânzurăte-n zori...
Dar nu. Tu ai vioara şi tot mai poţi să cânţi.

poezie celebră de Tudor Muşatescu din Doresc ca micile mele rânduleţe (2003)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara...

Vioara uitată-ntr-un colţ,
E spartă, e veche nu mai cântă,
Sunt tăcute slabele-i corzi,
Nici un sunet nu se mai avântă.

De mult, vioara făcea ravagii,
Aducând în suflet veselie,
Sau ale romanţei sufragii,
Tremurau inimi în melancolie.

Nu pot să te mai repar vioară,
Eşti mult prea distrusă,
Nu vei mai cânta a doua oară,
Astfel gloria ta e apusă.

poezie de Mihai Leonte (8 noiembrie 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vioara Stradivarius

A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieşi trei ţimbale
Luaţi-i aşchiile la analiză."

Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi şiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de ţimbale – pesemne.

Meşterii tăcuţi mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Şi s-a prefăcut în vioară.

Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperţi prăfuite de carte,
Au condamnat toţi meşterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.

"Daţi foc acestui incest vegetal,
Aduceţi un alt copac de pe munte."
Nopţile erau luminate de focul barbar...
Şi de-abia atunci, vioara a început să cânte.

poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai ştiut...

C-am stat pe la ferestre -
În nopţile pierdute-n aşteptări,
Îţi ridicam statuile ecvestre
Şi îmi părea că vii din albe zări.

Tu n-ai ştiut că ochii pot să doară
De atâta neînchis şi atâtea lacrimi,
Nu ai crezut în gânduri ce omoară,
În năluciri de noapte şi în patimi.

Tu n-ai ştiut că poţi ucide vise
Cu jocul tău abil de fin actor,
Speranţele în mine putrezise
De atâta aşteptare şi de dor.

Tu n-ai ştiut de irosiri de clipă
Şi m-ai hrănit mereu doar cu iluzii
De anii mei am tot făcut risipă,
La şanse în iubiri făcând ocluzii.

Tu n-ai ştiut că-mi place primăvara,
Ai oferit frânturi de anoste toamne
Cum chinuie arcuşul grav vioara
Dezacordată pâna ea adoarme.

Tu n-ai ştiut că pot muri, chiar dacă
Am trupul ca o floare înflorită,
Dar sufletul în doliu se îmbracă
Peste petale pun mantie cernită.

..................................

Tu n-ai ştiut dar astăzi ai aflat -
Că floarea ta de mai s-a scuturat!

poezie de Angelina Nădejde (20 februarie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Le port în vioară

Sunt toate-n vioara mea dogită:
Şi cântul şi chiar moartea pripită.
Arome plouă din frunzele de dud,
Se-ascund în vioară şi totuşi n-aud.

Stele se-ncheagă în vin acrişor,
Amurgu-i greu ca un cântec de dor.
Tinereţea credeam că-i sac fără fund,
Amintirea-i bătrână-n care m-ascund

Sub vălul anilor trecuţi m-alint,
Vioara sună-n nuanţă de-argint.
De stinse iluzii aţoase mă tund,
Să pot în căsuţă de melc să m-ascund.

poezie de Stelian Platon (12 mai 2014)
Adăugat de Stelian Platon
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasa fără cântec

Tu mireasă dragă unde-ţi este valsul?
Ochii-ţi sunt luceferi rătaciţi prin stele,
Sufletul te doare, nu poţi tine pasul
Frânt îţi este dansul, zbor de rândunele.

Nu simţi armonia, freamătul din cântec,
Nu auzi vioara, pentru tine cântă
Inima-i o rană, plânsul tău descântec
Ciuta rătăcită ce spre-nalt se-avântă.

Chipul ca de ceară, lumânare stinsă,
Jalea curge-n tine clocotind prin vene
Suferinţa surdă peste tot e-ntinsă,
Plâng până şi zeii, ploi nepământene.

Doar pentru o clipă îţi doreşti să-auzi
Muzica iubirii - cântul pentru voi,
Valsul să nu fie pentru mirii surzi
Ci să fie zborul... pentru amândoi.

poezie de Angelina Nădejde (19 mai 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tangou printre amintiri

Mi- e dor să dansez tangoul cu tine
Sub bolta-nstelată spre care privesc,
Vreau briza-nserării uşor să ne-aline
Pătruns sunt de tine... atât te iubesc.

În note suave să batem noi pasul
Să strângem în braţe durerea din noi,
Să cânte vioara, s-aud contrabasul
Să fim o fiinţă în dans amândoi,

Coboară în ringuri lumini milenare
În sunete tandre chiar clipe-nvelind
M-apropii în taină pe note stelare
Sfârşit de emoţii spre tine venind,

Mi- e dor să dansez tangoul cu tine
Prăpăstii ne leagă prin punţi cu suspin,
Întoarcere-acasă pe note divine
O simt cum mă arde de parcă-i venin,

Deci vino cu mine pe ringul de dans
La tâmple zăpada încet să topim,
Să facem volute adânci, în balans
Să cânte vioara cât noi ne iubim,

Ajunge iubito cu lungi despărţiri
Te uită în urmă cum timpul goneşte,
Tangoul e dansul eternei iubiri
Al clipei supreme ce-n veci zămisleşte.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă toţi ar vrea să cânte la vioara întâi, nu s-ar mai putea forma o orchestră. Stimează deci, preţuieşte pe fiecare muzicant în parte.

