Seceta desfrânată

O secetă plângea lâng-o fântână
Şi se ruga cu foc lui Dumnezeu:
"Mai lasă-mă, Părinte, doar o lună
Cu soarele vărsat în pieptul meu!"...

Când a venit o ploaie şi seceta fecioară
S-a răcorit de-odată din piept şi până jos;
Dar a-nceput s-o ude, şi-a început s-o doară
Şi s-a sfârşit iubirea din visul ei frumos.

Plângea şi se ruga lui Dumnezeu,
Că tocmai se trezise dintr-un vis;
I-am auzit cuvintele doar eu,
Dar niciodată-n viaţă nu le-am zis.

O scetă plângea la poarta mea
Şi se ruga să n-o spun la vecine
Că s-a ţinut cu soarele şi-ar vrea
Să vină să se ţină şi cu mine!

poezie de Marius Robu din Drumul robilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anestezie finală

Din mine, când o fi să mori
Te rog frumos să nu mă dori
Şi te mai rog, a doua oară
Când mor, nimic să nu mă doară.

Te-aş mai ruga, dacă se poate
Să-mi ierţi vreo câteva păcate
Căci vreau să am la judecată
Din două pete, doar o pată.

Şi-acum, ţi-o spun aşa 'ntr-o doară
Mi-e dor să mor, dar să nu doară.

poezie de Marius Robu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia plângea

Ploaia plângea
şiroaie, lacrimi vărsa
cerul se despica
şi norii îi golea,
pământul plin de apă
a spus că nu mai vrea
pe soare-n ajutor chema
dar ploaia suspina
când pietrele stropea
iar soarele ascuns
nu se mai arăta.
Din cuibul meu
am întrebat
de ce ploaia plângea
dar nu vorbea...
credeam că nu mă auzea,
Am primit apoi
şi un răspuns
furtună, tunete şi-un trosnet
m-au străpuns
Un nor, atunci
m-a aşezat
pe iarba ce muia
şi am văzut şi cuibul meu
căzând din rămurea
Un val de apă
cum ochii-mi închidea
am intrebat încă odată
de ce ploaia plângea...

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când Dumnezeu a făcut lumea, cu un ochi plângea, iar cu celălalt râdea. Plângea ştiind cât vom suferi, râdea ştiind că îi vom ţine totuşi de urât.

aforism de Ionuţ Caragea din Sindromul nemuririi (2014)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine vrea ca Dumnezeu să-i asculte grabnic rugăciunea, de fiecare dată când se ridică şi întinde mâinile către Dumnezeu, mai înainte de toate şi mai înainte de a se ruga pentru sufletul său să se roage pentru sufletul duşmanilor lui. Purtându-se astfel, ori de câte ori Îl va ruga pe Dumnezeu, Acesta îl va asculta.

citat din Avva Zenon
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pustnicul

Pe stânca ce atinge cerul,
Un pustnic şi-a zidit castelul,
Să fie lângă Dumnezeu,
Aşa cum îşi dorise el.

Şi-n fiecare zi cu nume
Se tot ruga la Dumnezeu
Să ierte întreaga omenire,
Să nu îl ierte doar pe el.

Îşi petrecu parte din viaţă
Rugându-se la Dumnezeu
Şi de cădea în îndoială,
Tot se ruga la Dumnezeu.

Îl tot ruga să-l întărească,
Să nu greşească-n adevăr,
Să ţie calea vieţii dreaptă,
Să nu găsească vreun ocol.

Îl lăudau în cer toţi sfinţii,
Îl lăudau şi adormiţii,
Iar îngerii se întrebau
Cum Dumnezeu nu-l cheamă-n în rai.

Dar pustnicul avea păcate,
Ce nimeni nu ştia socoate,
Doar unul, bunul Dumnezeu,
I le ştia pe toate.

Se scurge timpu-ncetişor,
Stând singur, fără niciun om,
Dar şi aşa timpul trecu
Şi barba-i albă se făcu, din neagră.

Şi chiar de-avea vreo 90 de ani
Nu se plângea că-i este greu,
Căci îşi găsea un ajutor
În sfântul nostru, Dumnezeu.

Veni vremea călătoriei,
Să plece în împărăţie,
Să întâlnească sufletul,
Pe Domnul lui.

Pe stânca ce atinge cerul
E omul ce-şi doreşte raiul,
Iar lângă el o nălucire,
Îi dă biletul de adio.

Un suflet se îndepărtează,
Se plimbă liber prin văzduh,
Priveşte cerul cu mândrie
Şi zboară lin spre absolut.

La poarta raiului închisă,
Un sfântul Petru stă tăcut,
Îndeamnă sufletul să şadă
Şi să aştepte-n rând.

Un rând de suflete plângând
Aşteaptă lângă poartă,
O judecată îi desparte
De raiul cu de toate.

