În miezul verii

O fâşie nesfârşită
Dintr-o pânză pare calea,
Printre holde rătăcită.
Toată culmea-i adormită,
Toată valea.

Liniştea-i deplin stăpână
Peste câmpii arşi de soare,
Lunca-i goală: la fântână
E pustiu; şi nu se-ngână
Nici o boare.

Numai zumzetul de-albine,
Fără-ncepere şi-adaos,
Curge-ntruna, parcă vine
Din adâncul firii pline
De repaos.

Şi cât vezi în depărtare
Viu nimic nu se iveşte...
Iată însă, colo-n zare,
Mişcător un punct răsare
Şi tot creşte.

Poate-i vrun bătut de soartă
Care-aleargă pe câmpie
Într-atâta lume moartă!
Dor îl mână, griji îl poartă,
Domnul ştie!

Poţi acum să-l vezi mai bine:
E femeie, o sărmană,
Strâns la piept în scutec ţine
Un copil; şi-n sârg ea vine,
Vine-n goană.

De călduri dogoritoare,
Foc aprins îi arde chipul;
Un cuptor e roşul soare,
Şi cărbune sub picioare
E nisipul.

Când ajunge la fântână,
Jos pe-o pajişte săracă
Pune-odorul ei. Din mână
Saltă cumpăna bătrână
Şi se pleacă.

Scârţâind, din nou ea creşte.
Mama toarnă cu tot zorul
Apă-n pumni, şi se grăbeşte
La copil şi-i răcoreşte
Obrăjorul.

Bea apoi şi ea pe fugă.
Merge iarăşi după asta
La copil şi-i dă să sugă;
Frânt-apoi, pe-o buturugă
Stă nevasta.

Şi e linişte pe dealuri
Ca-ntr-o mănăstire arsă;
Dorm şi-arinii de pe maluri
Şi căldura valuri-valuri
Se revarsă.

Nici un nor văzduhul n-are
Foc sub el să mai ascunză;
Nici o pasăre prin zare,
Nu se mişcă-n lumea mare
Nici o frunză.

Singur vântul, colo, iată.
Adormise la răcoare
Sub o salcie plecată
Somnuros în sus el cată
Către soare.

Mai e mult! Şi ca să-i fie
Scurtă vremea, până pleacă,
El se uită pe câmpie,
Fluieră şi nu mai ştie
Ce să facă.

Dar deodată se opreşte:
Peste ochi îşi pune-o mână
Şi zâmbind copilăreşte
Curios şi lung priveşte
Spre fântână!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Găleata... părăsită

(Ioan 4,28)

Pe când mă hrăneam odată cu Cuvântul din Scriptură,
M-am ales - cum e normalul - cu bogată-nvăţătură.
Şi pentru că nu se cade să ţin numai pentru mine,
Am păstrat, iubite suflet, din belşug şi pentru tine.
Aşadar, citeam cum Domnul, fiind în călătorie,
Ostenit de-atâta soare şi nisipul din pustie,
S-a oprit lângă-o fântână, ca să Se mai odihnească,
Şi găsind puţină umbră dorea să Se răcorească.
Dar să nu uităm un lucru când citim Sfânta Scriptură:
Nu e scris nimic într-însa ca vorbe de umplutură.
Şi de-asemeni să se ştie că în viaţa lui Hristos,
Când trăia şi El în carne la un fel cu noi de jos,
Chiar foamea şi oboseala îi erau subordonate
Tatălui slăvit din ceruri, care-i dirija pe toate.
Iată-L deci acum pe Domnul, obosit lângă fântână,
Cum priveşte o femeie venind cu-o găleată-n mână.
Oare-I este şi Lui sete şi-o aşteaptă pe femeie,
Ca să scoată cu găleata şi să-i dea şi Lui să beie?
El, prin care-au fost făcute cer, pământ şi mări şi ape,
Aşteaptă la o femeie? El singur să bea nu poate?
Nu, aşa ceva nici vorbă. Ci-n această-mprejurare
Ni se dă o-nvăţătură şi o mare-ncurajare.

