Vânătoarea

Departe, în codru, un corn sună iară'; printre brazi, cornul Lunii va apare curând,
Câinii încă aleargă pe urme de fiară, urmaţi de hăitaşii strigând!

Tot codrul răsună de vuietul aprig şi fiare - tot felul - apar năucite;
Îns-acei vânători cu arme şi arcuri, le lasă să treacă-nainte!

Dar vai! Deodată, de niciunde, apare o fiară... nu e fiară de rând;
Un mistreţ fioros! O urâtă-arătare se-ndreaptă spre ei alergând.

Copita-i când calcă, pământul răscoală iar colţii rup totul de sus până jos;
Copac de-i apare în faţă-l doboară; şi vine turbat... fioros.

Din cale-i aleargă orice vietate ce viaţa doreşte a o mai trăi...
Iar el... vine! Vine cu gânduri de moarte spre cei ce odihna-i răpi!

Un câine mai brav, înainte-i se-opreşte şi -ncearcă pe el de a tăbărî
Însă porcul mistreţ, nici măcar nu-l priveşte; îl zdrobi sub copite... şi îl omorî!

La scena aceasta, prea plină de groază, cu privirea turbată, plin de sânge pe rât,
Mistreţul le pare ca fiind o piază de pe-o altă lume, la ei coborât!

Mai aleargă puţin, apoi se opreşte, se uită în juru-i cu ochi ca de foc,
Se învârte în cerc... ce urât grohăieste, văzând că scăpare nu are deloc!

Şi în timp ce se plimbă ca un leu fioros în cuşca ce-l ţine ostatec,
Mistreţul cu colţi de argint, nu de os, aruncă priviri de sălbatec!

Iar când vânătorii se-apropie de el, se opreşte şi zvâcneşte 'nainte;
Este vai de acel ce în faţă îi stă... că-l rupe şi-l călcă-n copite.

O puşcă trosni! Şi mistreţul atins, se clatină... grohăie... cade;
Apoi se ridică... de durere cuprins împarte prin oameni iar moarte!

Să-l vezi pe mistreţ de durere turbat căci glonţul n-atinse prea bine-a sa ţintă
Cum sfârtecă-n colţii de-un argint-sângerat; dar goana-i opreşte... un nou foc de flintă!

Un foc... bine tras; căci mistreţul se-opreşte. Buimăcit, cade-n rât... şi se zvârcoleşte...
Iar colţii săi duri de argint se tocesc; şi duhuri de-ai Morţii pretutindeni pândesc!

Vânătorii se-apropie de dânsul, încet, să vadă de-i mort ori trăieşte
Insă porcul mistreţ, cu gloanţele-n piept, ţărâna pădurii-nroşeşte.

Deodată, un răget... un răget grotesc din pieptu-i de fiară se-aude...
De parcă ar spune:,,-Eu încă trăiesc!"... şi-n adâncuri de suflet pătrunde...

Apoi, după două sau trei zvârcoliri, se lasă pe-o rână... încetul;
Iar rodul acela, a două ochiri, îi scaldă în sânge tot pieptul!

Cu un ultim efort, fără vlagă într-însul în pământ puse colţul... să se-aburce-ncercă
Dar efortul acesta, e fatal pentru dânsul... şi privirea-i de foc... deodată-ngheţă!

Urale şi tobe se aud deopotrivă;
E semn de izbândă... torţe-n mâini s-au aprins!
Fiinţa umană e atât de naivă;
Nu Omul, ci Moartea din nou a învins!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş (1945)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lungi pasul la drum, şi aide, aide, trei zile şi trei nopţi merseră până ajunse la o pădure mare. Acolo stătură să se mai odihnească şi să şi îmbuce câte ceva. Pe când stau ei acolo, auziră o guiţătură de porc şi totdeodată şi văzură un porc mistreţ mare, fugind, şi un vânător alergând după dânsul călare, iară după vânător se luase un alt porc şi mai năprasnic. Vânătorul întinse arcul şi, când zbură săgeata, prăvăli fiara sălbatică din gura căreia gâlgâia sângele ca dintr-o saca. Atunci fiara de la urmă, unde se repezi o dată şi dintr-o săritură fu lângă calul de vânător, căruia îi şi vărsă maţele, sfâşiindu-i burta cu colţii lui cei grozavi. Vânătorul căzu morman de pe cal şi, pe când porcul cel mistreţ umbla să-l facă mici bucăţi, George cel voinic sări de acolo de unde era şi, mai iute decât gândul, fu lângă vânătorul cel nenorocit, cu sabia goală în mână. Dintr-o lovitură făcu în două spurcata fiară. În mai puţin de o clipă de ochi, veniră şi ceilalţi tovarăşi ai vânătorului, cari rămaseră înmărmuriţi de groază pentru cele ce era să se întâmple.

