Existenţial sunt în continuare nedumerit

convins că m-a adus barza
priveam cu dragoste din balcon cuibul
aşezat strategic într-un stâlp de lemn
iar zborul lor îmi era cunoscut
aproape că m-aş fi aruncat în gol de la etajul 7
dacă tatăl meu nu mi-ar fi spus răstit
ceauşescu e tatăl tău
şi nu trebuie să dai precum el din mâini
până la urmă chiar o să zbori

după ce mama mi-a zis că sunt copilul cerului
că dumnezeu e singurul meu tată
am auzit de darwin şi teoria evoluţionistă
apoi ea a plecat prea devreme la El
şi m-am înscris la cercul de ateism
să dezleg misterul materialismului dialectic

iată că statul nu mai cloceşte oul lui columb
dar sunt în continuare lipsit de orizont
iar după ce dumnezeu a făcut cerul şi pământul
(în sfârşit au fost de acord într-o şedinţă şi cu asta)
se spune că de restul s-au ocupat chinezii
fără să mai ceară nimănui licenţă
nici măcar lui dracu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi dorit să mă aducă barza

dealtfel mult timp am crezut asta cu sfinţenie
faptul că veneam de undeva din cer
dintr-o lume atât de albastră
dintr-o lume atât de lipsită de margini
mă făcea să mă simt special
dar apoi am auzit că barza asta îi aduce pe toţi
şi nu-i decât mesager cu picioare subţiri
apoi ca mai toţi copiii am aflat adevărul
într-o zi tristă sub un cer parcă întors pe dos
de atunci număr berzele primăvara
din doi în doi mai tot timpul

chiar dacă mi-aş fi dorit să fiu puiul cerului
singurul bărzoi adevărat mi-a fost ceauşescu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia cuibului de barză

O barză şi-a făcut odată
Cuib la Dumnezeu la poartă,
Dar acolo sfinţii toţi
I-au dat gură ca la hoţi.

Barza şi-a făcut îndată
Cuib în stâlp la noi la poartă.
Eu, copil cu mintea-ngustă,

M-am uitat la ea sub fustă!

Şi-a plecat... n-a mai venit.
Doamne, cât m-a cicălit
Mama, şi cât m-a certat:
Ce păcat, vai, ce păcat!

Păsările cerului sunt libere, mi-a spus în şoaptă,
Să scoată pui la Dumnezeu la poartă!

Vremea trece, moartea vine,
Şi-a făcut un cuib în mine,
Cuib în care mai coboară
Câte-o mierlă, câte-o cioară,
Câte-o barză de pripas,
Niciodată barza mea.
Numai cuibul mi-a rămas,
Numai cuibul mă mai vrea.

Suflete, de ce ţi-e bine?
Suflete, de ce ţi-e rău?
Barza care nu mai vine
Şi-a făcut un cuib în tine
Şi-a rămas în cuibul tău.

Suflete, de ce ţi-e bine?
Cuibule, de ce ţi-e rău?

poezie de Marius Robu din Drumul robilor (21 ianuarie 1998)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Oricum... Băieţii mă tot tachinau, cum că tatăl lui Nathan e şi tatăl meu. Aşa că am întrebat-o pe mama, care mi-a spus că nu e adevărat. Dar apoi mă-ntorceam acasă şi o auzeam pe mama, plângând în camera ei. Ştiam că e adevărat, că Nathan era tatăl meu. Aşa că nu m-am mai întors niciodată. I-am spus mamei că era din cauză că nu mai vroiam să fiu nevoit să-i văd faţa. Dar de fapt nu mai vroiam ca ea să fie obligată să facă asta.
Peyton: Şi ce-mi spui mie? Nici măcar nu ne cunoaştem.
Lucas: Poate ăsta-i motivul.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ai venit la mine

