Lumina

Cu toţii ştim că-n întuneric
Nu-ţi poţi vedea nici măcar chipul,
Ca într-un câmp ce-a fost feeric
Acum, tot ce-a rămas e zidul.

Un zid pe care-n aparenţă
Nu-l poţi străpunge nici cu gândul.
Privit din astă existenţă
Nu poţi, nu ştii, nu-ţi vine rândul...

Şi te întrebi "Cum să-ndrept eu
Un rău, ceva greşit departe?"
Şi-ncerci, gândeşti, aştepţi mereu,
Dar tot ce vin sunt voci deşarte.

Ai vrea să pleci ca din coşmaruri,
Să te trezeşti şi să-ţi vezi drumul
Dar cele rele sunt ca valuri,
Tot ce fac ele: lovesc ţărmul.

E întuneric înc-afară,
Tu stai şi-asculţi cum vine valul,
Aştepţi să te înece, dară
Vine rapid, loveşte malul

Şi apoi pleacă iar tu rămâi
Cu faţa iar la zidul rece,
Înţelegând că ziua întâi
A venit iar şi nu mai trece.

"Oare pe când eram Adonis
M-am gândit eu măcar o clipă
Că o s-ajung în lumea Hades?"
În mine-acum tot parcă ţipă...

"Când un Hyperion, departe
Eram umblând prin lumea vie,
Acum ca Sisif, o, deşarte
Munci lungi mi-au fost lăsate mie!"

Aceste gânduri ce deprimă
- şi totuşi cred că definesc
Starea în care se alină
Cei suferinzi care trăiesc -

Sunt gânduri de fiinţă vie
Din lumea nouă, dar apusă,
O lume care încă ştie
Ce-i o lumină ştearsă, dusă.

Acesta e moment prielnic
Ce l-a găsit o rază scurtă ;
Lumina ei apare veşnic
Prin zidul plin de ură mută!

Cred că e Zeus ori Poseidon
Aruncă fulgeri ori tridenturi,
Ares ori Marte într-un ton
Îndreaptă lumea, strică ziduri!

Lumina ce tocmai răsare
O cunoşteam, în timp pierdută
Şi-o văd din ce în ce mai tare
Se-apropie, dansează, cântă...!

Deodată mintea mi-am deschis.
E-adevărat, este-o Lumină
Ce o ştiam departe în vis,
Acum o văd, deloc străină.

Afrodita, Hera, Diana
Într-o sirenă toate-aduse
Cum Cătălin şi Cătălina
Şi-au marcat clipele alese.

Aşa şi Ea străbate-n noapte,
Dărâmă zidul ce opreşte
Şi gândul, viaţă, fericire
Redând dorita libertate!

Să mulţumesc mă-nchin puternic
S-ajung la glezne s-o învălui...
Plecat, rămân acolo veşnic,
Vreau doar să pot aici să stărui.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din viaţa mea

Întâlnirea noastră a fost doar într-o simplă zi,
Mi-ai apărut în drum ca raza de lumină,
Mi-ai apărut când uitasem ce-nseamnă a iubi
Şi cu toată lume eram doar o străină.

Eu mergeam încet pe drumul cel greşit,
Cu ochii împăienjeniţi şi plini de lacrimi grele...
Pe tine-n cale-atunci te-am întâlnit
Şi m-ai îndreptat cu chipul înspre stele.

În viaţa mea acum nu-i nici o amintire,
Nici un pic de lacrimi în inimă n-am străns,
Căci am greşit, şi-am suferit odată din iubire
Şi pentru aceea rău am rămas şi-am plâns.

Nu eram mai mult decât un om pierdut,
Eram prea disperată, chiar simţiam că mor,
Dar prezenţa ta arzândă m-a făcut
Să revin privind din nou în viitor.

Şi uite azi păşesc cu biruinţă
Şi mă îndrept în viaţă mai departe,
Dar ţie-ţi spun că poţi avea credinţă –
Sunt gata să te-ajut în orice greutate.

În tine am găsit încrederea deplină
Şi orice aş simţi îţi mărturisesc –
Ai apărut în viaţa mea ca raza de lumină
Pe care am îndrăgit-o şi astăzi o iubesc!

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Strunele iubirii

Îmi ridicasem zidul meu de gheaţă
în jurul unui suflet prea rănit
de tot ce-a fost frumos şi s-a sfârşit,
lăsând în urmă numai nori şi ceaţă.