Petre Ispirescu în George cel viteaz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul şi porcii

Într-o fermă dichisită,
Cu porcime de elită,
Se instalase semeţ
Şi un porcuşor mistreţ!
El fugise din pădure
Unde nu era prescure
Şi văzând că porcii-s graşi
Se ataşă ca bun părtaş...
Porcii ce se credeau culţi,
Chiar de proşti, erau mulţi
Au închis cu gratii masa
Ca să nu le strice rasa...
Au zis că nu-i neam cu ei
E neam prost, de derbedei,
Că e bun doar de vânat
Şi de mari boşi consumat...
Mistreţul plin de obadă
A înţeles că-i doar o pradă
Şi a luat-o spre pădure
Să caute ghindă, mure!

Când morala te trăsneşte
Şi nu poţi să mai întorci,
Te trezeşti, Doamne fereşte
Că poţi fi mâncat de porci!

fabulă de Constantin Enescu din Jungla modernă (17 iulie 2017)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele traversează oceanul singuratic

Întristat datorită unor lucruri de departe,
Care n-au nici o treabă cu mine, cutreierând
De-a lungul coastei şi sus pe panta crestelor
Seara, am văzut
Stelele traversând oceanul singuratic
Şi marele mistreţ
Arând cu râtul pe Muntele Mal Paso.

Batrânul monstru a fârnâit, "Aici sunt rădăcini dulci,
Larve grase, gândaci alunecoşi şi ghinde încolţite.
Cea mai bună ţară din Europa a fost învinsă,
Iar aceasta este Finlanda;
Însă stelele traversează oceanul singuratic,"
Bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Sfâşiind gazonul de pe Muntele Mal Paso.

"Lumea a luat-o razna, omule,
Şi-i condamnată până-n ziua vindecării să-i meargă încă şi mai rău;
Mai bine aşteaptă-aici pe munte
Patru sau cinci secole,
În vreme ce stelele traversează oceanul singuratic,"
A spus bătrânul tată al mistreţilor,
Arând o pârloagă pe Muntele Mal Paso.

"Stai departe de neghiobii care vorbesc despre democraţie
Şi de câinii care vorbesc despre revoluţie,
Îmbătaţi cu discursuri, mincinoşi şi creduli.
Eu cred în colţii mei.
Trăiască libertatea şi blestemate fie ideologiile,"
A spus bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Trecându-şi colţii prin iarba de pe Muntele El Paso.

NB.
Constelaţia Andromeda mai poartă şi numele de Marele Mistreţ.

poezie de Robinson Jeffers,1887 – 1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Focul florilor dalbe

În Regatul de Nord, revenit din eter,
Galopează, în zori, fiul Marelui Ger,
Aşternând sub copite săgeţi ce se-nfig
În pământul cuprins de un ropot de frig.

Din privirea-ngheţată aruncă ninsori
Ce transformă în alb tot ce-nseamnă culori,
Iar în urmă ridică, în vuiet cumplit,
Viscoliri ce-ngrozesc şi anunţă sfârşit.

Şi aleargă, aleargă, trecându-şi prin zări
În copite-nvelite-n ai iernii fiori,
Moştenirea de gheaţă a Marelui Ger
În Regatul de Nord, cu o parte din cer.

Se opreşte curând şi scrutează, mirat,
O lumină de care credea c-a uitat
Şi-i apare acum licărind ca o stea
Rătăcită-n deşertul sticlirii de nea.

E mai vechiul duşman, e năvalnicul foc
Ce apare prin inimi în ierni cu noroc
Alungându-le doruri, tristeţi şi ninsori,
Prin ferestre-ncărcate cu dalbele flori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde aleargă lupii

Se aude urlet de izbândă
S-a adunat intreaga haită
Să infrunte iarna cea haină
Până in primăvară.. iară.

Cu blana de alice plină
Un lup bătrân urlă la lună,
Să-i lumineze incă odată
Calea până în primăvară..

Dar cu privirea inceţoşată
Nu vede o gură deschisă
cu colţi ascunşi,.. de fiară
Căscată mârşav,.. de o capcană.

