Mistreţul cu colţi de argint

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin...
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş (1945)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cowboy-ul cu pinteni de-argint ( După Mistreţul cu colţi de argint de Ştefan Augustin Doinaş )

Un cowboy din Texas mânându-şi cireada,
Prin munţi, canioane şi râuri trecea,
Dar pâlcul de-apaşi s-a ivit ca tornada
Şi-al lor şef de trib, pe-un cal alb, le spunea:

- Veniţi să luăm vite grase, ni-i foame!
O fi el cowboy-ul cu pinteni de-argint,
Dar cei ce-l ajută sunt parcă madame.
Tot ei ne-au furat şi pământul, nu mint!...

- Hei, gringo, ziceau camarazii cu frică,
Sunt pieile roşii, de foame-ncolţiţi.
Tot părul măciucă pe cap se ridică,
Simţind de pe-acum că vom fi târnosiţi.

Cowboy-ul mergea-ncrezător înainte
Zâmbind, însă zâmbetul lui era calp.
La orice mişcare lua iute-aminte,
Nevrând să îşi piardă mândreţe de scalp.

Sta şeful de trib şi trăgându-i deoparte
Pe-ai lui, le strigă:- Eu la luptă vă-ndemn!
Când vitele-om prinde, vă fac la toţi parte.
Veniţi după mine, nu staţi ca de lemn!

- Hei, gringo, îmi pare c-a dat strechea-n vaci,
Grăi camaradul cu glas timorat.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci!
Golit-ai o sticlă de whisky... eşti beat!

Pe culmi, indienii îndată-au conchis:
- Priviţi! A găsit un nou punct de reper...
Cowboy-ul cu pinteni de-argint e decis.
Veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!

- Hei, gringo, viţeii răzleţi sunt de vaci,
Rosti camaradul cu ochi blânzi, de bou.
Dar el răspundea întorcându-se:- Taci!
Aruncă-te-n şa, să îi prinzi c-un lasou!

Rămân indienii pe creste, tablou.
- Priviţi, n-are tihnă, fumează-un chiştoc!
Cum văd, îşi aprinde-o ţigară din nou:
Aduceţi o flintă, să-i dau eu un "foc"!

- Hei, gringo, şi câinii se-ascund printre vaci,
Vorbi camaradul cu ochii sticloşi.
Dar el răspundea întorcându-se: - Taci!
Mi-e silă de voi! Sunteţi nişte fricoşi!

Hiene şi vulturi adulmecă sânge,
Făcând fiecare, din start, socoteli.
Coioţii, c-un urlet ce inima-ţi strânge,
Sparg liniştea nopţii cu mulţi decibeli.

Se-ntinse sleit pe sub stelele nopţii
Şi-adoarme, biet cowboy, pe-o rână-aşezat.
Când paznicii lui se-mbătară, necopţii,
Atunci indienii năvală au dat.

- Nor Roşu, cowboy-ului nu-i simt nici clintul.
El doarme buştean, sforăind printre vaci,
Iar ceilalţi golit-au în pripă şi-absintul...
Cowboy-ul răspunse-ntorcându-se:- Taci!

Povestea ce vine din Vestul sălbatic,
Născută-n Saloon, între-un whisky şi-un gin,
Ne spune de-un cowboy, un tip emblematic;
De pieile roşii... cu mult mai puţin...

poezie de Mihaela Banu din Din volumul Paşi peste margine de timp (2017)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoarea

Departe, în codru, un corn sună iară'; printre brazi, cornul Lunii va apare curând,
Câinii încă aleargă pe urme de fiară, urmaţi de hăitaşii strigând!

Tot codrul răsună de vuietul aprig şi fiare - tot felul - apar năucite;
Îns-acei vânători cu arme şi arcuri, le lasă să treacă-nainte!

Dar vai! Deodată, de niciunde, apare o fiară... nu e fiară de rând;
Un mistreţ fioros! O urâtă-arătare se-ndreaptă spre ei alergând.

Copita-i când calcă, pământul răscoală iar colţii rup totul de sus până jos;
Copac de-i apare în faţă-l doboară; şi vine turbat... fioros.

Din cale-i aleargă orice vietate ce viaţa doreşte a o mai trăi...
Iar el... vine! Vine cu gânduri de moarte spre cei ce odihna-i răpi!