Tăcerea mea era şi ea închisă
în zidul gros şi rece dinprejur,
căci mă feream de gândul cel impur
ce-ar fi călcat prin liniştea promisă.

Aşa eram, dar tu, venind spre mine,
în lumea-n care merg atât de des,
mi-ai fost aproape şi ai înţeles
că poţi să mă aduni de prin ruine,

Să mă-nsoţeşti, să îmi sculptezi în gheaţă
o melodie nouă, sau un vis,
un gând frumos, un viitor promis,
şi chiar un început de nouă viaţă.

În zidul meu, cu degete firave,
ai decupat cu grijă un intrând,
prin care-n suflet mi-ai intrat cântând
pe strunele iubirilor suave.

Şi cânţi, iubita mea, atât de bine,
cu-atâta dragoste şi-atât de cald,
încât de gheaţă am scăpat. Mă scald
în raze din privirile-ţi blajine.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva lumea era perfectă

Cândva lumea era perfectă,
Iar noi convinşi că aşa va fi mereu.
Eram fericiţi în acea lume,
Apoi ranchiuna a început să bombăne-n mintea pământească.
Apoi a apărut, grăbită, Îndoiala cu capul ei de spini.
Şi-ndată ce Îndoiala a rupt plasa
Tot felul de gânduri drăceşti
Au sărit dincoace prin ea –

Am distrus lumea care ne-a fost dată
Pentru iluminarea noastră, pentru viaţă –
Pietrele geloziei, pietrele
Fricii, ale lăcomiei, ale invidiei şi-ale urii
Au stins lumina.
N-a fost nimeni fără o piatră-n mâna lui sau a ei.
Ne-ntorsesem acolo,
Exact în locul de unde-am plecat.
Ne izbeam unul de altul
În întuneric.
Şi nu mai aveam un loc în care să trăim, de vreme ce n-am ştiut
Cum să trăim împreună unii cu ceilalţi.

Apoi unuia dintre cei care se poticniseră i-a fost milă de cineva
Şi-a împărţit cu el o pătură.
O scânteie de omenie a aprins o lumină.
Lumina a deschis o ferestruică-n întuneric.
Toţi lucrau împreună pentru a construi o scară.
Un om din Clanul Vântului a urcat primul în lumea următoare...
Şi-apoi celelalte clanuri, copiii acelor clanuri, copiii lor
Şi copiii lor, pe tot parcursul timpului –
Până acum, în lumina acestei dimineţi, până la tine.

poezie de Joy Harjo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Pe mormântul tău cel rece
Nicio floare nu mai creşte,
Doar soarele te-ncălzeşte.
Şi tu stai acum acolo,
Departe de lumea cea nouă,
În locul cel blestemat
Pe care spiritele-l străbat.

Ai lumină acum la cruce,
Ţi-o fi dor de ai tăi fii,
Ţi-o fi oare somnul dulce?
Dar nu te mai poţi întoare!
Aş vrea să te iau în braţe,
Să te ţin o clipă iar,
Să îţi dau o floare-n dar.

Lumina ce-ţi străluceşte
Este ca dintr-o poveste;
Este pură, vie toată,
Luminându-ţi moartea-ntreagă..
Mâinile ce m-au cuprins,
Astăzi, eu nu le mai simt.
Simt doar dor, nu voie buna.
Ah, de-am fi iar împreună!

Ochii tăi, cei calzi şi blânzi
De mine astăzi îi ascunzi.
Toţi am vrea, dar nu se poate,
Să vezi ale tale nepoate,
Pe ai tăi fii şi stranepoţi,
Haide, vino!
Chiar nu poţi?

poezie de Maria Neski (noiembrie 2017)
Adăugat de Maria Neski
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întuneric în succes

Întuneric, înorat, o calmă noapte,
Nori luminaţi, arată ziua de departe,
Sunt plini de lumină, nu sunt goi,
La ei este soare, dar nu şi la noi.

Drum de stele şi becuri le zăresc,
Nu am cum vreodată să le deosebesc,
Sunt doar buline ce zac, luminate feeric,
Blajine şi dulci, într-un misterios întuneric.

Şi copacii fără frunze îmi sunt prieteni,
Uitaţii tei şi părăsiţii mesteceni,
Sunt doar tulpină uscată şi lungi crengi,
Tăcute de fel, dar cu care te înţelegi.

Este surd totul, ca dup-o dinamită,
Ce linişte este într-o lume adormită,
Vântul mă loveşte tăios ca realitate,
Neştiutor şi firav la fel ca libertatea.