Şi dintr-o dată simte rece..
Cum fiorul Cerberului trece
Si muscă adânc prin oase
In haite negre de angoase

Ce din viată-i mai rămase..
Şi se scurgea cu fiecare
Strop de sânge in zăpadă
In sunetul de neagră, goarnă.

In privirea haitei pironite
Speriată şi descumpănite
Fără neînfricatul lor stăpân
Intins si fără geamătul nebun

Al morţii pe care o infing
Cu colţii in căprioare
In sunetul milos şi prelung
Al puilor ce tânguie şi plâng...

Dar cu pleoapa intredeschisă
Bătrânul lup greu stă şi indură
Durerea de gheată şi haină
Cu gura de curaj, incleştată..

Asteaptă să plece a sa haită
Să nu mi-l vadă cu lacrimă
Ce nu a fost văzută vreodată
De nici o fiintă pământeană

Doar de luna a sa stăpână
Pe ascuns, când moartea haină
Insfăca vreun pui din vizuină
Când vâna sub razele de lună.

O lacrimă de-i va şi curge
Cât haita lângă el plânge
Le va ucide tot curajul
Şi se vor imprăştia ca vântul

Şi alte haite de prin pădure
Vor pune stăpânire pe munte..
Unde a auzit prima oară
Cum urlă moartea in căprioară

Pe care el acum o aude
Chemându-l pe faţa lunii
întunecată,.. şi de priviri
ascunsă, să poată alerge..
Liberi printre îngeri, lupii

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea

"Moartea este originea unei alte vieţi."
Montaigne

Cel ce moare cade în viaţă
Viaţa priveşte-o ca un vis
Iar moartea trezirea ce-i în faţă
Origine înspre infern ori paradis.

E o despărţire a materiei de viaţă
Triumful sufletului, aceasta este ea
Obişnuieşte-te cu gândul ce-i în faţă
Moartea-i un bine când te va lua.

Fieştecare zi a vieţii noastre spun
E un pas făcut înspre trezire
E-o mângâiere dacă mori cu nume bun
Când îţi rămâne pe pământ o vie amintire.

Mulţi fug de moarte, dar aleargă după ea
Un muritor nu ştie el cât va trăi
Nici nu şti pe ce cale moartea i să-l ea
Nu-i sigur că în altă zi că n-o sfârşi.

Nici un muritor nu îşi cunoaşte ceasul
Aşteaptă moartea oriunde, oricând
Refugiu este când mizerabilii dau glasul
Deci nu trăi cu îngrozitorul gând.

Să-ţi fie moartea pe măsura vieţii tale
Atâta doar pe lumea asta să doreşti
Căci nu-ţi ia daruri moartea când apare
Dar nu-i totuna câine de sfârşeşti.

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

December

un sărut suspină-n ruginiu de toamnă
o cană se îmbracă cu roşu de struguri
amintiri strivesc buze din nopţi de jăratec
rătăcită o rază spre noapte aleargă
spre apus cerul suspină încă lumină
un eu mă alergă spre iarnă
un ochi de lac închide gene printre raze
târziu frigul se zgribuleşte-n ferestre uitate
pe mine am dezbrăcate priviri
un colţ de umbră rătăceşte tremurând câmpia
zarea dincolo de mine uită ziua trecută
o frântură de rouă se sparge îngheţată
toamna spre iarnă strigă cu vânt şi zăpadă
un strigăt de pasăre caută cerul ranită
fără priviri culori în cenuşiu pictează zarea
vara trecută amăgeşte încă destine
năuc aleargă visul prin mine şi-mi spulberă speranţa
în pumn am strânsă amintirea ta
mă doare
nopţile curg încet în mine şi rana vieţi-mi suspină
un copac zgribulit îmi opreşte privirea
fără paşi pierduţi îmi caut încă cărarea
o mască albă îmbracă pământul
ascunde rănile şi durerile toamnei din mine
timpurile trecute-mi plâng amăgirea
pădurea desfrunzită mă atrage în întuneric
colţul ierbii moare sub tristeţea de sus căzută
gândul meu în alb îmbrăcat rătăceşte privirea
imesitatea nu-i departe văd lacrimi în fulgi de suflet
dinspre December tu baţi în geamul din mine
te aştept în durere

poezie de Viorel Muha (noiembrie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascuns după lume

