Flux de posibilităţi

Dacă ar fi
să scriu durerea lumii
acesteia într-o poezie
să dau o replică
Creatorului indiferent
să mă văicăresc
cât baloţii de ani
legaţi în secole
să urlu dramă
şi durere în forme fixe
sonetele ori rondelurile
unui fel de nostru
undeva amintind copilăria
socialismul de gaşcă
pogromul stafiilor păcii
sau calea cerului din noi
stelele care sclipim
când viaţa lor afară de planetă
ne vizitează în izvoare scrise
cum cântăm pe bulevarde
spargem ceşti în cafenele
uscăm tutun în grădina publică
apoi un şoarece
alb şi sfios
ne strecurăm în văgăună
redevenim mobilă de apartament
acelea seducătoare
necunoscute nouă
ultimele popasuri pe lună
ale umbrei vieţii
apoi aş încerca să trag linii
să corectez de balast
de excesul gurii mele interioare
până la vreo două trei cuvinte
atât de expresive
atât de neînţelese
îmbrăcate în pelerine nonsens
ultimii fantomas ascunşi
în operă camuflaţi în unul
pe care-l căutaţi
de tot îl prindeţi şi tot evadează
atunci când negeneraţia
vede întruna nevisul

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eliberări

Visele silabisite în haosul imensităţii
(pleoapele peste ochii descreieraţi
ai lumii
/
o facultate a vorbirii în van despre necunoscuţi)
în negeneraţia asta de nefiinţe bipede care elogiază nimicul,
un fel de seminţe ale reflexului condiţionat interogator;
umbrite de dorul semnului de întrebare în elementele lui
sforăie într-o cameră întunecată din fiinţa leneşă
dezrobită de orice tiranie a oricărui instinct de conservare
în neant, o formă de curgere a virgulei dintre noapte şi zi...

Visele acelea trag în sacul vieţii gloate

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem

Fiindcă suntem adesea atât de nebuni
şi ne hrănim din măduvă de lună
hai să râdem atunci când vom bea
ca doi menestreli pe o planetă nebună.

Fiindcă suntem atât de bogaţi
şi ne–am născut din aceeaşi poveste,
râdem şi plângem când cerul va sta
pe masa tăcerii tras de un cleşte.

Fiindcă suntem atât de ciudaţi
şi ne topim adânc în palme
suntem laguna dintr – un bob de cafea
căzută într–o ceaşcă plină cu basme.

Fiindcă suntem atât de fierbinţi
până ce veacul din cărţi va cădea
hai să făurim din lut două roţi
şi un munte să tragem pătrat la rindea.

Fiindcă suntem, şi suntem o cupă
din care se bea iubire sadea
hai să împletim stâncă şi apă
şi–apoi să ne punem iubirea în ea.

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deşi pot aşeza universul în două cuvinte

mie îmi place să folosesc toată cleveteala lumii
de la bing bang până la te iubesc iubire
ca mai apoi prin fiecare vocală
să mă adresez absolutului
ca şi când stelele ar privi spre mine
printr-un hublou de sticlă afumată

chiar de iubesc să înspumez cuvintele
apoi să le dichisesc cu dragoste
ca pe nişte fluturi jucăuşi
dintr-un curcubeu într-altul
prefer să reduc tăcerea la tăcere
prin axiome crude
de care să leg nemărginirea
ca pe un bidiviu nărăvaş

deşi pot reduce viaţa
la ceva stupid şi aproape inutil
din doar două cuvinte
prefer să tac
apoi să mor
fără să stric poezia
cu un adevăr

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu a trebuit să plâng singur

Doamne,
Îmi amintesc ziua
Când tata mi-a prins mâna în uşă.
Durerea a fost atât de puternică.
Nimic nu a mai existat
În afară de durere.

Apoi
Tata m-a luat în braţe
Şi m-a ţinut strâns
Şi m-a chemat pe nume în şoaptă
Iae
Şi iar
Şi iar.
Durerea nu înceta,
Dar ştiam
Că nu sufăr singur.

Doamne, îmi amintesc ziua
Când a murit.
Durerea a fost atât de puternică,
Încât mi-a tăiat orice răsuflare.
Nimic nu mai exista
În afară de durere.