Iată care este taina: ori de câte ori ne cere
Vreun serviciu sau vreun lucru, Domnul are în vedere
Să ne binecuvânteze cu un dar din cele care
Nu sunt cunoscute-n lumea celor ce trăiesc sub soare.
Aşadar, femeia vine cu găleata ei în mână,
Pregătindu-se să scoată apă rece din fântână.
Domnu-i zise-atunci: "Femeie, dă-Mi, te rog, să beau şi Eu!"
Femeia-L privi mirată şi-i zise: "Cum, Tu, iudeu,
Ceri unei samaritence să-Ţi dea apă de băut?"
"O femeie, zise Domnul, dacă ai fi cunoscut
Pe Cel care-ţi cere-acuma, ai fi vrut să-ţi dea El ţie,
Căci El e izvorul apei celei vii din veşnicie."
În sfârşit, când mai la urmă Domnu-o-ntreabă de bărbat,
Ea mărturiseşte sincer, că trăia destrăbălat.
Aici Domnul îi răspunse: "Ai vorbit adevărat,
Că din şase, nici acesta nu ţi-e legitim bărbat".
Când şi-a dat seama femeia că Acel iudeu cunoaşte
Taina vieţii ei trecute, imediat în ea se naşte
Gândul că Acesta este Mesia, Cel aşteptat
Să elibereze lumea din pierzare şi păcat.

Acum să luăm aminte, că aici e punctul care
M-a stârnit la poezie şi adâncă cercetare.
Femeia, în clipa-n care a-nţeles că-acel iudeu
E Hristosul sfânt din ceruri, e Fiul lui Dumnezeu,
A uitat de tot şi toate, şi de apă şi găleată,
Şi s-a dus în sat să spună la toţi vestea minunată.
Ce dovadă grăitoare ne aduce acest act,
A ce-nseamnă o-ntâlnire cu Isus adevărat!
Nu veniseşi tu femeie, cu găleata ta în mână,
Toată calea ceea lungă să scoţi apă din fântână?
Unde-i setea şi nevoia care te-au făcut să ieşi
Pe-o arşiţă aşa mare, de să crezi că te topeşti?
N-ai vrea să ne spui şi nouă marea ta descoperire
Prin care devii stăpână chiar pe legile din fire?

Cu-astfel de-ntrebări în minte, cercetând Sfânta Scriptură,
Am găsit înscris acolo următoarea-nvăţătură:
Cine s-a-ntâlnit cu Domnul, nu doar simplu cu un nume,
Trăieşte din clipa-aceea după legi din altă lume.
Cine L-a-ntâlnit pe Domnul, care nu S-a dat-napoi
Să îşi părăsească cerul din dragoste pentru noi,
Îşi uită ca şi femeia chiar setea chinuitoare,
Căci îl arde-acuma setea ca să ducă vestea mare
Celor din cetatea lumii, care, ca şi el cândva,
Ar pieri în iad de n-ar fi să-i prevină cineva.

O, ce trist să vezi atâţia care spun că L-au găsit
Pe Mesia, Cel de veacuri prin Scripturi prorocit,
Care însă-n loc să ardă de dorinţa de-a împarte
Vestea mântuirii-n lume, şi-n aproape, şi-n departe,
Dimpotrivă, umblă-n lume nu să-i dea, ci să-i apuce
Bogăţie cât mai multă, un trai bun şi viaţă dulce.
Femeia samariteancă avea o găleată-n mână
Înainte să-i vorbească Domnul Isus la fântână.
Însă după întâlnirea cu Hristos nu doar cu-n nume,
Şi-a uitat şi de găleată, şi de setea ei de lume;
Căci Hristos este izvorul apei vii, iar cine-L are
În veci nu mai însetează după cele pieritoare.
Cine scormoneşte-n lume: bani şi pofte trecătoare,
În timp ce totuşi vorbeşte despre viaţa viitoare,
E un ipocrit făţarnic şi un mare mincinos,
Care s-a-ntâlnit cu-n nume, dar nu cu Domnul Hristos.
Ăştia-s fariseii care şi-azi dau pe Isus la moarte,
Căci Îl pomenesc pe nume, dar tăgăduiesc prin fapte.

Şi acum, în încheiere, o-ntrebare mi se pune:
Mi-am lăsat şi eu găleata care-adună ce e-n lume?
Dacă nu, acum degrabă să mă-ndrept către Hristos,
Până când, ca şi femeia, uit plăcerile de jos.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.

Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.

Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când eram copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

poezie de Camelia Opriţa din revista Plumb nr. 169 – Aprilie 2021 - revista U.S.R. Bacău
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos--Oveştene

Pe-un picior de plai
Pe-o gură de rai
Bogata apare
Chip din depărtare
Şi Dintre Hotare
Pân" la Fântânele
Toată numai stele
Roiba vine-n urmă
Cu apa cea bună
De la Oveştene
Peste timp şi vreme

Până în Rupturi
Să nu te mai saturi
Satu să-l priveşti
Ca să-ţi aminteşti
Tot ce-i mai frumos
În Bogata— de Jos
Apele să-ţi spele
Gândurile rele
Valea Târgului apoi
Păscută de oi
Să ne înfăşoare
Vara la răcoare
Pusta iată vine
Azi pentru oricine
Izvore la rând
Îmi stăruie-n gând
Iar Dălina apoi
Cu turma de oi
Ce o păşunam
Când copil eram
Şase oi sau zece
Prin ploaia cea rece
Când eu le păşteam
Pe când mic eram

Înspre Cărbunar
Iar mă uit şi iar
Şi pe-un spic de vânt
Iat-al meu cuvânt
Lorniţu-l descrie
De pe culmea-i vie
Bogata o vezi
Plină de cirezi
De atâtea vite
Care pasc cuminte
Pe Imaş din sus
Unde azi s-au dus

Floare de mălin
Dâmburile vin
Podu Lacului apoi
Unde-am fost şi noi
În copilărie
Toţi dar ca să ştie
Cum noi ne jucam
Oile păşteam
Citera privind
Zile-ntregi la rând
Apoi pe Stuptină
Am fost fără vină
Poiana din jos
Locul nost a fost
De unde bucate
Carele-ncărcate
Acasă veneau
Când ai mei trăiau
Ei părinţii mei
Cum trecură ei

Acum la Bogata
Casa este alta
Nu e locuită
De mama iubită
Căci dîns-a plecat
Casa ne-a lăsat
Nu e focul viu
Ocolu-i pustiu

poezie de Ioan Daniel Bălan (7 noiembrie 2017, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul eroic

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
loveam cu piatra-n metalul fierbinte,
ascultându-l ca pe-o scoică de mare.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
înspre câmpuri şi bălţi şi nisipuri,
sub noi, trenuri, domol, lunecau pe catran,
purtam măşti de copii strâns pe chipuri.

Ne iubeam undeva la sfârşit de oraş,
într-un nord cu mult praf şi triaje,
printre şine şi pompe, scări smolite, de lemn,
în cartier proletar, cu etaje.

Şi cumva se făcea că în larg, după pod,
începea o câmpie săracă ‒
un pustiu de nisip şi, în zare, porumb,
şi deasupra, cocori care pleacă...

De la muncă ieşeau muncitori salutând
doi copii ce-alergau mână-n mână,
neştiind că în ei se-ascund oameni maturi,
ce iubind vor copii să rămână.

Fugeam amândoi pe poduri de fier,
cu pieptul rotit către soare,
şi metalul acela fierbinte ne-ardea
tinereţea zvâcnind în picioare.

poezie de Dragoş Niculescu din Purgatoriu pentru sfinţi (2014)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fântâna

Zace-n margini de câmpie învăluită-n mister
O fântână adormită, cumpăna-i spintecă-n cer,
N-a îngenuncheat-o timpul, n-a închis a ei pleoapă,
Din străfunduri izvorăşte binecuvântata apă.

Stoarce vâna din adâncuri, tremură micuţul val,
Clipocirele-nfundate, prăvăliri uşoare-n mal
Se adun în dulce şipot, se preling într-un fuior,
Cerul îi pictează pânza cu penelu-i mişcător.

Suie ciutura spre soare o comoară nestemată,
Setea-ncinsă-mi potolesc, îmi aplec gura-n găleată,
Obrazul mi-l răcoresc şi mă privesc în fântână,
Îmi văd chipul în oglindă, ceruri şi pământ se-ngână.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furnicuţa

Dimineaţa în grădină
Pe-o cărare şerpuită,
Fuge iute spre fântână,
O furnică prea grăbită.