În fiecare clipă stau ascuns după lume,
alta îmi răsare în faţă;
câte or mai fi când va apărea o altă dimineaţă
şi va aştepta cu nenumăratele flamuri, cu miriade de nume strigate, cu necuprinse ramuri
ce scapă de sub a vremurilor ceaţă...
Dincolo, la pândă, îmi răscumpăr visul
care a vrut să mi-l fure
neiertătoarea măsură măcinată de-un ceas
ce tot învârteşte, numără, aliniază stelele fără răgaz.
La capăt o nouă lumină apare,
încerc să-i pun nume,
dar chiar atunci fuge speriată
făcând loc la alta ce-ameninţă cu steagul
ridicat pe alte îndepărtate metereze
spre care alerg şi voi a le cuprinde
căci în nestatornicul sânge tot aleargă o fiară,
neadormită,
chiar dacă lumile au renunţat la zarvă.

poezie de Aurel Ştefan Drăgan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din dragoste pentru copil

Văd ceva în depărtare
Care aleargă-n disperare,
Spre nu ştiu unde şi de ce
Pe vreme nemiloasă, rece.
Norii furioşi împroaşcă
Pământul cu ploaie rece.
Fantasma cu greu înoată
Prin apa ce stă s-o înece.
Nu e fantasmă, e o mamă,
Femeie cu pielea albă,
Cu suflet negru de mânie
Şi urlete de furie.
Toate astea se întâmplă
Din dragoste pentru copii,
Care-i mare, cât o stâncă,
Cât ceru-acoperă câmpii.
O mamă care e în stare
Să facă moarte de om.
Să-şi înfigă a sale gheare
Ca drujba când taie pom.
A obosit şi stă să cadă
Dar, vrea să-şi verse tot veninul.
Ar vrea să-i sfârtece, să-i ardă
Pe cei ce i-au răpit copilul.
Gândurile-i sunt şovăitoare
Precum nisipul luat de vânt,
În teama ei chinuitoare,
Se prăbuşeşte la pământ.
Dar teama tot arde-n ea
Îi aminteşte că există şi curaj...
Adună puteri, se ridică şi vrea
Ca să trăiască un miraj.
Să vină din întuneric
Copilul după care a plecat.
Este doar un vis himeric.
Îşi dă seama că a visat.
În stană de gheaţă se face
Totul peste care cade ploaia.
De cleştar sunt lacuri şi băltoace,
În noapte cântă gheonoaia.
În depărtare zăreşte o lumină.
Spre ea se îndreaptă cu speranţă.
Ploaia ce cade ca o ghilotină,
O loveşte aspru în faţă.
Încet se-apropie de casă,
Ar vrea să strige, s-o audă
Cineva. Teama din inimă n-o lasă.
Sfârşită, cade în poarta udă.
Din curte vine un lătrat
De câine credincios.
Se apropie un bărbat
Şi-o ridică repede de jos.
Pe nevasta lui o cheamă.
Amândoi o duc în casă.
Trupul leşinat, de mamă
Lângă sobă ei îl lasă.
Năluca din întuneric,
La somn dulce a căzut.
Aici totul e feeric
Fiindcă are-un aşternut.
Speriaţi, cei doi se-întreabă:
Oare ce este cu dânsa.
Cu ce gânduri, cu ce treabă,
Aşa departe ajuns-a?
Răspunsul încă nu vine.
Mai aşteaptă până-n zori
Când se va simţi mai bine
Şi lipsită de fiori.
În căsuţa caldă,
Somnul pare liniştit.
Capul în vise se scaldă...
Speriată... S-a trezit.
-Vai de mine, unde sunt?
Unde îmi este copilul?
Din nou vrea să iasă-n vânt,
Din nou o umple veninul.
Cu greu cei doi o liniştesc.
O întreabă ce-o apasă.
Ochii i se limpezesc
Şi vede că nu-i acasă.
Cu sufletu-n lacrimi înecat,
Cu inima plină de durere,
Femeia-ncet s-a ridicat
Şi-o cană cu apă cere.
Apoi începe să vorbească,
Să spună tot ce-a pătimit.
Cu patimă femeiască,
La drum, iarăşi a pornit.
Gazda iarăşi o opreşte
Şi-o roagă să îi asculte.
De-o minune-i povesteşte.
Apoi cu eforturi multe
O iau de braţ şi o ridică.
O duc alături să vadă
Mirajul. Femeia pică!
Ei o prind ca să nu cadă.
În pat, copilul ei dormea.
Ei, nu-i venea să creadă.
Era aievea? Era minunea?
Sau viselor îi era pradă!
Tremurând, se-apropie de el.
Se uită şi nu-l vede.
Îl ia în braţe-încetinel
Şi parcă tot nu crede.
La pieptul ei, când se trezeşte,
Îl strânge cu putere.
Copilul blând, uşor scânceşte
Şi lapte de la mama cere.
În casă-i cald, laptele-i cald,
Copilul iar adoarme.
Mama spune către Înalt:
- Îţi mulţumesc Ţie Doamne!
Acum că totul s-a sfârşit,
Gazda, mai pe larg îi povesteşte
Cum copilul l-au găsit...
Şi mama se linişteşte.
Pune copilul în pat,
Se ghemuieşte lângă el:
- De tine nu mă mai despart
Dragul mamei băieţel.
După un timp de odihnă,
Împreună cu cei doi,
Drumul îl străbat în tihnă
Şi duc copilul înapoi.
Cei doi fraţi rămaşi acasă
Tare mult se bucură.
Mama să se joace-i lasă.
Din piept, durerea o scutură.
De-un ospăţ apoi găteşte,
Împreună stau la masă.
Celor doi le mulţumeşte,
Când aceştia pleacă acasă.
Încercările vieţii sunt mari.
Să nu cedăm. Să fim tari!
Ea n-a cedat. A suferit
Şi iată, a izbândit.