Atunci Tu m-ai luat în braţe
Şi m-ai ţinut strâns
Şi m-ai chemat pe nume în şoaptă
Iar
Şi iar
Şi iar.
Durerea nu înceta,
Dar ştiam
Că nu trebuie să plâng singur.

poezie de G. Gant din Vitamine duhovniceşti pentru inimile rănite, traducere de Anthony M. Coniaris
Adăugat de L, Iuliana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Empatie stradală

Într-o zi, de dimineaţă, pe la nouă fără zece,
L-auzeam, şoptind, săracul: "Nu mai trece, nu mai trece!"

-Of, ce-nseamnă o durere! Dar ce-o fi, ce-l doare, oare?
Stă pe scaun, poa' să aibă vreo durere de picioare,

Sau – mai ştii? – la cap, se-ntâmplă, uneori, dureri, migrenă...
Când am eu, atunci mă scoate toată ziua de pe "scenă".

Dar îmi trece, pe când omul se tot vaită, nu scapă,
Şi l-o ţine cea durere până l-or băga în groapă.

Dar, de mă gândesc mai bine, nu-i aşa bătrân, rezistă,
Chiar de stă în plină stradă şi durerea lui persistă.

Poate este vreo femeie care n-o mai vrea să treacă
Pe la el, pe-aici, pe stradă, căci, de-l vede, i se-apleacă.

O fi altceva: stomacul, cu vreun ulcer, duodenul,
Nu mai pot, întreb şi gata: "Cine nu mai trece?" "Trenul".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Hai, pa!
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Narcisul lucrului nou

mirajul strigătului
de libertate, aripile
unui ceas alb
lipite printre zori...

Dar parcă liniştea
umbrelor aurii de zi
nu seamănă de fel
cu vreo nepăsătoare
absenţă

Doar atunci din ei
negeneraţia va negândi
către malul unei trestii,
cum e să priveşti
cerul în oglindă...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul meu

Drumul acesta mă poartă-n spinare,
sub soare lasciv şerpuieşte
pănă undeva, departe,
acolo unde atinge cerul
ca o vie ispită pierdută ochilor
în ceţuri fine de mister albastru.

O umbră rănită asupra-i pluteşte,
peste ţărâna măcinată sub tălpile timpului.
Ce vultur îşi poartă, oare, dansul rotund
ca pe un ritual păgân al durerii?
O inima! E inima mea deasupra norilor, uscată,
ploaia n-o atinge-n veci, nici umbra!

Sărmanul talisman de aur,
l-am topit în focurile cele mari,
din nopţile lungi fără de somn,
când nu întelegeam că te-am pierdut...
Acea prăpastie a vieţii mele
pe care a săpat-o trecerea ta erozivă...

L-am uitat apoi în forme necunoscute
şi a cristalizat într-un buzdugan.
De atunci îmi străjuieşte calea, de undeva de sus,
ca o stea a Nordului
şi vesteşte sosirea mea,
lovind năpraznic în toate porţile lumii.

poezie de Florin Armangic
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândurile anilor treizeci către visătorii imaginaţi

Copilul s-a pierdut în zăvoiul oraşului
departe de orice lume în care ar fi
fost ucenic la restaurarea frumuseţii
albind câte un pic părul pe filele
urmărite de luntrea lui Caron pe Dunăre

Copilul s-a trezit cu înţepături în piept
de la atât energizant clandestin
cumpărat din banii de ciuguleală
în recreaţiile unor netrebnici premianţi
care nu vor mai vorbi româneşte după
optsprezece primăveri între căpcăuni

Copilul a râs printre rataţii de la nonstop
a cules imaginea unei umbre de durere
apoi s-a strâns la piept cu fuga
ştiind că nici dunărenii nici olteni
nu vor mai zâmbi văzând cum dispar
ultimele lacrimi şterse de vânt

Copilul a ţipat către lună şi stele
în româneşte că doar aşa îl mai aude
cerul adânc al nopţii de cristal
tăios ca gerul şi viu ca mugurii
până când din florile la care ne uităm
au ieşit mii şi mii de vieţi de albine
grase ca mierea ce va îndulcii lumea nouă

Copilul a rămas în fotografii
sperând către lumină
ca o frunză în vânt...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totul are două tăişuri, tată?

m-ai uitat, tată, pe firul apelor tulburi
într-o poveste de nouă trepte în care
frământ încă litere
nu găsesc cuvintele
iar verbele se îmbată cu nectarul zeilor
prin capul meu trec herghelii spumoase
mări şi oceane plimbă gândurile prin foc