Un câine mai brav, înainte-i se-opreşte şi -ncearcă pe el de a tăbărî
Însă porcul mistreţ, nici măcar nu-l priveşte; îl zdrobi sub copite... şi îl omorî!

La scena aceasta, prea plină de groază, cu privirea turbată, plin de sânge pe rât,
Mistreţul le pare ca fiind o piază de pe-o altă lume, la ei coborât!

Mai aleargă puţin, apoi se opreşte, se uită în juru-i cu ochi ca de foc,
Se învârte în cerc... ce urât grohăieste, văzând că scăpare nu are deloc!

Şi în timp ce se plimbă ca un leu fioros în cuşca ce-l ţine ostatec,
Mistreţul cu colţi de argint, nu de os, aruncă priviri de sălbatec!

Iar când vânătorii se-apropie de el, se opreşte şi zvâcneşte 'nainte;
Este vai de acel ce în faţă îi stă... că-l rupe şi-l călcă-n copite.

O puşcă trosni! Şi mistreţul atins, se clatină... grohăie... cade;
Apoi se ridică... de durere cuprins împarte prin oameni iar moarte!

Să-l vezi pe mistreţ de durere turbat căci glonţul n-atinse prea bine-a sa ţintă
Cum sfârtecă-n colţii de-un argint-sângerat; dar goana-i opreşte... un nou foc de flintă!

Un foc... bine tras; căci mistreţul se-opreşte. Buimăcit, cade-n rât... şi se zvârcoleşte...
Iar colţii săi duri de argint se tocesc; şi duhuri de-ai Morţii pretutindeni pândesc!

Vânătorii se-apropie de dânsul, încet, să vadă de-i mort ori trăieşte
Insă porcul mistreţ, cu gloanţele-n piept, ţărâna pădurii-nroşeşte.

Deodată, un răget... un răget grotesc din pieptu-i de fiară se-aude...
De parcă ar spune:,,-Eu încă trăiesc!"... şi-n adâncuri de suflet pătrunde...

Apoi, după două sau trei zvârcoliri, se lasă pe-o rână... încetul;
Iar rodul acela, a două ochiri, îi scaldă în sânge tot pieptul!

Cu un ultim efort, fără vlagă într-însul în pământ puse colţul... să se-aburce-ncercă
Dar efortul acesta, e fatal pentru dânsul... şi privirea-i de foc... deodată-ngheţă!

Urale şi tobe se aud deopotrivă;
E semn de izbândă... torţe-n mâini s-au aprins!
Fiinţa umană e atât de naivă;
Nu Omul, ci Moartea din nou a învins!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada preţului cu colţi de argint

Redactorii-şefi iubitori de cultură
Să-şi vândă revistele încă sperau,
Adânc detestând a spinării curbură,
Scriau, corectau, tipăreau şi ziceau:

- Veniţi să citiţi la chioşc de ziare
Articole, versuri, umor, ca şi proză,
Ce zilnic susţin un tiraj ce nu-i mare,
Dar face să fie viaţa mai roză...

- Dar costă o groază, spunea difuzarea
Şi banii sunt rari prin cultură pe-aici,
Mai bine (la alţii aşa creşte vânzarea!)
Tipărim porcărele şi goale pisici.

Redactorii, însă, sperau cu oftatul
C-o să investească-n cultură şi statul.

- Priviţi cum înghite pământ ca şi cer,
E preţul uriaş în bancnotele noi,
Să-i dăm câte-un leu, din aceia de fier,
Că poate ne iartă, săraci fiind şi goi...

Redactorii, însă, de-ambiţuri mânaţi,
Credeau c-o să fie sponsorizaţi.

- Redactori, e preţul cu colţi ca argintul,
Chiar el vă sufocă literatura,
Priviţi cum dughene se-nalţă iubindu-l...
Redactorii, însă, răspunseră:- Gura!

Mai bine ia vraful şi du-l la REMAT,
Acolo vânzarea va merge din plin,
Până când ne ajută acel desemnat...
Şi-au mai apărut, însă foarte puţin.

parodie de Corneliu Vasile din Epigrame şi alte versuri umoristice, după Ştefan Augustin Doinaş (septembrie 1996)
Adăugat de Corneliu Vasile
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul cu colţi de argint, este o baladă din tinereţe, scrisă în 1945 la Sibiu. Intenţia mea a fost să scriu un text poetic, de tip baladesc, al cărui simbol să se preteze la diverse interpretări, fiecare din ele la fel de plauzibile. Cred că, în sensul acesta, am reuşit, întrucât acest poem a avut parte de o hermeneutică extrem de variată, pe care nu este momentul s-o exemplific şi acum.