poezie de Dumitru Delcă (noiembrie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşa Hassan

Pe vodă-l zăreşte călare trecând
Prin şiruri, cu fulgeru-n mână.
În lături s-azvârle mulţimea păgână.
Căci vodă o-mparte, cărare făcând,
Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgând,
Oştirea română.

Cu tropote roibii de spaimă pe mal
Rup frâiele-n zbucium şi saltă;
Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă
Şi cade-n mocirlă, un val după val,
Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal,
Se-nchină prin baltă.

Hassan de sub poala pădurii acum
Lui Mihnea-i trimite-o poruncă:
În spatele-oştirii muntene s-aruncă
Urlând ianicerii, prin flinte şi fum,-
Dar paşa rămâne alături de drum
Departe pe luncă.

Mihai îi zăreşte şi-alege vro doi,
Se-ntoarce şi pleacă spre gloată,
Ca volbura toamnei se-nvârte el roată
Şi intră-n urdie ca lupu-ntre oi,
Şi-o frânge degrabă şi-o bate-napoi
Şi-o vântură toată.

Hassan, de mirare, e negru-pământ;
Nu ştie de-i vis, ori aieve-i.
El vede cum zboară flăcăii Sucevei,
El vede ghiaurul că-i suflet de vânt
Şi-n faţă-i puterile turcilor sunt
Tăriile plevei.

Dar iată-l! E vodă, ghiaurul Mihai;
Aleargă năvală nebună.
Împrăştie singur pe câţi îi adună,
Cutreieră câmpul, tăind de pe cai -
El vine spre paşă: e groază şi vai,
Că vine furtună.

- "Stai, paşă, o vorbă de-aproape să-ţi spun
Că nu te-am găsit nicăierea" -
Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!
Cu frâul pe coamă el fuge nebun,
Că-n gheară de fiară şi-n gură de tun
Mai dulce-i pierirea.

Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
Şi zalele-i zuruie crunte,
Gigantică poart-o cupolă pe frunte,
Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barba din stânga-i ajunge la cer,
Şi vodă-i un munte.

- "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi."
Dar paşa mai tare zoreşte;
Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte
Şi gâtul i-l bate cu pumnii-amândoi;
Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi
El zboară şoimeşte.

Turbanul îi cade şi-l lasă căzut;
Îşi rupe cu mâna vestmântul
Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul
Şi lui i se pare că-n loc e ţinut;
Aleargă de groaza pieririi bătut,
Mănâncă pământul.

Şi-i dârdâie dinţii şi-i galben-pierit!
Dar Alah din ceruri e mare!
Şi-Alah îi scurtează grozava-i cărare
Căci paşa-i de taberi aproape sosit!
Spahiii din corturi se-ndeasă grăbit,
Să-i deie scăpare.

Şi-n ceasul acela Hassan a jurat
Să zacă de spaimă o lună,
Văzut-au şi beii că fuga e bună
Şi bietului paşă dreptate i-au dat,
Căci vodă ghiaurul în toţi a băgat
O groază nebună.