- Furnicuţă, unde alergi?
Stai puţin, ce, nu mă vezi?
- Te văd, dragă frăţioare,
Cum să nu, deja eşti mare.

La fântână mă grăbesc,
Să mă spăl, să fiu curată.
Şi apoi am să muncesc,
În grădină ziua toată.

Ce furnică muncitoare,
Toată ziua-i ocupată.
Nu-i fiinţă aşa sub soare,
N-am văzut vreodată.

Vreau să fiu ca ea şi eu,
Să nu dau-napoi la greu,
Harnic şi stăruitor,
Bun de orice ajutor.

poezie pentru copii de Alexandru Raneta (10 mai 2010)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vieţii mele

(la împlinirea celor 62 de ani)

Te ascund adânc în mine, tu, comoara mea şi-a sorţii
Să nu mi te fure nimeni, nu te dau nici şpagă morţii!
O zidire-n piatra firii, eşti o Ană lăcrimândă
Ce în ferecări te chinui şi de dragoste flămândă.

Cu odgoane şi cu noduri am să te leg de picioare
Ca pe-o pasăre în laţuri te voi ţine. Ai răbdare!
Vezi că ploaia nu mă crede şi nici lacrima, nici clipa
Căci ţi-am destrămat albastrul, chiar şi visul, şi aripa.

Tu în zile îmi pui aşchii, aşa se răzbună viaţa...
Şi furându-mi din clepsidră tot nisipul dimineaţa
Creşte iar caverna-n oase. O fi asta o pedeapsă,
Sau trăit-am cu speranţa, că de flacăra e arsă

Spuza ei n-are putere? Dar ce dură-i încercarea
Neputinţa zace-n mine şi cu cât caut salvarea
Mă izbesc de ziduri triste şi de doctori exegéţi
Ce să cer, şi cine oare mai salvează astăzi vieţi?

Eu te las închisă, viaţă, nu fugi! Unde să fugi?
Zilele îmi sunt puţine, se topesc ca nişte fulgi.
Rabdă-mă încă o vreme, la fel cum te-am răbdat şi eu.
Să ne ţinem, strâns de mână şi la bine şi la greu
La mila lui Dumnezeu!

poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marină estivală

În port, niciun vapor,
Şi-n larg,
Nici fum, nici pânză, nici catarg!...

Din Orientul plin de soare,
De flori, de fructe aromate
Şi de poveşti neterminate,
Din Orientul plin de soare
Şi maladii molipsitoare
N-a mai sosit în port, de-azi-noapte,
Nimic —
Nici flori, nici fructe coapte,
Nici opium, nici tutun de pipă...
Nici aspirină pentru gripă...

În port e linişte,
Şi-n zare —
Tot linişte (dar mult mai mare).
În larg sirena nu mai ţipă
Şi macaralele-au tăcut,
Iar sus, pe dig, hamalii dorm,
Duhnind a spirt şi-a iodoform...
Şi portul parcă-a dispărut...
Doar farurile — lumânări marine —
Mai stau de veghe, nu ştiu pentru cine
Şi grave, ca nişte Sibile
Ce rătăcesc pe Euxin,
Şoptesc:
"Trec zile după zile
Şi-Argonauţii nu mai vin!..."

poezie celebră de Ion Minulescu din Propilee literare, III, nr. 8 (1 iulie 1928)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Solar

Ah, doamne cât de rece sunt;
o umbră mângâind pământ
cu talpa ce mă-nalţă-n zare
să-mi agăţ palmele de soare.

Şi cât sunt de neputincios;
nici însumi nu-mi dau cald, geros
rămân, nici lumânare
nu sunt, doar tânjesc soare.

Mi-am ascuns inima-n adânc;
să n-aibă frig în tremur strâng
şi ultimul pic de sudoare...
să-l am în arşiţa de soare.

Fac cald şi eu un pic din mine
doar cât să fiu la altul bine,
să-l am şi eu la rând; când doare
o mână caldă să-mi dea, soare.

Mă minunez pe zi ce trece
-când cunosc ger, eternul rece-
cum poate un infinit răcoare
să-l facă cald, o pată, soare?!