Şi crengi cu umbre dansează jucăuşe,
Stele şi luna ţin cerul sub cătuşe,
Eu un simplu intrus, într-o lume de noapte,
Un corp ce cară doar vise abandonate.

Mă regăsesc aici în întuneric ca acasă,
Pustiu şi rece, doar umbrele mă apasă,
Este doar noapte şi doar singurătate,
Presărat cu întuneric, ca un eşec în spate.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

În clipa regăsirii

În libertatea mării constrângerea e malul
Deplinul întuneric lumina o conţine
Pe ţărmul neclintirii neliniştea e valul
şi din ce-a fost el lasă doar lumea care vine.

Nimic îţi pare totul când cauţi nemurirea
În muta disperare tăcerea e cuvântul
Nefericirea însăşi cuprinde fericirea
când, plin de umilinţă, tu părăseşti pământul.

Iluzia, supusă, ascunde adevărul
doar pentru a-l cunoaşte în clipa despărţirii
Acela care astăzi înseamnă trecătorul
şi care este veşnic în clipa regăsirii...

poezie de Elena Liliana Popescu din Unde eşti, timp? (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de tine

Pe mormântul tău cel rece
Nicio floare nu mai creşte,
Doar soarele te-ncălzeşte.
Şi tu stai acum acolo,
Departe de lumea cea nouă,
În locul cel blestemat
Pe care spiritele-l străbat.

Ai lumină acum la cruce?
Ţi-o fi dor de ai tăi fii?
Ţi-o fi oare somnul dulce?
Dar nu te mai poţi întoarce!
Aş vrea să te iau în braţe,
Să te ţin o clipă iar,
Să îţi dau un crin în dar.

Lumina ce-ţi străluceşte
Este ca dintr-o poveste;
Este pură, vie toată,
Luminându-ţi moartea-ntreagă.
Mâinile ce m-au cuprins,
Astăzi, eu nu le mai simt.
Simt doar dor, nu voie bună.
Ah, de-am fi iar împreună!

Ochii tăi, cei calzi şi blânzi
De mine astăzi îi ascunzi.
Toţi am vrea, dar nu se poate
Să vezi ale tale nepoate,
Pe-ai tăi fii şi strănepoţi,
Haide, vino!
Chiar nu poţi?

poezie de Maria Doltu (noiembrie 2017)
Adăugat de Maria Doltu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua plânsului pentru orbi

şi cine e mai orb, te întreb,
cel care în detaliu totul vede
dar înţelesurile îi rămân străine

sau cel curat şi drept în întuneric
şi care iscusit primeşte cu tandreţe sau refuză ferm
cuvinte bune, rele, suferinţă, gânduri

sau cel care-n lumina zilei nevăzător de bine se arată
dar noaptea răul îl distinge şi îl poartă-adânc în sine

nu ştii că a venit ziua aceea-n care
sunt plânse toate lacrimile
cum se grăbeşte lumea asta toată
mormânt adânc pentru femeie tânără să-mi sape
să-ngroape glas, vers după vers,
parfumuri, rochii desfoiate
cea care moartea îmi aşteaptă
ascuns şi în vremelnic adăpost rămâne
şi mă-ntristează

cel ce mă-nseamnă
muşcându-mi gura cu grijă, umed şi fierbinte
un drum întreg deschide când eşarfa-mi desfăşoară

cel care orb sau văzător drumul nu-l ştie nici acum
şi nici povestea drumului
nu poate trece peste noapte
nu vede unde sunt şi nici a cui

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de leagăn

Copile, ziua ta s-a născut dintre nori
Ca un poem albastru ce vine dintre ploi
Dimineaţa, când zorii se zbat
Peste lumea în care ai intrat.

De-atunci lumina nu mai e aceeaşi
Pe care o ştiu de demult
Şi nici pământul nu mai e acelaşi
Chiar dacă e totuşi pământ.

Copile, tu nu ştii mai nimic despre viaţa
În care ţi-a fost dat să intri mai curat
Ca lumina ce-şi curmă aripa
Peste umbra eternului păcat.

Drumul tău abia acum începe
Când e ziua ta întâi pe pământ
Şi tu, copile, nici nu ştii că drumul
E lung din pământ în pământ.

Tu, copile, dormi acum în pace
Căci mama veghează la somnul tău blând
Lumina pentru tine e lumină,
Pământul va fi iar pământ.

poezie celebră de Valeriu Sterian
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să cred...