Curiozitatea mea e mare
când la Tine eu privesc.
Nu-ţi cer apă, nici mâncare.
lasă-mă să-ţi povestesc:
Am adunat atâtea-n viaţă
şi m-am bucurat de stele.
Dar s-a rupt firul de aţă,
nu mai sunt legat de ele.
Am cunoscut ce este răul,
am cunoscut şi ce e bine.
Într-o noapte am văzut hăul,
cel pregătit pentru mine.
Despre el, mi-a spus destinul
că mă-înghite fără apă.
Speriat precum copilul,
chiar am căzut într-o groapă.
De-acolo, privind la Tine
m-am închinat şi m-am rugat.
Ai venit Doamne la mine
şi din groapă m-ai salvat.
Ştiam că-ţi pasă de mine.
Când mi-e greu, Tu îmi dai bine.
Lângă mine stai oricând,
eşti Tatăl meu, eşti Tatăl Sfânt.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu semnez niciodată condicile de absenţă

plec pur şi simplu precum un soldat necunoscut
nu-mi las nici umbra să facă contra-apelul
doar îmi sărut iarba aceasta verde care se înclină
la trecerea mea prin viaţă
de parcă mi-ar şti pasul
de parcă mi-ar ierta coasa
de parcă mi-ar fi ascultat visele din vis
şi atunci când îmbrăţişam cerul
dar şi atunci când mă înveleam cu pământul
şi când te ţineam în braţe
dar şi când îl căutam pe dumnezeu
alergând după fluturi alergând după licurici
între două suflări de păpădie şi o floarea soarelui
chiar dacă ar putea părea o copilărie în lumea asta
parcă într-o veşnică aşteptare a unei şi mai veşnice luminiţe de la un şi mai veşnic capăt de tunel
nimic nu mă poate convinge că dumnezeu are nevoie de intermediari ca să-mi lumineze inima
nici de taxe şi construcţii megalictice ca să-mi ierte păcatele
aşa că nu voi da ortul niciunui popă
nu voi semna nicio condică de plecare din lume
doar aşa ca să-mi pot vedea de moarte simplu
şi să nu rămân dator pământului cu o groapă
îmi doresc doar un rug
aşa cum mi-a fost şi viaţa
aşa cum poate îmi va fi şi veşnicia

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Daffyd: Mamă, tată... Trebuie să vă spun ceva. Sunt... (Respiră adânc.)
Tatăl: Astmatic?
Daffyd: Nu! Sunt... sunt homosexual.
Mama: Foarte drăguţ.
Tatăl: Da, bravo ţie, băiete! Spune aici că găleata avea mâner din crom.
Daffyd: Deci nu vă deranjează?
Tatăl: Nu. Apropo, cele de la April sunt grozave.
Daffyd: Asta înseamnă că nu mă veţi dezmoşteni şi renega?
Mama: A, nu! Ca să fim sinceri, bănuiam ceva, dragule.

replici din filmul serial Mica Britanie
Adăugat de Marin Irina, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lipsa iubirii toate imensităţile sunt inutile

oricât m-aş delimita de fiecare dată
răsucind teoria haosului în floarea de cireş
simetria nesfârşirii nu are nimic comun cu iarba
poate doar cu verdele acesta înnebunitor
precum un strigăt aruncat cerului

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întrebări şi răspunsuri

COPILUL
Tată! Am bătut potecile pădurii rând pe rând,
Dar n-am găsit nicio pasăre acolo,
N-am auzit niciun tril în crâng.

TATĂL
Pasărea care ne-a cântat, cu vântul
A zburat sus pe creasta unui val,
Şi poate acolo şi-a aflat mormântul.

COPILUL
Dar de ce n-a stat să mai aştepte-un pic între arţari?

TATĂL
S-a dus acolo unde căldura şi lumina sunt mai mari.

COPILUL
Tată! Mi se pare-un egoism extrem, cum poţi să explici
Faptul că tu alegi să zbori departe,
Când noi toţi ar trebui să fim aici.

TATĂL
Cu fiecare prunc se naşte-un cântecel sub soare;
Firesc şi din instinct mai viguros,
Ceva nou şi proaspăt în lumea asta-apare.