Ştefan Augustin Doinaş în Precizări asupra poemului Mistreţul cu colţi de argint
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mistreţul şi porcii

Într-o fermă dichisită,
Cu porcime de elită,
Se instalase semeţ
Şi un porcuşor mistreţ!
El fugise din pădure
Unde nu era prescure
Şi văzând că porcii-s graşi
Se ataşă ca bun părtaş...
Porcii ce se credeau culţi,
Chiar de proşti, erau mulţi
Au închis cu gratii masa
Ca să nu le strice rasa...
Au zis că nu-i neam cu ei
E neam prost, de derbedei,
Că e bun doar de vânat
Şi de mari boşi consumat...
Mistreţul plin de obadă
A înţeles că-i doar o pradă
Şi a luat-o spre pădure
Să caute ghindă, mure!

Când morala te trăsneşte
Şi nu poţi să mai întorci,
Te trezeşti, Doamne fereşte
Că poţi fi mâncat de porci!

fabulă de Constantin Enescu din Jungla modernă (17 iulie 2017)
Adăugat de Constantin Enescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunetul seminţelor sparte

acel bună dimineaţa ce împlineşte,
două fiinţe
strivesc bobul întreg
pus între ele
la copt,
vibrează atunci când se-ntâmplă,
înainte de paharul cu apă,
trupului lipsit de control să dospească
nu cu trei sute de mii de metri ai luminii
pe secundă, ci cu viteza iubirii,
în sensul mâinilor mele
electrizează părul,
mereu îmi zici să n-o fac
şi eu îmi spun: doar azi nu te ascult,
azi voi închide gura celor care spun să
uităm de miezul magnetic,
mistreţul cu colţi de argint ce aleargă prin vene,
rănit de săgeata unei nopţi fără stele,
luna în creştere
în fiecare femeie porneşte mareea,
iau placa să prind dâra de spumă
pe sânii umflaţi prin simpatie de scoarţa terestră,
dorinţa transformă slăbiciunea
într-un orgasm firesc, implacabil
la ce porunceşte natura când vrea
să audă
sunetul seminţelor sparte...

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veniţi

Veniţi creştini – ca toţi păgânii,
Ca să vedeţi cum vede chiorul,
Ce bine mai trăiesc românii
Şi cât de tragic e umorul!
...
Veniţi în dimineaţa serii,
Ca să urlaţi cu dulce glas,
Când Ţepeş mângâie boierii
Şi Venus se scobeşte-n nas!
...
Veniţi ca să priviţi în noapte,
Cum Don Quijote-şi bate mânza,
Cum rage Apis calm, în şoapte
Şi ce frumos miroase brânza!
...
Priviţi zambila din pelagră
Şi-o să vedeţi – iubind infernul,
Cam cât de sus e Marea Neagră
Şi unde a căzut Guvernul!

poezie de Nicolae Bunduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea zilei de ieri

săpam primul cu râvnă să scap de iubire
trezit la cântatul cocoşului
îmi scuipam în sân să te scoată din fire
trăsura cu reni minciunile Moşului

orice-ar fi să nu-ajung iar acasă m-am rugat în zadar
la mâna paharelor sparte de tata de coteţul din pari
sacul meu cu porumb ieşea primul mereu la hectar
luna făcea găuri şi vrăji dintre cele mai mari

îmi scriai o psaltire cu traista de gât o tuleam spre oraş
că doar nu eram prostul cetăţii
de-întreba cineva îi spuneam vreau să fiu împărat nu pungaş
în zadar socoteam cum să-amân ziua plăţii

şi-apoi vin nu era să mă-apuc de băut
nu erau nici femei nici copii ca să râdă de mine
îmi ghiceai în cafeaua dintr-un bob de năut
dar eu nu mă-încredeam în mistreţul cu colţi de argint sau în tine

preotul îmi citea până ziua trecea de durere
nici tu şi nici eu nu doream o asemenea teamă
de-a vedea cum ne mor şi părinţi şi bunici în putere
fără ca vreunul din noi să mai bage de seamă

tot săpam cu râvnă de slugă o groapă prea mare
Dumnezeu întreba nu cumva ai luat din pomul din care....