"Ţi-e tolba plină de păcate,
În tinereţe le-ai făcut pe toate,
Un hoţ fusei de mic copil,
Apoi, tâlhar la drumul mare.

Te-au blestemat toţi jefuiţii,
Pe tine şi pe banda ta,
Te-au pus în lacrimi şi suspine
Şi le-au trimis la mine."

Aşa grăi la judecată
Un Domn creat din apă pură
Ce se părea că n-are gură,
Dar toţi ştiau ce vrea să spună.

"Te iert de toate câte ai făcut,
Căci am văzut că nu ai vrut
Să strângi averi nemăsurate
Sau să îţi faci palate.

Ai împărţit cu cei săraci
Din prada ta bogată,
Ai dat la oameni nevoiaşi
Şi la văduve-n poartă.

Mai ştiu de anii de căinţă,
Ţi-au fost de mare trebuinţă,
La judecata de apoi,
Te iert, rămâi în rai, cu noi."

Din toate câte le-am făcut,
Când minte multă n-am avut,
Avem un timp la bătrâneţe
Să cerem penitenţă.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unei văduve

Plângea nemângâiată tare
Cu lungi şi groaznice suspine;
Dar nu ştiu cum, din întâmplare,
Plângea... mai mult pe lângă mine!

epigramă de Cridim din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Icoana

(În amintirea mamei mele, Alexandra)

Când eram de-o şchioapă,
mama mă ducea la biserică
şi se ruga în faţa unei icoane
a Maicii Domnului.
Dar eu,
de-acolo, de jos,
zăream doar chipul mamei,
reflectat de sticla protectoare
şi nu înţelegeam
de ce trebuia să vină până aici,
pentru a se ruga la ea însăşi,
când aveam şi acasă oglindă.
Abia când am crescut
şi am putut să văd
mai bine chipul Sfintei,
am sărutat-o,
mulţumindu-i lui Dumnezeu
că o pot vedea
şi acum,
în icoană,
pe Mama!

poezie de Pavel Lică din Ecouri din lumină
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

a te ruga

A te ruga înseamnă a telefona lui Dumnezeu şi El răspunde prin intermediul intuiţiei.

definiţie de Florence Scovel Shinn în Poarta secretă care duce la reuşită
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prins în capcana morţii, Radu scăpă primele lacrimi în faţa icoanei Preacuratei. De ce nu o făcuse mai devreme? Doar mai bolborosise căscând amintiri de la bunica. Acum se ruga altfel. De fapt, era pentru prima dată când se ruga cu adevărat.

Marius Matei în Adăpostul
Adăugat de Ron Varese
Comentează! | Votează! | Copiază!

a se ruga

A te ruga înseamnă a purcede pe drumul lung la capătul căruia îl întâlneşti pe Dumnezeu.

definiţie clasică de Sfânta Angela de Foligno
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secetă

Când vara este-n amiază,
seceta se instalează.
Câmpia plânge cu dor
după ploaia unui nor.
E căldură-îngrozitoare.
Totul în natură moare.
N-a mai plouat de o lună.
A secat apa-n fântână.
Nici la izvorul din vale
apa nu-şi mai taie cale.
Peste tot pământul crapă,
că cerul nu-l mai adapă.
Ţăranii, genunchi îndoaie
şi se roagă Sfntului,
să dea o bură de ploaie
pe faţa pământului.
Ruga le-a fost ascultată
şi din cerul plin cu nori,
a-început să plouă-îndată
peste oameni, peste flori.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel în prier ucigaş

Pe ram mălinul tremura,
Plângea laleaua sub zăpadă;
Sub hibernala canonadă
Cireşul foloarea-şi scutura.

Din cer au început să cadă
Săgeţi ce firea-nfiora,
Pe ram mălinul tremura,
Plângea laleaua sub zăpadă,

Că gerul a-nceput să ardă
Şi parcă nu se sătura;
Prier cu otrăvită bardă
Ucis-a tot ce-nconjura...

Pe ram mălinul tremura.

rondel de Ioan Friciu
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea viorii

A luat cu sine o vioară şi a urcat in vârf de munte;
Acolo unde numai vântul si vulturii puteau s-asculte.
Şi-a început să plângă-arcuşul; să geamă lemnul din vioară
Iar strunele plângeau şi ele; şi-au plâns o zi, şi-au plâns o seară,
Apoi, venit-au de-au plâns norii şi ceru-ntreg plângea cu stele
Pe corzi, arcuşul se-nconvoaie; ştia de dorurile-i grele!
Pe trup de stânci, pietrişu-ncepe încet-încet a tremura
Ca dup-un timp, nebun, sălbatec, în crunt şuvoi a-aluneca!
Prelungul plânset al viorii ia ceru-n piept şi îl despică;
Vârtej de of şi ne-mplinire spre neagra gaură ridică.
Plângea în strunele-i chemarea iubirii încă ne-mplinite,
Plângea-n arcuşul ei visarea şi frica marilor ispite!
Plângea tot ce se putea plânge... şi dor şi depărtarea grea;
Iar tot acest mănunchi de plânset ajunse-ntr-un sfârşit la ea.