COPILUL
Dar dacă vânturi reci îl vor răpune, zboru-i vor curma?

TATĂL
Vor veni alţii; neamul lui îl va urma.

poezie de Bjørnstjerne Martinus Bjørnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici Dumnezeu nu ar fi fără poveste

şi chiar dacă ar exista
în lipsa cuvintelor
ar fi mult prea puţin
într-o lume neştiutoare
.......................
precum un fum
în lipsa focului
ori ca o iubire
nerostită
.......................
povestea e primul pas spre neuitare
ca prima dăltuire
ori ca întâia mâzgăleală
pe un perete mort
într-o peşteră vie
de la stânga spre dreapta
sau aiurea
altfel nici timpul nu s-ar fi lăsat prins
într-o clepsidră
de unde să cearnă poveşti
după poveşti
la nesfârşire
ca într-o mie şi una de vieţi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Chiar vreau să-l descopăr pe Dumnezeu, dar îmi fac mari griji cu părinţii. Sunt totuşi copilul lor. A: M: Tu nu eşti copilul nimănui, părinţii ţi-au dat doar rahatul-corpul, dar viaţa ţi-a dat-o Viaţa sau Dumnezeu. Aşadar, cât de corect este să spui că "Părinţii ţi-au dat viaţa", când de fapt, Dumnezeu ţi-a dat Viaţă - asta ca să nu spun că tu eşti Viaţa - iar părinţii te-au făcut prizonier într-un corp. Chiar şi a spune că părinţii ti-au dat corpul, este fals, pentru că, fără hrană, corpul tău nu ar fi fost. Deci, pământul ţi-a dat corpul. În concluzie, poţi pune părinţii pe primul loc sau îl poţi pune pe Dumnezeu.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că te-aş iubi cu răbdare

dacă viaţa asta ar fi un pic mai veşnică
dar aşa fiecare clipă în care nu ne iubim
mi se pare un univers pierdut
şi le tot număr
uneori ca un biet om
alteori precum un contabil chiţibuşar
un rai un iad un rai un iad
şi tot aşa
până aproape de doi
nici măcar dumnezeu nu ştie număra altfel
decât dintr-o lume în alta
în căutarea perechii ideale

doar moartea asta numără parşiv de bine
din doi în doi
ba chiar şi din zece în zece
aproape sferic
ca şi cum ar dănţui în paşi adăugaţi
cu nemurirea uitată într-o lacrimă
de cine mai ştie care făt frumos
mâncător de jăratic cosânzean

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Păi, fie, dacă insişti... Când am plecat de la supercomputer eram într-adevăr răvăşit, dar nu într-atât încât să mă las copleşit de cele văzute. Însă din cauza asta, m-am învârtit într-una prin oraş, ca un tont, cu gândurile aiurea, sucind problema pe toate feţele, posibile şi imposibile; n-am ajuns la nici o concluzie, decât cea pe care tocmai ţi-am spus-o şi ţie, anume, mă voi lămuri direct cu ei, când vom ajunge acasă, pe Terra. Până atunci, abandonez orice încercare de a afla ceva în acest sens şi accept doar realitatea pe care o ştiu eu, adică aceea în care blondul e sigur tatăl meu; nimic altceva! Deci, din punctul meu de vedere, sunt un Enka şi aşa voi rămâne în continuare! Dar tot în acea zi, seara, în final am intrat într-un restaurant...
Mihai: Şi ai dat de Lia.
Lucian: Nu, de Maria. Blonda era acolo, la o masă, singură, fără Nick, aşa că m-am aşezat lângă ea, la masă. Şi ştii cum e ea, mereu un zâmbet, plină de voie bună, mi-a alungat cu felul ei de-a fi orice gânduri neplăcute, legate de mama, sau de oricine altcineva. Asta doar până când, da, a apărut şi Lia, împreună cu Sid. Au intrat tocmai în acel restaurant şi culmea, s-au aşezat la o masă, exact în faţa mea! N-am să susţin că s-ar fi aşezat intenţionat drept la acea masă, însă... I-aş fi văzut şi fără să vreau, fără să privesc în direcţia lor... Era de-a dreptul ridicol! Jenant! Blonda mi-a spus de multe ori să părăsim restaurantul, sau măcar să ne mutăm la altă masă, sau cel puţin să schimbăm locurile, ca să nu-i mai văd, dar eu, ca de obicei, încăpăţânat, nu şi nu! Ar fi trebuit să-i fi dat ascultare şi aş fi evitat ceea ce a urmat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa m-am născut