Robert Schumann în Precepte muzicale pentru casă şi viaţă (3 mai 1850)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tangou printre amintiri

Mi- e dor să dansez iar tangoul cu tine
Sub bolta-nstelată tăcut te privesc,
Vreau note stelare uşor să ne-aline
Pătruns sunt de tine... atât te iubesc.

În note suave să batem noi pasul
În braţe să strângem durerea din noi,
Vioara să cânte, s-aud contrabasul
Să fim o fiinţă în dans amândoi,

Coboară în ringuri lumini milenare
În sunete tandre chiar clipe-nvelind
M-apropii în taină, se-aprind felinare,
Emoţii mă-ncearcă prin vene vuind,

Deci vino cu mine pe ringul de dans
La tâmple zăpada încet să topim,
Să facem volute adânci, în balans
Să cânte vioara cât noi ne iubim,

Mi- e dor să dansez iar tangoul cu tine
Prăpăstii ne leagă prin punţi cu suspin,
Întoarcerea-acasă pe note divine
O simt cum mă arde de parcă-i venin,

Ajunge iubito cu lungi despărţiri
Te uită în urmă cum timpul goneşte,
Tangoul e dansul eternei iubiri
Al clipei supreme ce-n veci zămisleşte.

poezie de Valer Popean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără de vină

Când ai ales să pleci, lăsându-mă deodată
Pădure arzând în flăcări şi fără de scăpare,
Am aruncat pe creştet broboada-ndoliată
De fumul risipit cu a mea carbonizare.

Au plâns şi lăcrămioare îmbobocite-n zori,
Copacii plini de floare s-au răstignit de jale
Şi flăcări de durere ajuns-au pân la nori
Cerşind ploi cu uitare, miracole astrale.

Şi au venit aduse de-o blândă primăvară
Eu, fără de putere să pot să mai trăiesc,
Mi-au înviat lăstarii şi au făcut s-apară
Bobocii de speranţă că pot să mai iubesc.

Acum pădurea este în plină înflorire -
De-mi cauţi umbra deasă nu este de-nţeles
Mi-ai fost cândva odată o tristă amăgire
Nu eu sunt vinovată, tu primul... ai ales!

poezie de Angelina Nădejde (23 martie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

Dă-mi, Doamne, pacea câmpului
Când fericit este de rod
Şi liniştea pământului
Să fac din ele vieţii pod!
Să urc când sunt prea abătut
De nesfârşitele corvoade
Să pun lumina aşternut
Şi curcubeie în cascade!
Dă-mi tihna răsăritului,
Aşterne-o-n mine ca pe-o mare,
Culoarea asfinţitului
Picteaz-o-n suflet ca-n altare.

Fă ca iubirea mea să fie
Precum o ploaie mult dorită,
Când seceta din cei dragi mie
Cu dragoste vrea domolită.
Dă-mi flori de gând ca iasomia
Să las miresme unde merg
Şi glasul blând ca ciocârlia
Căci ce sădesc, asta culeg!
Să-mi cânte inima duios
Amprenta să o las de plec
Că nimănui nu-i de folos
De sunt doar umbră, unde trec!

rugăciune de Angelina Nădejde (5 iunie 2013)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

La adio!

M-ai trezit, ca pe un verde, primăvara,
ochiul a mirare-mi sprijinişi de cer,
ţipai şoapta ierbii, înfrunzind vioara,
colţii ei de lapte să-mi topească ger.

Altoindu-mi vise cu a verii ceară,
mi-ai sădit vioara-n sângele buluc,
visele-ai rodit fuscei pentru scară,
a urca în miez, ca un ram de nuc.

A regret umplut-ai autumnale strune
cu frunze de dor şi plâns de cocori,
alăptând vioara din palme cu brume,
tâmpla mi-ai plecat spre albe ninsori...

Muruieşte-mi fruntea-n vifore-abisale,
geruieşte-mi poale, spre a mă ologi,
tălpile îngheaţă-mi, braţe, rupe, goale,
sufletul viorii, rog, nu-l amorţi...

Rodnică, mi-ai scurs mană de ţărână,
An cu bune, rele, fac, spre Cer, demers,
să te scrie Braţul la Ani de Lumină,
la adio, clipei, plec genunchi de vers!

Tu rămâi trecutul, ce-l vor plânge strune,
Când va scârţâi al viorii stern,
Un An Nou pândeşte cu clipe-minune,
Să-mi hrănesc arcuşul cu dospit etern.

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie

Tristă este azi pădurea
A rămas fără veşminte,
Eu sunt astăzi ca şi dânsa
Răvăşită de cuvinte.

Ea - rănită de furtună
Şi de friguri, şi de ploi,
Eu cuprinsă de răceala
Ce se lasă peste noi.

Păsări zgribulite zboară
Peste toţi copacii goi,
Noi ne zbatem să dispară
Focul dragostei din noi.

Unde eşti tu primavară
Să aduci frunza căzută?
Iară mie - bucuria
Şi iubirea renăscută!

Să alerg în nopţi cu rouă
Fericită şi desculţă,
Ea, să-şi capete frunzişul
Cucul să-i cânte de nuntă!

Să o-mbraci ca o mireasă
Cu veşmânt de albe flori;
Sufletul meu cu lumina
Răsăritului din noi.

poezie de Angelina Nădejde (18 noiembrie 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!