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scroafa făcu ce făcu, se zvârcoli prin ăl noroi şi se tărbăci de nu o mai cunoşteai, scroafă e, ori ce dracu e. Scăpă din nomol şi se luă după voinic. Într-o clipă îl ajunse. Când văzu zorul, voinicul aruncă pieptenele. Şi unde se făcu un zid nalt, nalt, d-a curmezişul drumului ei, de nu fu cu putinţă să-l sară. Atunci scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcând o gaură numai cât putea ea să treacă. Şi să te ţii după dânsul. Daca văzu voinicul că scroafa iară s-a apropiat, aruncă şi peria. Deodată se făcu o pădure naltă şi deasă, de nu se putea strecura nici pui de pasăre. Cum văzu una ca asta, scroafa se puse şi roase, şi roase la copaci, până ce-şi făcu drum, şi după dânsul! până ce, când fu a-l ajunge, voinicul intrase în curte la zâna. Aceasta ieşi numaidecât.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Citeşte-mi gândul

Gândul tău zboară departe,
Peste pagina din carte.
Mă vezi goală într-o vară,
În căldură tropicală....
Sau pe umeri cu bundiţă,
Parcă-aş fi o păstoriţă!
Mă vezi şi la cinema...
La braţ cu altcineva,
Sau poate la cafenea
Cu o ceaşcă de cafea...

N-ai ghicit, nu sunt ce crezi,
Nu am ramurile verzi...
Vine iarna cu îngheţ,
Având colţii de mistreţ.
Toamna şade în hambar
Cu file din calendar,
Dar eu scriu versul hazliu
Să nu-mi pară prea pustiu.
Fac un foc din cinci surcele
Şi mă încălzesc cu ele...

poezie de Doina Bonescu din Autoportret
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ademeneşte-mă în destinul fără umbre...

Ia-mă de mână şi arată-mi frumuseţea vieţii,
ţine-mă strâns şi fă-mă să înţeleg ce înseamnă a trăi;
opreşte clipa, opreşte timpu' ăsta nesuferit
care aleargă furibund de la o zi la alta prin trupul nopţii!
Îl simt cum mă înfăşoară în ţărâna arvunită de mormânt,
iar minunea că exist îl tulbură peste măsură.
Aleargă cu tăvălugul peste mine şi mă pătrunde nemilos,
dornic să mă sfâşie la fiecare atingere de clipă.

Anii lui îmi curg albiţi pe tâmple, însă mai e vreme;
mai sunt atâtea zile nepurtate
şi flori nemângâiate în splendoarea înălţimilor de mai
din care să ne facem aşternutul,
apoi să ne iubim chiar şi printr-o simplă atingere de mână,
străbătând tinereţea noastră
pân' la ultimul fior al vieţii,
împreună...

M-am împărtăşit la pieptul tău cu fereastra închisă
pentru că n-am văzut demult în oglinda ei
stele fără umbre, împlinindu-şi zborul,
şi-am cotrobăit întunericul după un răsărit de soare
să nu mai existe deşărtăciune în chiverniseala toamnei,
noi să evadăm într-o lume fără vârstă,
unde moartea e lipsită de izbândă
fiindcă timpul n-a trecut pe-acolo....

poezie de Ştefan Radu Muşat din revista LitArt nr.11, noiembrie 2011. Publicaţie lunară de cultură, Tg. Mureş, sub egida Uniunii Scriitorilo (iulie 2010)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Revanşa câinilor

I-au luat nişte oameni pe câini,
I-au dus cu arcanul departe,
În loc să le rupă din pâini,
Le-au dat câte-o porţie de moarte.

Prin arşiţi şi ger mai trăiau,
Stăpâni pe a lor libertate,
Şi tot mai puţini se trezeau,
Cu suflete tot mai curate.

Uitaseră de-a mai muşca,
Instinctul primar îl lăsară,
Crezând necinstit a mai da
Dovada obârşiei de fiară.

Crezând că omul i-e frate
Şi-n lume e loc de-amândoi,
Gândeau în sinea lor poate
Că sunt izbăviţi de nevoi.

Că fie mai şchiopi sau lihniţi,
Mâncând fără ştire otravă,
Trăiesc sau chiar mor mulţumiţi,
Căci soarta putea fi mai gravă.

Ei teama o poartă, o strâng
În suflet, în carne, în vise,
Ca pe o arsură ce-o plâng
Prin ei, generaţii ucise.

De-aceea-ncordaţi tot pândesc
Şi-un ochi le-a crescut şi la spate:
De teama de-un rău omenesc,
De teama durerilor toate.

Dar câinii aceia, ciudat,
Doriseră să se-odihnească,
Şi-atuncea, simţindu-i, i-au luat
Din pacea lor blândă, câinească...