Universul a tuşit o dată
ca să iasă Adam,
de două ori pentru Eva,
că se înţepenise cu picioarele printre meteoriţi
şi nu mai vroia să iasă,
şi după încă vreo câteva icnete uite că se umpluse deja Pământul de mormoloci,
care mai de care mai mândru şi mai împopoţonat cu gânduri de bine;
la mine deja avea pneumonie severă de gradul I,
aşa că am ieşit nu din două, ci din câteva tusete
împrăştiate printre copaci
şi până să mă adun, săraca, de printre crengi,
hop şi tu cu basmele tale
despre cineva numit dumnezeu
şi te-am crezut, încă neadunată,
încă strângând unghii şi degete,
te-am crezut şi am pornit după tine
pentru că te iubeam un pic
şi pentru că şi tu mă iubeai, în aceeaşi măsură,
şi-apoi într-o zi s-a făcut atâta linişte,
într-o zi universul n-a mai tuşit.
Ne priveam stingheri,
tu cu cartea în mână,
eu cu-ale mele,
întrebându-ne dacă ne vom mai naşte vreodată într-un alt univers,
înţelegând în sfârşit de ce pentru mormoloci nu există eternitate,
şi parcă temându-ne să ne recunoaştem, unul în altul,
şi de-atunci n-am mai deschis nici un ochi,
deşi adunasem o traistă întreagă,
nici n-am mai spus, nimănui, cum m-am născut împrăştiată printre copaci.
Deja se făcuse a doua zi,
copiii n-ar mai fi putut să înţeleagă,
tu însuţi te prefăceai ocupat,
eu întindeam pe pâine miere din fagure,
căutând o poveste fără final care să vă ţină aproape,
apoi am deschis geamul şi parcă l-am auzit iar tuşind,
cât pe ce să zâmbesc şi să zic "să-ţi fie de bine",
tu ai râs, copiii desenau pe mama şi tata cu braţe subţiri şi capete dezlânate,
eu am râs,
aşa m-am născut eu, de fiecare dată,
şi tu te vei fi născut în vreun fel,
numai de ţi-ai aduce aminte,
şi dacă nu-ţi aduci, nu-i nimic,
găsim noi o poveste şi pentru tine,
nu aici, nu acum, poate într-o altă dimineaţă,
înainte să alergi la servici, înainte să-ţi leg cravata cum se cuvine,
înainte să te sărut şi să-ţi spun că parcă tot mai iubesc
mormolocul ăsta din tine,
nu-i aşa?
Parcă tot mai iubesc
pentru că universul e doar o părere,
dar tu eşti al meu şi vei fi până la capătul drumului,
acolo unde vom sta în genunchi şi ne vom spune ultima şoaptă
ultimul gând înainte de a rămâne fără cuvinte,
şi dacă te întrebi ce-i cu toate acestea,
n-am răspuns, n-am sfârşit,
doar o poezie de dragoste murmurată,
adesea în doi, alteori prăbuşită în mine,
eu – tusea grea,
împrăştiata dintr-o pneumonie de gradul I
din genunile universului.

poezie de Alina Dora Toma
Adăugat de Rodica Muntea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Astăzi se fac 2 ani de când tatăl meu a plecat dintre noi...

Eram copil acasă şi tatăl meu puternic,
şi mama îmi era precum în zi lumina,
stătea în crucea zilei privind spre cerul 'nalt,
şi culegea luceferi cu sufletul şi mâna.