Vreau să cred în primul rând în tine,
să fii aşa cum te-am cunoscut prima dată.
Vreau să cred din nou în prieteni,
în faţa lor zâmbitoare sinceră şi nu falsă.
Vreau să cred în vise, în speranţe,
într-o lume mai bună, nepătată.
Vreau să pot depăşi acele momente dureroase
pline de negura vieţii zbuciumate.
Vreau să cred că ce-a fost până acum întunecat,
a fost doar un coşmar ce-a trecut treptat.
Vreau să cred în zile mai bune,
care vor fi altfel de-acum înainte.
Vreau să cred în noapte,
care să-mi ia tristeţea inimii
şi luna ce îmi va lumina sufletul.
Vreau să-nvăţ să zbor spre noi orizonturi,
dar să fiu alături de tine, chiar de vom ajunge
în universul necunoscut şi plin de întuneric.

poezie de Eugenia Calancea (14 aprilie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi toţi suntem Sinele care nu se schimbă, dar găzduieşte în el delirul minţii evolutive, doar rătăcirea gândului crede că e un drum de făcut pentru a ajunge undeva. Sinele e de o veşnicie Aici şi Acum. Chiar şi ideea ego-ului de superioritate sau inferioritate este văzută în EL. Chiar şi întunericul şi lumina sau dorinţa ego-ului de a-i învăţa spiritualitatea pe alţii pe care el, ego-ul nu poate vedea că sunt totul din întreg, ci îi crede ca şi el biete gânduri handicapate este văzută în Sinele tău. Înainte de a pretinde că poţi învăţa pe alţii dezvaţă-te pe tine de rătăcirea în dualitatea lumină-întuneric. Ego-ului îi e frică de întuneric pentru că el crede că în lumină poate vedea formele, el nici măcar habar nu are că adevărata ta identitate este veşnic nenăscută. Jnaninul însă este dincolo de nevoia de lumină şi întuneric, veşnic nenăscut. Identitatea lui nu e o persoană care aidoma unui copil de 5 ani doarme şi caută lumina pentru că "Dumnezeul" lui gândul l-a învăţat frica de întuneric. De ce îi e frică ego-ului de întuneric? Pentru că atât forma lui cât şi alte forme iluzorii se dizolvă în el. Întunericul nopţii şi al morţii îl înfricoşează pentru că el, ego-ul pretinde "evoluţia" cu lumină, pe un drum care nu există, pentru că nu e nicăieri de ajuns.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răzbunare

Vreau să cred că te-am uitat, că te-am scos din visul meu
În gânduri te-am aşteptat cu ce-a fost mai bun sau rău
Vreau să uit privirea ta şi zâmbetul tău anost
Să te-alung din viaţa mea ca şi când nici n-ai fi fost
Vreau să te iubesc în taină ca apoi să te urăsc
Şi când glasul tău mă cheamă, eu zâmbind să te rănesc
Vreau să te cuprind în braţe şi la pieptul tău să plâng
Să-ţi ofer iluzii false şi apoi să te alung
Vreau să-ţi las acolo-n suflet o parte din viaţa mea
Să te lupţi cu al tău cuget cum făceam şi eu cândva
Vreau să-ţi dau o lume-ntreagă, să te mângâi cu tandreţe
Şi să joc un teatru fals cu atâtea mii de feţe
Doar când ochii ţi se-nchid, vreau să te gândeşti la mine
Şi când lacrimi te aprind, eu să nu fiu lângă tine
Vreau să cred că mă aştepţi şi cu tine să mă joc
Tu să strigi în urma mea, eu să nu mă mai întorc
Vreau să te răpesc cu mine într-un viitor bizar
Şi apoi te părăsesc, te las pe un drum neclar
Vreau să cred din nou în tine şi să te doresc aproape
Să te-apropii-ncet de mine... şi apoi să plec departe
Vreau să-ţi fiu acolo-n gânduri într-o lacrimă sărată
Ca o amintire veche ce nu poate fi uitată

După-atâta suferinţă, vreau să simt dragostea ta
Ca un foc ce te doboară răcind în urma mea
Vreau să-mpart acum în doi înc-o seacă apăsare
Şi să rămână din noi... doar o dulce Răzbunare...

poezie de Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un final de verde

De o vreme te doare rădăcina
şi simţi că-ţi vine să te rupi
ai rezistat sub norii de furtună
şi-acum ai renunţa la mult

Ai scutura din frunzele pe ramuri
care te-apleacă spre pământ
şi parcă nu mai vrei să stai în vânturi
să dăinuieşti ca Duhul Sfânt