... O zi, ca mine el va fi rece, oare?...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (27 aprilie 2012)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un copil aşteaptă-n poartă

În ograda părăsită, cu iarbă acoperită,
casa stă gata să cadă, gardu-i dărâmat în stradă.
Aşteptând să vină tata, un copil sprijină poarta.
De mmama lui îi este dor, că a plecat din casa lor.
În zadar priveşte-n zare, tatăl dus, nu mai apare.
Nici mama nu-i pe cărare. Deznădejdea lui e mare.
Lacrimi îi curg pe obraz, el tot singur a rămas.
Însă lui gândul îi spune, că nu e singur pe lume.
În singurătatea lui, mereu, îi stă alături Dumnezeu.
Cu speranţă, încă aşteaptă şi nu pleacă de la poartă.
Poate cândva, mama, tata vor sprijini din nou poarta
şi-împreună iar vor fi, nimic nu-i va mai despărţi.

poezie de Dumitru Delcă (14 februarie 2019)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de lângă fântână

La o răscuce de poveste fără zmei
un om aşezat lângă o fântână
îşi răcoreşte sufletul.

Nu trece nimeni, doar o adiere de vânt
suflă peste o câmpie mirositoare,
de când aşteaptă a înflorit şi salcâmul,
se apropie seara şi o să pornească la drum,
nu poate să spună unde se duce
şi de ce se grăbeşte.

Poate trecutul îl împinge în faţă,
îl cheamă-n oraşul de lângă dealuri
unde are nevoie de identitate,
de spiritul care-l animă să urce
în propriul său trup.

Aproape că simte-n inimă fereastra
de la care-l priveşte lumea
şi doreşte să se regăsească
în mijlocul ei.

Pleacă din sine liber
spre alte zile şi nopţi
pe care le povesteşte nervos
şi nimeni nu-l ascultă,
de aceea scrie, scrie poeme de revoltă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zi de vară

Linişte. Căldură. Soare.
Sălciile plângătoare
Stau în aer, dormitând.
Un viţel în râu s-adapă
Şi-o femeie, lângă apă,
Spală rufele, cântând.

Şi din vale abia vine
Murmur slab, ca de albine,
Somnoros şi uniform:
Râul, strălucind în soare,
Ceartă sălciile, care
Toată ziulica dorm.

Sub o salcie bătrână
Şi cu-o carte groasă-n mână
Care-mi ţine de urât,
M-am culcat în fân pe spate, –
Somnul lin, pe nechemate,
A venit numaidecât.

Cântec, murmur, adiere
De zefir în frunze piere
Şi rămâne doar un glas
Care umple valea-ngustă.
Ia te uită, o lăcustă
Mi-a sărit tocmai pe nas!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre trecerea timpului

tu mă întrebi dacă ştiu
unde ne sunt anii care s-au dus
sau ce am mai aflat despre singurătatea
puiului de cuc
iar eu ţi-am răspuns
că timpul ni s-a scurs în ceasul de apă
ca într-un cimitir şi tu îmi spui că nu mă crezi,
chiar ţi se pare imposibil, sigur te mint
apoi te uiţi cum submarinul meu ruginit
îşi flutură cam un minut aripile mici
după care îşi ia zborul
hurducăindu-se peste livezi peste câmpii

parcă în cartea asta scriai despre roţi, îmi zici,
despre rostul lor în lume despre frâna de mână
despre grand prix-uri cricuri berline
aşa că fă bine şi spune-mi
dacă mai există loc şi pentru mine
hai minte-mă frumos

iubita mea e ca un deşert fără apă
stă atârnată de un fir uneori de o agrafă
de timpul care se scurge prin gâtul îngust
al clepsidrei cu cenuşă în loc de nisip
cu ochii neşterşi de soare cu gândul neînchipuit
apoi vine vremea când te întrupezi în fântână
adâncă şi lumea toată deodată încremenită
ca un stop cadru dintr-un film de groază
unde doar adormirea mea se mai întâplă
şi nimeni nu filmează

ascunşi în nori doi îngeri chiori
beau cucută
şi nimeni nu-i ceartă şi nimeni nu-i alungă