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa primăverilor capricioase

Capricii moi, de primăvară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Vii stele pe tapet de seară...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Aleile sub flori de măr
Se lasă-n râuri de peneluri,
Precum argintul prins în păr.

Capricii moi de primăvră
Şi muguri moi de catifea,
Poveşti de vis în fapt de seară,
Zâmbet, copilăria mea...
Cu toate-s strânse în clepsidră
Şi-n scurgerea luminii-n care
Şi jad şi umbre de jăratic
Se-ascund în scânteiri de soare.

Vise, copaci înmuguriţi
Şi ape limpezi, cristaline,
Tineri şi vârstnici fericiţi
Deodată le aducui cu tine.
Izvor din ceruri se prelinge
Şi soarele, sub ploi, s-a stins
Precum o candelă. Ne plânge
În noapte, fiecare vis...

Vii stele pe tapet de seară
Adorm în leagăn de argint.
Eşti tu, oh, dulce primăvară!
Îmi picuri tâmplele cu mirt...
Îmi creşte primăvara-n suflet
Altar de fluturi şi de stele,
Pământul tot e numai cântec –
Un semn al purităţii tele.

Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
V-aştept pe bancă, în grădină,
Unde copii îndrăgostiţi
Se-ascund, râzând, de-a ta lumină.
Mi-e dor de sărutarea ta!
De plânsul tău de ploi, de stele...
În amintiri te voi păstra,
Oh, primăvara vieţii mele!

Ne scutur flori de măr din ceruri...
Pe braţe s-a-mprimăvărat.
Mustind, se-nalţă-n mii de feluri
Şi flori şi fluturi deodat.
Ce falnic vis se-nalţă-n mine!
Mă simt de-acum un răsărit.
În mine cresc păduri virgine,
Deşi la tâmple am albit.

Aleile, sub flori de măr
În necuvânt mi se arată.
Eu, fluture, din adevăr
Îmi iau iubirea-adevărată.
Liane albe de lumină,
Azi gleznele mi le cuprind
Şi sunt o stea diamantină,
Pulsând şi repetat murind.

Ne lasă-n râuri de peneluri,
Cuvinte moi... Şi s-a-noptat.
Stau risipite în creneluri
Pe stâncile de diamant,
Lumini şi stele pentru care
Nu mai există un sfârşit.
Lucesc, lumesc lucesc în zare...

Precum argintul prin în păr,
Viu legănându-se la tâmple,
În vânt şi-n nouri adevăr,
Eu mă ivesc în val de umbre.
În nopţi cu lună m-am ascuns
Şi m-am pierdut – ultima stea.
Povara ce o am de dus,
Voi, pământeni, n-o veţi avea...

Precum argintul prins în păr
Se lasă-n râuri de peneluri
Aleile. Sub flori de măr,
Ne scutur flori de măr din ceruri...
Oh, zile noi, veniţi, veniţi!
Vii stele pe tapet de seară,
Vise, copaci înmuguriţi,
Capricii moi de primăvară...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascultă iubito şi taci

Astăzi,
lasă ploaia
să-ţi bată în geamuri.
Lasă vântul
să treacă prin copaci.
Ascultă melodia din ramuri!
Ascultă iubito!
Ascultă şi taci.

poezie de Dumitru Delcă (iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ioana Loredana

Numele tău face albă zăpada
numele tău creşte-n copaci
printre două lacrimi trece cascada
numai tu în cuvinte când taci

Numele tău înfloreşte-n copaci
numele tău trece ca vântul
de-ai să vrei să-mi spui ce mai faci
să-mi cauţi în inimă mormântul

Numele tău trece ca vântul
printre două lacrimi cascadă
la sfârşit iarăşi ia cuvântul
numele tău albă zăpadă

Numele tău murmură-n copaci
nu mai plânge tată în inimă taci

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoare de şoim

fragment

în zori de zi când cea din urmă stea
este sătula de isprăvi nebune
un prinţ al vânătorii povestea
şi-un gramatic nota ce i se spune