I-au dus mişeleşte pe toţi,
Din cuiburi făcute-n pământ,
O poteră mică de hoţi,
În cuiburi adânci, de mormânt.

I-au luat ca să-i facă mănuşi,
Dar ele vor roade şi strânge,
Săpun de vor fi, pentru duşi,
Topise-va-n râuri de sânge.

Ce trist e oraşul, pustiu!...
E-o linişte grea, ca de moarte...
Dar, iată, ‒ apare-un sicriu
Din lemn de coteţ, fără toarte!

Se-opreşte sub un felinar
Şi-i scârţâie roţile-n noapte...
Capacul, căzând pe trotuar
Înalţă-a păcatelor şoapte...

Acesta-i eternul cadou
Pe care ni-l fac de departe,
Ca pe un lătrat în ecou,
Toţi câinii plecaţi înspre moarte:

Din strania cutie de lemn,
Coboară, flămând şi lunatic,
Trimis către oameni ca semn,
Un pui de căţel fantomatic.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina

Cu toţii ştim că-n întuneric
Nu-ţi poţi vedea nici măcar chipul,
Ca într-un câmp ce-a fost feeric
Acum, tot ce-a rămas e zidul.

Un zid pe care-n aparenţă
Nu-l poţi străpunge nici cu gândul.
Privit din astă existenţă
Nu poţi, nu ştii, nu-ţi vine rândul...

Şi te întrebi "Cum să-ndrept eu
Un rău, ceva greşit departe?"
Şi-ncerci, gândeşti, aştepţi mereu,
Dar tot ce vin sunt voci deşarte.

Ai vrea să pleci ca din coşmaruri,
Să te trezeşti şi să-ţi vezi drumul
Dar cele rele sunt ca valuri,
Tot ce fac ele: lovesc ţărmul.

E întuneric înc-afară,
Tu stai şi-asculţi cum vine valul,
Aştepţi să te înece, dară
Vine rapid, loveşte malul

Şi apoi pleacă iar tu rămâi
Cu faţa iar la zidul rece,
Înţelegând că ziua întâi
A venit iar şi nu mai trece.

"Oare pe când eram Adonis
M-am gândit eu măcar o clipă
Că o s-ajung în lumea Hades?"
În mine-acum tot parcă ţipă...

"Când un Hyperion, departe
Eram umblând prin lumea vie,
Acum ca Sisif, o, deşarte
Munci lungi mi-au fost lăsate mie!"

Aceste gânduri ce deprimă
- şi totuşi cred că definesc
Starea în care se alină
Cei suferinzi care trăiesc -

Sunt gânduri de fiinţă vie
Din lumea nouă, dar apusă,
O lume care încă ştie
Ce-i o lumină ştearsă, dusă.

Acesta e moment prielnic
Ce l-a găsit o rază scurtă ;
Lumina ei apare veşnic
Prin zidul plin de ură mută!

Cred că e Zeus ori Poseidon
Aruncă fulgeri ori tridenturi,
Ares ori Marte într-un ton
Îndreaptă lumea, strică ziduri!

Lumina ce tocmai răsare
O cunoşteam, în timp pierdută
Şi-o văd din ce în ce mai tare
Se-apropie, dansează, cântă...!

Deodată mintea mi-am deschis.
E-adevărat, este-o Lumină
Ce o ştiam departe în vis,
Acum o văd, deloc străină.

Afrodita, Hera, Diana
Într-o sirenă toate-aduse
Cum Cătălin şi Cătălina
Şi-au marcat clipele alese.

Aşa şi Ea străbate-n noapte,
Dărâmă zidul ce opreşte
Şi gândul, viaţă, fericire
Redând dorita libertate!

Să mulţumesc mă-nchin puternic
S-ajung la glezne s-o învălui...
Plecat, rămân acolo veşnic,
Vreau doar să pot aici să stărui.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Golgota

Golgota
coloane de ochi
se desprind din priviri
şi aleargă
aleargă pe drum
anevoios urcând
urcând
tot mai sus
mai sus
şi mai sus

în frunte
e crucea
ostaşii
şi Cel osândit
cu grijă
crucea să-şi poarte
cu încă
alţi doi
osândiţi
crucea
să-şi poarte
căci crucea
e uşa
dinspre moarte
salvarea
nu a osânditului
ci-a
omenirii întrgi