Ecoul a purtat cântarea şi peste munţi... şi peste mare!
La ceas de taină şi hodină, prea brusc trezind-o din visare.
Deschise ochii tulburată de forţa cruntă a naturii;
C-un gest de spaimă îşi ascunse sub larga pânz-a iei nurii
Apoi, mirată de ce-aude sări ca arsă în picioare;
Ce pare aprigă furtună, la ea e aprigă chemare!
Nu alerga! Plutea; pe trăsnet, pe picăturile de ploaie;
Prin păr, pe faţă şi pe trupu-i, străluce-n fulgere, şiroaie.
Cămaşa-i se lipi de trup... iar vântu-i dezgolise nurii;
Frumosu-i zâmbet înflorise pe mai frumosu-i colţ al gurii.
Privirea-i luminează drumul; se roag-aprins la cele sfinte
Iar ruga, dorul şi iubirea îi dau puteri nebănuite!
Zăreşte stânca! Iar pe ea, un zeu; ce ţine în arcuşul său furtuna!
Deasupra sa, străluce insăşi Luna. Şi-i pare-un sfânt; mai mult: un Dumnezeu!
Din departări veni-ntr-un suflet spre-a-l asculta; spre a-l vedea!
Căci plânsul lui durea-n făptur-ai; prin ochii lui, plângea chiar ea!

Potop şi Lună plină, deopotrivă? Nicicând nu s-a văzut aşa ceva!
Sunt sufletele celor doi; ce strigă! Ce-ascund dorinţă! Dorul de-a se-avea!

Din colţurosul vârf al negrei stânci, privi în jos; şi-n crunta sa privire
Ce îi trăda simţirile adânci, zvâcni precum un fulger... o sclipire
Căci o văzu; simţi şi moleşeala când, fără veste-n mâini, s-a frânt vioara!

Un ultim trăsnet! Şarpe de lumină-l încolăci pe neagra, recea, stâncă!
Iar vântul spulberă a sa cenuşă! În urmă... doar o linişte adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară, cu lună plină, pe aceeaşi stâncă,
De mii de ani tot plânge-a sa vioară şi dorul şi durerea lui adâncă!

De mii de ani, în fiecare seară! Dar parcă s-ar vedea întâia oară!

La baza stâncii ce îţi dă fiori, cad lacrimi de fecioară pe... maldăr de viori!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citi ca el

Un magar tragind din greu
La trasura cu-mparatul
Se ruga Lui Dumnezeu
Sa il ierte de pacatul
Ce-l facu ca blestemat
In ast jug sa osteneasca.
Iar cind fu eliberat,
Dupa pofta-i magareasca,
Si-o cotiga-acum avea
Cu trei babe,saci vre-o doi,
La magar nu-i convenea
Si se-toarse inapoi.
Il ruga pe Dumnezeu
Iarasi sa il pedepseasca,
Sa traga in veci din greu
La trasura-mparateasca.
Vazindu-l nemultumit,
Dumnezeu ii da crezare.
Ruga i-a ideplinit,
Ca magarul minte n-are.

Stilul magaresc
E la moda iar,
Citi nu "ostenesc"
Ca acest magar.

poezie de Corneliu Calciu
Adăugat de Corneliu Calciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul plângând

Calul plângea. Era deja seară.
În spatele casei grânele aşezate în stog scânteiau
lumini ieşeau din ele
încât cu inima uşoară cu greu ai fi trecut
pe sub acoperişul uscat de arşiţă.

Calul plângea. Cine a observat nu mai ştiu
Toată familia a părăsit veranda
alergând în livadă unde rezemat de gard
calul nostru plângea

Şi i-au sărutat calului nările
i-au prins în coamă funtiţe şi pene de păun
Ovăz şi trifoi i-au pus la gură
cineva i-a adus o jucărie dar calul
n-a vrut să se joace
a dat-o de-o parte cu capul plângând

Atunci au început să-i cânte psalmi
cântece de război Au încercat să se apropie
de el în caschetă militară
în pielea de vită a lui Gingis Han
dar calul plângea stând tolănit
în animalice lacrimi

Şi plângea şi atunci când toţi
pe braţe l-au purtat cântând
şi ca pe bolnav în dune de puf
l-au învelit din toate părţile

Calul plângea. În urma lui stogul
se freca de livadă scutura ovăzul
necheza animalic.