"mai mare-n evul ce mi s-a predat
o altă întâmplare nu există"
- marite domn! am un condei ciudat:
în loc de "mare"-a scris cu lacrimi "trista"
"afară astrul zilei neclintit
sună din bronzuri vechi ca o fanfară"
- măria ta! condeiul meu smintit
notează "înlăuntru" nu "afară"
"la fel de-aprinsă-n învelişul ei
simţeam bătaia sângelui în vine:
o flacără sporindu-se-n ulei"
- stăpâne! s-a notat aceasta bine
"de patru zile şoimul aştepta
flămând cu ochiul galben cum e luna"
- să fim mai drepţi cu el măria ta!
"de patru zile" nu: "dintotdeauna"
"în colivia-i strâmtă fără somn
lipsit de zari murea de trandavie"
- sunt zari care se nasc mărite domn!
şi scăpară cumplit în colivie
"aidoma cu el tânjeam spre cer
să-ndestulez vederile-mi auguste"
- stăpâne! poftele măririi cer

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, şi pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe şi dete peste Miazănoapte, şi trebui să o lege şi pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. Ce să facă, cum să dreagă ca să izbutească? O rugă să-i ajute a lua un copaci în spinare, care, zicea el, îl tăiase de la rădăcină; o învăţă el să se puie cu spatele să împingă, pe când el tot cu spatele la copaci de ceealaltă parte va trage cu mâinile, ca să-i pice în spinare şi să-l ia să se ducă la treaba lui. Miazănoapte, de milă şi de rugăciunea ce-i făcu, se puse cu spatele la copaciul care i-l arătă viteazul şi, pe când împingea, el o legă de copaci cobză, şi porni înainte, că n-avea vreme de pierdut. Nu făcu multă cale şi întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meşii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dânsul la bună rânduială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. Apoi plecă înainte şi se duse până ce ajunse la o peşteră mare, în care zărise focul.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă luna

Cântă luna-ntr-un sărut,
Noaptea-şi cumpără inele,
Doar trecutul... e pierdut
Printre atât-amar de stele.

Cântă luna-n braţe strânsă,
Printre vise şi-mpliniri,
De iubire fiind pătrunsă
Şi parfum de trandafiri.

Cântă luna la fereastră,
Curge cerul peste noi,
Ca un colţ de mare-albastră,
Peste sâni de piatră... goi.

Cântă luna şi ne ploua
Cu argint din aşteptări,
Plâng cascadele de rouă,
Făr-a pune... întrebări.

Cântă luna... timpul trece,
Vreme nu-i să mai iubesc,
Clipe-ncearcă trist să plece
Si eu vreau să-ntineresc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci şi ascultă!

Taci şi ascultă geamătul codrului,
Cum trosnesc ramurile în bătaia vântului,
Taci şi ascultă glasul pământului,
Cum doineşte frunza în foşnetul gândului.

Taci şi ascultă zumzetul albinelor,
Cum se scurge pe buze parfumul florilor,
Taci şi ascultă murmurul apelor,
Cum îmi suflă în păr briza mărilor.

Taci şi ascultă inima îndrăgostitului
Care bate secunde în tăcerea cuvântului,
Taci şi ascultă paşii pământului
Care vibrează în vâltoarea sufletului.

Taci şi ascultă stropii de ploaie,
Cum bat la fereastră şuvoaie,
Taci şi ascultă izvorul din odaie,
Cum se scurge iubirea pe foaie.

Taci şi ascultă furtuna din icoane,
Cum se cutremură pământul în piroane,
Taci şi ascultă cuvântul din canoane,
Cum vibrează sufletul în strane.