Golgota
pe culmi de surâs amar
alunec
ca floarea în vânt

un pas pe Calvar
şi-un ochi
spre cerul cel sfânt
spre Cel ce iubeşte
omul
omul
fiinţa umană

soarele
priveşte cu durere
de sus
peisajul nefiresc
căci iată
Creatorul
Creatorul soarelui
şi al
pământului
e
zdrobit
bătut şi plesnit
cu crucea-n spate
însângerat
urcă în durere
slăbit
de putere
abia mai păşeşte
purtându-şi crucea
prin
labirintul durerii

lovit
de strigăte vulgare
plesnit
şi osândit
El urcă pe cărare

nedespărţit de cruce
dar faţa Lui străluce
inundat
de-o lumină nefireasă

pe culmi
de surâs amar
alunec
ca floarea în vânt
un pas pe Calvar
şi altul
spre cerul cel sfânt

coloane de priviri
din dreapta
din stânga
din faţă
din spate
înfloreşte tabloul
Calvarului

ochi pierduţi
în lacrimi
ades se-ncrucişează
cu ochii osândiţi

Isus
ducându-şi crucea
slăbit
şi urgisit
se-mpiedică şi cade
dar Simon din Cirena
îi duce crucea

Golgota

Isus
e aşezat pe cruce
şi pac
ciocanul se aude
iar sângele-i ţăşneşte
din mână
căci cuiul îi pătrunde
adânc în carne
durerea
durerea îl prăvale
şi Fiinţa îi străpunge
dincolo
de dincolo

iartă-I Tată
iartă-I Tată
căci ei nu ştiu ce fac
dar iarăşi o bătaie
şi-un fulger de durere
îi inundă Fiinţa
căci şi cealaltă mână
cusută e pe cruce
în picuri mari de sânge
şi şocuri de durere
groaznice şi amare

Isus
e răstignit
pe Golgota
pe cruce
neprihănit
şi fără nicio pată
însuşi Pilat a spus

eu nu găsesec nicio vină în El
şi nici preoţii
nu i-au găsit niciuna
doar acuzaţii
fără niciun fundament

condamnat
şi osândit
de justiţia umană
şi cât de real şi concret e lucrul acesta

pentru că
a vindecat bolnavii
şi orbilor le-a dat vedere
pe ologi
i-a făcut să umble
celor cu mâini uscate
le-a dat mâini
să le folosească
după dorinţă
iar săracilor
le-a propovăduit Evanghelia
în care a confirmat
că El
e Fiul Lui Dumnezeu
e Cuvântul
e Fiul Omului
e Uşa oilor şi
Păstorul cel Bun
e Calea Adevărul
şi Viaţa
Pâinea Vieţii
Lumina lumii

omenirea
dacă ar învăţa Evanghelia Sa
şi-ar pune-o în aplicare
n-ar mai fi ucideri
n-ar mai fi războaie
n-ar mai fi hoţi
n-ar mai fi minciună
şi nicio nelegiuire
ci Adevărul
ar înflori planeta
cu-o altă viaţă

Isus
a murit răstignit
pentru că
a iubit
omul
fiinţa mea
fiinţa ta
şi-ntreagă omenirea

credinţa-n El
dă viaţă
pentru veşnicie
căci viaţa
doar în Numele Lui se primeşte

poezie de Ioan Daniel Bălan (6 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baltag: Sculaţi! Sculaţi!
Ciraci, vă deşteptaţi!
Colo, în zare, iată,
Lumina se arată,
Ne cheamă sus la munte,
în codru-ntunecos,
Mistreţul crunt şi cerbul
şi ursul fioros.

replica de început din libretul Hatmanul Baltag, Actul I, Scena 1 de Ion Luca Caragiale (1884)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul zbor

Se-aude un strigăt venind dinspre cer,
sinistru în noapte şi-n liniştea ei,
ce pare să-ncheie un dans –derniėre-
c-un ultim adio spre vechi odisei.

Se rupe din neguri, coboară, uşor,
apare, ca-n vis, o frântură de stea,
m-apropii şi văd cum bătrânul cocor
continuă, încă, din aripi a da.

Pământul e ringul în noul balans
din care se-opreşte, privind înspre cer,
spre stele ce par că-l invită la dans,
şi uită că-i singur; începe, stingher,

un vechi ritual, o rotire, şi-apoi
în vechi amintiri îşi găseşte puteri,
pluteşte prin ele, devine vioi
şi-ncheie în ritmul de vis şi plăceri.

Când zorii se-anunţă şi stelele pier,
iar ziua renaşte în zarvă şi cânt,
o scurt-adiere înalţă spre cer
o pană a celui ce zborul şi-a frânt.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!