Ai devenit un lemn tot mai puternic
cu fiecare an trecut
şi-ţi este frică-acum de întuneric
că nu ştii ziua de-o apuci

Ai fost un lujer într-o altădată
când nu-ţi pasă ce-ai să ajungi
acum bătrân, uitat de toate-odată
ai vrea să râzi şi-ai vrea să plângi

Ramas-ai singuratic în pădurea
pe care o priveşti de sus
îţi aminteşti prin gânduri înverzirea
cu răsăritul ce-a apus

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o clipă...

ochii tăi nu mă văd
nu mai sunt
o clipă
de timp pierdută
cineva m-a aruncat în lume
o simplă clipă
care nu trebuie nimănui
când mă vezi mă arunci
un bobârnac şi gata
m-am dus
am fost oare dată ţie?
eu cu sufletul meu
transformat în clipa
nici măcar colorată
doar simplă şi incoloră
nu spun nimănui nimic
nici măcar o clipă
iar în final tu sufli
în timp să mă duc
departe
gata ai scăpat de mine
de inutila clipă
care nu are ce căuta
în viaţa ta!

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă de înmormântare

Eşti atâta de departe!
Timpul trece, zi şi noapte...
În clepsidră risipite,
Trec aducerile-aminte.
Nu-ţi mai aminteşti, copile,
Nici de fraţi şi nici de mine.
În chilia mea, deodată,
Singură-s şi-nlăcrimată.

Eşti atâta de departe!
Lacrimile mele, toate
Şi năframa, doliul, plânsul,
De când ţi-a plecat tăicuţul,
Sunt măicuţă, într-o ladă,
Să le ai când vei veni.
Vezi, că lacătul din poartă,
La Maria e, să ştii!

Timpul trece zi şi noapte,
Tu ai rostul tău, măicuţă,
Plâng de-un timp, sperând că poate
Sub a bradului crenguţă,
Umbra pasului meu, încă,
Va rămâne pe pământ,
Ca o ultima avere,
Fiindcă n-am să-ţi scriu vreun rând.

În clepsidră risipite,
Cad ca nişte cruci de piatră
Gânduri, lacrimi... amintirea
Despre mamă, despre tată.
Dor de dorurile toate
Clopotele. Îngeri trec
Valuri peste timp, copile.
Ca pe tine le petrec...

Trec aducerile-aminte...
Vei veni la parastas?!
A fost ultima dorinţă
Mamă, care mi-a rămas...
Nu-mi împodobiţi mormântul!
Iarbă verde vreau să crească
Trupul meu, umbrind pământul.
Doar aşa voi fi acasă.

Nu-ţi mai aminteşti copile!
Varsă-o lacrimă străinii...
Ei aprind câte-o lumină...
Pită-mi coc, plângând, vecinii.
Şi-amintesc că tremurândă
Mi-era mana... Că am dat
Şi eu bunilor lor, maică,
Când şi ei au înnoptat.

Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti... Bogat
Poţi să fii, să-ţi fie bine...
Tu de-acasă ai plecat!
Rod de lacrimă străbună
Curge-n ţarină şi-n vin,
Tu te-ai dus orfan în lume,
Scormonind pământ străin...

În chilia mea, deodată,
Paşi aud... sau mi se pare.
Văd o umbră la fereastră...
Mă închin... Ce este oare?!
-" Cine eşti?! întreb aiurea.
Ce aud?!"
- "Sunt eu, măicuţă!"
"Plâng şi lacrimile mele
Curg şiroi pe ochi, Lenuţă!

Singură-s şi-nlăcrimată...
Nu ştiu, vis e, ori aşa,
E vreun gând... Scârţâie uşa!
Intră-n casă cineva.
- Cine eşti?! Că nu văd bine!"
- "Biata mea măicuţă,-s eu!
Am venit din ţări străine
Şi am plâns de dorul tău."

Singură-s şi-nlăcrimată,
În chilia mea, deodată.
Nici de fraţi şi nici de mine
Nu-ţi mai aminteşti, copile!
Trec aducerile-aminte,
În clepsidră, risipite
Timpul trece zi şi noapte...
Eşti atâta de departe!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zidul plângerii interioare