Eram copil în urbe şi tata de ne-nfrânt,
şi mama-n mănăstire sfinţea icoana rece,
stătea la miezul lumii, tăia în două-un vânt,
privind cum înspre moarte amiaza sa se trece.

Eram copil în curte şi tatăl meu cel sfânt
tăia în două viaţa cu pieptul şi cuvântul,
avea în piept lumina ne-mprăştiată-n vânt,
şi-l aştepta în pulberi şi-n pulbere pământul.

Eram copil acasă şi tata-mi-era scut,
avea în stânga luna şi soarele-n piept,
mă învăţa în codru nemoartea să-mi ascult,
să risipesc în ceţuri mărgăritare-n vânt.

Eram copil în casă şi tata era dus,
plecase să închine paharele cu rouă,
când mama în odaie, c-un caier şi cu-n fus
torcea lumina lunii şi o tăia în două.

Eram copil prin curte şi sufletu-mi plângea,
şi venea tata-n grabă şi mama mea venea,
aveau cu ei balsamul ce viaţa-mi vindeca,
şi tata cu-a sa palmă o lacrimă-mi ştergea.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tata prin ogradă făptura-şi mântuia,
eram copilul care prin neguri şi prin frig
priveam un tată care în viaţă se stingea.

Eram copilul care părintele-şi iubea,
eram copilul care adulmeca în vânt,
aveam un tată-n lume şi lumea mi-l rănea,
aveam un tată-n viaţă şi-o umbră-n pământ.

Şi vremea a trecut, şi n-am mai fost copil,
şi tatăl meu în trudă puterea-şi sfâşia,
şi s-a făcut de ziuă, şi tatăl meu s-a dus,
în vremea-n care-n mama şi lacrima plângea.

Şi m-am trezit de-o dată matur cu barba rasă,
I se scursese-n pulberi şi în cenuşi puterea,
la margine de lume pe pat moartea şi-o dorea,
iubise-n viaţa-ntreagă pe mama mea lumită,
şi-o lacrimă de jale în lacrimi şi-o-nflorea.

Aşa sfârşit cu zile, cu zilele în mâini,
s-a dus spre ceas de noapte un tată ce-am avut,
mireasma de agheasmă, de ceară şi azimi,
îmi mai presară-n suflet veninul nebăut.

Şi tocmai de aceea, în ceasul ăsta rece,
descântul meu de viaţă e veşted şi pătat,
şi amintirea caldă a tatălui nu trece,
el îmi rămâne-n vremuri şi tată şi-mpărat

poezie de Mihai Laurenţiu Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Criticile neghioabe ale muritorilor însoţesc de mii de ani chiar şi acţiunile misterioase sau manifestările uluitoare ale lui Dumnezeu Tatăl care sunt evidente pentru cei înţelepţi. Aici pe pământ, nimeni - fără excepţie - nu poate să placă la toată lumea în acelaşi timp. Nici măcar Dumnezeu nu întruneşte unanimitatea absolută în această lume. Dincolo de toate criticile, adevărul obişnuieşte să biruie întotdeauna, indiferent dacă noi vrem sau nu aceasta. Timpul, care până la urmă supune aproape totul în manifestare, face să crească în mod inevitabil valoarea operelor spirituale, frumoase, bune şi adevărate pentru că ele sunt într-un anume fel tangente cu eternitatea.

Gregorian Bivolaru în Gânduri inspirate
Adăugat de SerjSatyananda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele par stropi de ploaie

pe o imensă pânză de paianjen
îmi întind ochii spre dincolo
nu caut niciun detaliu
nu-mi aduc gândirea sprijin
las sufletul liber
atât cât să nu-mi dăuneze grav
nu dau găuri în univers
respir prin piele
desfac în atomi aerul
cu oxigenul e mai greu
tinde mai mereu spre pereche
cuminte precum o frunză nesătulă de lumină
îmi îndemn trupul să nu părăsească pământul
apoi mă întorc în povestea din spatele pleoapelor
risipesc cu nonşalanţă din infinit
sunt convins că oricât m-aş strădui să-l consum
dumnezeu îl va înmulţi cu generozitate

acum simt pleoapele călcându-se
şi iată că nici în viaţa asta nu voi reuşi
să desfac visul de visare