poezie de Anca-Maria David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un biet om sărac. El avea femeie şi trei copilaşi. Lucra bietul om de da pe brânci, zi şi noapte, orice şi pe unde găsea, şi două în tei nu putea lega şi el. Bieţii copilaşi erau mai mult flămânzi decât sătui. Într-o dimineaţă, plecând la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre, cum nu mai văzuse el până atunci. Se miră niţel, apoi parcă-i da cineva ghes, vru să ştie ca ce fel de pasăre să fie aceea ce se adăpostea în astfel de cuib. Îşi lepădă calevrii, îşi scuipă în palme şi se agăţă de copaci ca să se urce în el. Încet, încet, el se sui până la cuib, se uită într-însul; pasărea nu era; când, ce să vaz? un ou ca de găină. Aşa de frumos era oul şi lucios, lucios, încât parcă-i era milă să puie mâna pe dânsul. În cele din urmă, îl luă şi-l băgă în sân. După ce se dete jos, culese câteva uscături, făcu o sarcină mică, luă la spinare şi plecă cu dânsa acasă. Copiii, când văzură oul, săreau de bucurie. Se miră şi femeia lui, căci nici ea nu mai văzuse un astfel de ou. Nu ştiau cum să umble mai binişor cu dânsul, ca să nu-l scape jos să se spargă. Unul zicea ca să-l coacă în spuză şi să mănânce toţi dintr-însul; altul zicea ca să-l fiarbă; altul zicea ca să-l păstreze.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt fir de praf, Stăpâne

sunt fir de praf în palma Ta, Stăpâne
şi poate cresc odată din cuvânt
lovind pereţii unei case cu avântul
să cad în pasul Tău prea credincios

sub rugă să-mi găsesc şi zarea
în care totul pare că a înflorit cândva
prezentul mă-nfioară, mă sugrumă
şi nu mai pot s-aud chemarea Ta

timpanul drept e spart demult şi stângul
ascultă frica scuturând tot ce e bun

în fir de praf mă văd călcând prin faguri
albinele să-nţepe teama-n praguri
rămas să-mi fie sufletul curat

chem clovnul în fiecare seară
când vine, când nu vine...

ce-a rămas?

să-i povestesc ruinele-n cuvinte
să-l fac să-mi fie jocul de pripas?

e jocu-n care lesne regăsirea
se-ntâmplă-anume pentru-a ridica
fiinţa obosită-n rătăcire

sunt fir de praf, Stăpâne,-n
palma Ta...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci

Taci!
Nu vreau niciun cuvânt
De ce s-arunci în vânt
Cu vorbe.

Taci!
Iar veşnicu-ţi fior
De-o da vreun semn de dor
Eu am să-l prind din zbor.

Taci!
Şi noaptea de poveşti
Nicicând să n-o trezeşti
Cu vorbe.

Taci!
Şi lasă-ţi ochii grei
Să-noate-n ochii mei
Şi-am să-nţeleg ce vrei.

Taci!
Că-n lume n-am văzut
Nicicând un vis născut
Din vorbe.

Taci!
Cuvintele de spus
Mai mult de două nu-s
De ce vorbeşti în plus?

Taci!
Şi noaptea de poveşti
Nicicând să n-o trezeşti
Cu vorbe.

Taci!
Iar de mă porţi în gând
Şi dorul ţi-e flămând
Vreau să mi-o spui tăcând.

cântec interpretat de Doina Limbăşanu, muzica de Vasile Veselovski, versuri de Doina Limbăşanu
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veniţi la Viflaiem

Creştinilor noi astăzi
Un praznic mare avem,
Ca să-l putem cunoaşte,
Veniţi la Viflaiem.

Că a născut în lume,
Pe-acel ce-l aşteptăm,
Maria Maica Sfântă.
Veniţi ca să-l vedem.

Pe paie între vite,
Isus este străin,
Să ducem şi noi daruri,
Veniţi la Viflaiem.

Să mergem cu păstorii,
Şi să îl prea mărim,
Că pentru noi El s-a născut,
Veniţi la Viflaiem.

Creştinilor noi astăzi,
Degrabă s-alergăm,
Spre-a noastră mântuire,
Veniţi la Viflaiem.

folclor românesc
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci!

Taci! Să auzim copacii înflorind,
În sunet dulce, parcă, de colind!
Deşi nu-i iarnă, printre frunze cad
Ninsori ce-abundă de trăiri în alb!

Taci! Să auzim cum dintr-un mugur crud
Ies frunze mici, în foşnet, tremurând
Şi cum se prind în marea înfrunzire,
Umplând cu verde, golul din privire...

Taci! Să auzim cum păsările-n zbor,
Se-ating orbeşte de senin, de nor
Şi cum îşi poartă zborul înspre luncă
Şi rând pe rând, tristeţile-şi aruncă.

Taci! Să auzim izvorul clipocind,
Prin mici tufişuri, apa, hohotind,
Iar printre firişoarele de iarbă,
Cum se strecoară o iubire albă...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!