poezie celebră de Tadeusz Nowak din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Confesiune

am fost odată cer în universul tău
mă străduiam să fiu senin
să îţi zâmbesc
să îmi zâmbeşti
să ne zâmbim

am fost odată nor şi m-am certat cu ploaia
ea a murit s-a spulberat
în dans
catrene
cântec
zbor
ea a murit dar eu eram nemuritor
n-a fost uşor să duc în spate
şi tunete
şi fulgere
şi dor

am fost odată lacrimă pe-obraz de blândă mamă
plângea săracul suflet plângea
pentru băiat
pentru fetiţă
pentru soare
lună
stea
plângea săraca mamă dar niciodată pentru ea
o implora o lume
un cer
un univers
pământul
să plângă peste mare
să nu ude nisipul

am fost odată om
mai bine nu eram
eram poet
eram
scriam
plângeam
mi-am întâlnit iubirea
mai bine n-o făceam
şi trăiam doar o secundă
trăiam prima secundă
apoi
secunda doi
muream

poezie de Rebeca Cefalan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La poarta mea

A bătut uşor la poarta mea
În amurg de seară fericirea
Îmi era pe-atunci inima grea
Întâlnisem doar dezamăgirea.
N-am deschis, nu înţeleg de ce
Şi a dispărut ca o nălucă,
Scriau de ea atâtea cântece,
Cum de-am lăsat-o să se ducă?
A venit apoi la poarta mea
Cu trandafiri de dor iubirea,
Printre petale îmi surâdea
Dar m-am ferit să-i văd privirea.
Şi m-am ascuns după un geam
Deşi doream nespus s-o întâlnesc
Plângea o pasăre pe ram
Spunându-mi că din nou greşesc.
A revenit atunci la poarta mea
Într-un amurg dezamăgirea
Din cerul negru fără nici o stea
Ea îşi vesti din nou sosirea...
Plângeam cum n-am plâns niciodată.
Durerea ei prea bine o ştiam.
Dar visul s-a sfârşit si deodată
Lumina soarelui intră pe geam.
***
De ce să plângi o viaţă-ntreagă
Când fericirea e aproape
Şi-oricine poate să aleagă
Între drum lin sau tulburi ape....

Dorina Omota (25 februarie 2017)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubirea preschimbată în ploaie
culege versuri din Cer
în inima-ţi "împietrită" de nopţile
în care nu ţi-am fost.

O voi ruga
să-ţi vină tăvălug
iubindu-te
năucă
până rămâi
fără aer.

Să mă ierţi
dar astăzi
te iubesc
cu stropii de ploaie...

poezie de Mirela Crâşmaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem filozofic pentru S

III

Spune, dragă prietenă, celor ce ne îmbie să râvnim la mai multe libertăţi, că ne mulţumim,
pentru o clipă, cu partea care ne e dată şi de nu ne-o fi trasă îndărăt şi aceasta de la noi,
ne vom ruga pentru cei din dreapta şi cei din stânga, ne vom ruga cu fapta,
ne vom ruga cu intrarea noastră mai blândă în aprigul veac,
ne vom ruga cu văzduhul nostru încă nepoluat şi cu măicuţele de la Suceviţa.

poezie celebră de Constantin Noica
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângea şi Crucea însângerată

PLÂNGEA ŞI CRUCEA ÎNSÂNGERATĂ

De noaptea când pe Golgota, Crucea-Şi ducea Iisus,
Toată omenirea ştie că s-au cutremurat
Pământul şi Cerul, de -Fiu ce-a fost sacrificat
Cu voia Celui de Sus.

Dar Iisus îndura chinurile în tăcere,
Cu sângele să spele păcatul necredinţei;
Pe om să-l lumineze cu flacăra căinţei,
Prin a Sa Înviere.

De mila Lui lăcrima Crucea însângerată,
Când spinii rugului Îi răneau fruntea divină,
Iar El chema pe Dumnezeu, în Duh Sfânt să vină,
Să-i curme crudă soartă.

Doar strigăt din rugăciunea Maicii se auzea
Peste întreaga suflare de la Pământ la cer,
Că numai Tatăl ştia de-al Învierii mister,
Când Iisus Hristos murea.

Dar în miez de noapte, Lumină din Cer coboară
La Mormântul Sfânt, pentru suflarea omenească;
Iar prin minune, credinţa sfântă să renască
Pe lacrimă de ceară.

Suflate păcătoase din Iad le-a eliberat
Iisus, când cu moartea trupească a plătit tribut;
Că Dumnezeu şi Tatăl pe om l-a iubit mai mult,
Iar pe Hristos L-a-nviat!

14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci
Din vol."La poarta Divinităţii"
Maria Filipoiu

poezie de Maria Filipoiu din Poezie ortodoxă (2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!