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roiul

ce poţi să ştii tu despre mine- doar n-ai trecut prin patul meu
şi nici prin ce numeşti tu bine şi nici prin ce socot eu rău
ce pot să-mi spui când noi în viaţă de-a pururi nu ne-om întâlni
cum poţi să-mi râzi mereu în faţă ştiind că nu mai poţi iubi

se scurge vremea printre coarde din glasu-mi trist şi răguşit
şi-n sângele din vine arde un boţ de suflet ostenit
aprind încet o lumînare să văd ce drumuri am greşit
aprind deşi afară-i soare şi bate vântul răguşit

se simte zarea cum tresaltă de mila ochilor mei orbi
din stuful unduind în baltă trei broaşte se stropşesc la corbi
se trec în zbor deasupra noastră şi dau onoruri de rigoare
cu tril de pasăre măiastră spărgând îndelungata zare

ce pot să-ţi spun la despărţire când nu mai am nimic de spus
şi colbul scurs din amintire cu apa sâmbetei s-a dus
ce pot să mai cerşesc la soartă când nu mai ai ce mai cerşi
şi lumea mea demult e moartă iar lumea ta va mai trăi

rămâi să mai păstrăm o clipă de reculegere totală
să mai zâmbim cu colţ de pripă din stima noastră cordială
oricum pe orizont se lasă o noapte lâncedă şi goală
o noapte de destin aleasă şi neagră ca un roi de smoală...

poezie de Iurie Osoianu (27 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zvon de toamnă

Vântu-îşi fâlfâie-o aripă,
Trece lin peste ponoare,
Se opreşte pentr-o clipă
Şi priveşte lung în zare.

Lanu-încins, galben la faţă,
Suferă în agonie,
Fluturele se răsfaţă
Pe-o floare de colilie.

Păpădia-îşi pierde puful
Scuturându-şi pălăria,
Tremură, vine năduful,
A sfârşit călătoria.

Palidă câmpia plânge
Cu-o lacrimă arămie
Şi prin vene curge sânge
În strugurii copţi din vie.

Rândunele dau ocoluri
Scrutând zarea cea senină,
Pleacă linistite-n stoluri
Spre ţinuturi de lumină.

Graurii-nnegresc văzduhul,
Ţipă-nnebuniţi de foame,
Clocoteşte-n jur pământul
Prăduind negrele poame.

O răcoare vine-n noapte
Pornită de sus, din munte,
Greieri zdrăngănesc în şoapte
Frigul nopţii să-l înfrunte.

De cămaşă se dezbracă,
Închide uşor din pleoape,
Vara mulţumeşte, pleacă,
Semnul toamnei e aproape

poezie de Nicolae Matei din Călător prin anotimpuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărăganul

Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare
Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

Pustietatea goală sub arşiţa de soare
În patru părţi a lumei se-ntinde-ngrozitoare,
Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,
Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă
Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,
Ce-adoarme-n focul verii l-al grierilor hor
Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

Acolo floarea naşte şi moare-n primavară,
Acolo piere umbra în zilele de vară,
Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii
Cutrieră cu zgomot pustiele câmpii.

Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,
Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,
O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,
Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.
Vro doi români în soare ş-o sprintenă română
Încungiură ceaunul ce ferbe fumegos
Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

Pe car un copilandru priveşte-n departare...
Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!
Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,
Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare
Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,
Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,
S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare
Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,
Trecând în răpegiune, un zmeu cu-aripi de foc
Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

Mult vesel va fi câmpul când vecinica-i tăcere
Va dispărea deodată la glasul de-nviere
Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,
Vestind noua răpire a focului din cer!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei să întinzi o mână

Când o-îmbrăţişezi pe mama,
sau când îi săruţi obrazul,
lacrimi şterge cu marama
şi uită de tot necazul.

Dacă-atunci când este tristă
îi zâmbeşti copilăreşte,
strânge lacrimi în batistă
şi tot mai mult te iubeşte.

Dacă-atunci când e bolnavă
faci şi tu treburi mărunte,
eşti un copil de ispravă.
Meriţi sărutat pe frunte.

Când mama va fi bătrână,
iar tu vei ajunge mare,
mamei să întinzi o mână,
s-o duci în parc, la plimbare.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!