Imaginează-ţi sufletul tău trist din cauza anilor de detenţie şi singurătate, rugându-se în genunchi la zidul plângerii interioare. Rugându-se pentru tine. Toată viaţa i-ai oferit pe sub uşă porţia zilnică de promisiuni, minciuni şi iluzii. Tu l-ai ispitit uneori cu un pahar de vin, o ţigară sau chiar un om de ocazie. Sufletul tău nu s-a hrănit cu nimic din toate acestea şi a îmbătrânit. El nu a fost niciodată liber, nu a vizitat alţi prieteni, alte iubiri şi nu s-a întors niciodată acasă cu alt suflet de mână. Tot ce a făcut a fost să privească din când în când lumea printr-o fereastră cu gratii. Acum, când ţi-e frică de necunoscut, îţi întrebi sufletul dacă mai există salvare, dacă se mai poate schimba ceva, dacă măcar pe lumea cealaltă vei fi fericit. Dar sufletul tău tace şi priveşte zidul mucegăit la care s-a rugat toată viaţa. Îi este greu să se despartă de el.

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt mâini

În întunericul sufletului tău
e sufletul meu,
Sunt mâini ce mângâie
şi voci calde,
poate sunt cei ce plâng
dar azi, nu eu..
sau poate cel ce strigă
mai tare ca mine
şi oricât încerci nu-l ajungi..
Dar eu,
încerc sfios să te mângâi
cu gândul,
încerc să te trag cu mâinile
chiar dacă aluneci,
eu nu te voi lăsa deloc
nici de astă dată
nu-ţi fie teamă, eu o să rămân
în acel întuneric
cu tine ca sufletul să-ţi mângâi.
E fantastic
sa fi departe şi totuşi aproape,
mâna mea să o simtă pe a ta,
să şti ca ea
în viaţă va fi, nu te va abandona.

poezie de Cornelia Minda
Adăugat de Cornelia Minda
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ziua îndrăgostiţilor 2012

Ştiam, ştiam cândva să zbor
Şi numai ştiu.
Ştiam, cândva să mor
De ce sunt încă viu?

Visez, visez că zbor
Şi mă trezesc.
De tine... mi-este dor
Şi te doresc.

Văd, sau poate că visez
Văd o luminiţă.
Doresc, să mă distrez
Doresc a ta guriţă.

Te văd, îţi văd guriţa
Eşti tu, eşti minunată.
Te chiamă... Luminiţa
Departe-ai fost plecată.

Spune-mi, de ce-ai venit
De ce mă vizitezi?
Cumva, ţi-ai amintit
Şi vrei să te distrezi?

Spune-mi, şoptind uşor
Spune-mi, dacă mă placi.
Şi dacă, ţi-a fost dor
O vizită să-mi faci?

Spune-mi, cum o mai duci
Cu sănătatea, banii.
Spune-mi, că te usuci
Mi te usucă anii?

Spune-mi, tu, ce mai faci
De mult, n-ai mai vorbit.
Şi spune-mi, de ce taci
De ce m-ai părăsit?

Ştiam, că nu-mi vorbeşti
Ştiam, ştiam.
Ştiam, că-ţi aminteşti
Şi nu greşeam.

Şi eu, mi-am amintit
Mi-am amintit de tine.
Şi eu, m-am tot gândit
Că Luminiţa-mi vine.

Ia loc te rog, şi stai
Statul, e gratuit.
Poate îţi vine grai
Şi poftă de iubit.

Nu vrei, stai în picioare
Şi cred că oboseşti.
Îţi creşte... aripioare
Şi sper să te trezeşti.

Acum, te-ai răzgândit
Te-ai aşezat pe pat.
Citesc al tău privit
Priveşti îngândurat.

Acum, tu, ai clipit
Şi-o lacrimă îţi vine.
M-atingi, ţi-ai amintit
Ţi-ai amintit de mine.

Acum, şi eu te simt
Eşti sinceră şi rece.
N-aş vrea să mi te mint
Şi un fior îmi trece.

Acum, te-ai răzgândit
Şi vrei să te ridici
Îmi dai, ultim, privit
Şi-ai vrea, ceva, să-mi zici.

Să-mi zici... că ai venit
De mine ţi-a fost dor.
Ai lăcrimat, privit
Şi n-ai făcut amor.

Şi te-nţeg... prea bine
Ai fost a mea soţie.
Porţi, amintirea-n tine
O amintire vie.

Şi te-nţeleg... cum eşti
Cum eşti, şi cum vei fi.
Cu timpu... 'mbătrâneşti
Şi vom îmbătrâni.

Şi te-nţeleg... acum
Acum sau niciodată.
O vizită, un drum
O zi, îngândurată.

O zi, care o ştiţi
O zi... deosebită.
O zi, de-ndrăgostiţi
O zi, sărbătorită.

poezie de Paul Preda Păvălache (14 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!