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din punct de vedere psihologic, trebuie să distingem două forme de ateism. Mai întâi, un ateism satisfăcut, optimist, care îşi găseşte expresia în uşurarea resimţită de om la gândul că nu există Dumnezeu... Pe de altă parte, există un alt tip de ateism care constă în a spune: "Dumnezeu a fost asasinat", aşa cum făcea Nietzsche. Primul repetă: "Dumnezeu a murit, slavă Domnului! În consecinţă, ne putem organiza viaţa de aici, după bunul nostru plac". Celălalt spune, în replică: "Ce tragedie că Dumnezeu a murit! Totul e pierdut, viaţa nu mai are nici un sens pentru noi."

citat clasic din Nikolai Berdiaev
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anxietate postdeprimitivistă (!)

Mi-a fost frică de iubire
Până m-am obişnuit cu ea;
Mi-a fost frică de mine
Până m-am obişnuit;
Mi-a fost frică de moarte
Până s-a obişnuit cu mine...
De fapt, eu sunt obişnuit
Numai cu frica.
Iubirea, moartea şi cu mine,
Îmi sunt străin între străine!
Dacă există,
Îţi acordă o singură întâlnire,
După care nu s-a mai întors nimeni
Să spună cum e,
Dacă sunt.
Căci, dacă nu sunt,
Iubirea şi moartea sunt fără de mine
Cum este Moş Crăciun
Fără Naşterea lui Hristos:
Un om.
De nimic nu trebuie să-ţi fie mai frică
Decât de faptul că eşti om.
Nimic să nu te încurajeze mai mult
Decât că nu eşti, poate, Dumnezeu.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (3 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maggie Fitzgerald: Am 32 de ani, domnule Dunn şi stau aici sărbătorind faptul că am mai petrecut încă un an curăţând vase şi servind la mese, ceea ce fac de la 13 ani, şi după dumneavoastră, voi împlini 37 de ani până voi putea lovi ca lumea, ceea ce trebuie să recunosc că, după ce am lucrat la sacul ăsta timp de o lună, poate fi adevărat. Alt adevăr este că fratele meu este în închisoare, sora mea minte statul pretinzând că unul din copiii ei încă mai trăieşte, tatăl meu e mort şi mama mea cântăreşte 150 kg. Dacă gândeam puţin, m-aş fi întors acasă, aş fi găsit o rulotă folosită, aş fi cumpărat o friteuză şi nişte biscuiţi. Problema e că, doar asta mă face să mă simt bine. Dacă sunt prea bătrână pentru asta, atunci nu mai am nimic. E destul de adevărat să vă convină?

replică din filmul artistic O fată de milioane, scenariu de Paul Haggis, după F.X. Toole
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte mame nu vin şi mă roagă cu lacrimi: "Părinte, fă rugăciune pentru copilul meu!". Ce agonie au, sărmanele! Însă puţini taţi îmi spun: "Fă rugăciune, deoarece copilul meu a luat-o pe un drum greşit! ". Chiar şi astăzi o mamă, cu multă nerăbdare, sărmana, îşi împingea copiii - opt avea - şi îi punea în şir, ca să ia toţi binecuvântare. Un tată nu ar fi făcut uşor lucrul acesta. Şi Rusia tot prin mame a fost salvată. Îmbrăţişarea tatălui este seacă atunci când nu are harul lui Dumnezeu. În timp ce sânul mamei, chiar şi atunci când nu are Dumnezeu, are lapte. Copilul îl iubeşte pe tatăl său şi îl respectă, dar prin afecţiunea şi gingăşia mamei i se măreşte şi mai mult dragostea faţă de tatăl său.

Paisie Aghioritul în Viaţa de familie
Adăugat de Dan Nicorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!