în proţap am rămas aproape de jar
surprind scânteile cum evadează spre cer

mă rotesc

odată cu tropăitul tuturor feţelor pe stânci
pictez umbre prin mine umblă iubirea de cer
oglinda veche se tot sparge
simt argintul cum fură strop cu strop
memoria unei copilării sigur fericită
că am trăit-o

unde eşti, tata?
pe unde umbli îmbrăcat în albul rugăciunilor
în verdele verbelor necunoscute

povestea a început într-un nouă
şi cine ştie când se va termina
am obosit, tată să mai fiu
rezist pe maidanele umbrelor care
horesc întruna readucându-mi-te
în jocul acesta periculos

totul are două tăişuri, tată?

simt că mai există unul
dincolo de toate încercările de toate căderile
la final tăişul devine la loc sabie
din rană creşte şi se albeşte treptat
scăldat în privirea copilei
cu ochii din cărbunele existenţei

m-ai uitat, tată, m-ai uitat
şi uite că revii de fiecare dată
de Crăciun
atunci când bucuria împodobirii bradului
în plămada pâinii creşte
ca un cozonac împletit în toate şnururile alb roşii
ale mărţişoarelor umbre

ca un dar în vârful pomului,
tata
luminează aşteptările

redevenim copii, tată! redevenim...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei culori

Trei culori cunosc pe lume
Ce le ştiu ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

cântec, muzica de Ciprian Porumbescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În grădina casei mele e copacul

În grădina casei mele e copacul
care-şi scrie pe-ndelete veacul
Pustnicul este sputnicul veşniciei
virtute zadarnică, fii vicios,
te va conduce un înger sfios
tot Creaţie este şi moartea
iubind morţii poate îi vom iubi mai mult şi pe cei vii
ai două variante - arzi sau putrezeşti încet
aş plânge după cântece uitate
copacul ori ţigara undeva
pe etajera cu o jumătat-de carte
şi simfonia fără nota la
ce cauţi tu în viaţa mea
când eu sunt mort pe undeva

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Camera obscură

prima a fost virgula
o frunză bătută de soartă
apoi a fost punctul
un pom plin de frunze vii
deabia atunci negeneraţia
adică acei oameni care n-au timp
s-a ofilit în moalele capătului
şi m-a lăsat să-i văd moartea

camera obscură în care se fixează memoria

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este imposibil de conceput cât de diferit s-ar fi desfăşurat lucrurile dacă acea naştere nu s-ar fi petrecut vreodată, vreo undeva, cumva cum s-a petrecut. Întrucât Naşterea Domnului Iisus a făcut posibilă nu numai o nouă modalitate de înţelegere a vieţii, ci şi a unei noi căi de a trăi. Este adevărat că, vreme de 20 de secole, a existat un număr neştiut de bărbaţi şi femei care, printr-un număr necunoscut de feluri, au fost atât de ataşaţi de Pruncul Născut, atât de captivaţi de mesajul transmis de El şi de viaţa dusă de El, încât s-au descoperit profund schimbaţi de relaţia lor cu El.

citat din Frederick Buechner
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei culori

Trei culori cunosc pe lume
Ce le ţin ca sfânt odor,
Sunt culori de-un vechi renume
Amintind de-un brav popor.

Cât pe cer şi cât pe lume,
Vor fi aste trei culori,
Vom avea un falnic nume,
Şi un falnic viitor.

Roşu-i focul vitejiei,
Jertfele ce-n veci nu pier
Galben, aurul câmpiei,
Şi-albastru-al nostru cer.

Multe secole luptară
Bravi şi ne-nfricaţi eroi
Liberi să trăim în ţară
Ziditori ai lumii noi.

Iar când fraţilor m-oi duce
De la voi şi-o fi să mor
Pe mormânt atunci să-mi puneţi
Mândrul nostru tricolor.

poezie celebră de Ciprian Porumbescu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norii

dimineţile reci din noi/norii...
ultimele clipe întunecate/visul...
pernele mototolite în neştire/întrebările...
aprind o speranţă de a dormi
încă o zi albă, pufoasă, suavă...
dar poeţii necunoscuţi
se coboară din zvonuri
cuprinşi de pupilele îngerilor
cu invidie şi durere
cu mesaje social media
cu feţe kitsch sorbind cafea
apoi îşi ridică mâinile către nori
aşteaptă deziluzionaţi ploaia
se ascund printre umbre
se desfac în văzul lumii
până fie explodează
fie primul strop îi va răci la loc

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din amintiri...

Scriu acum ceva pe foaie
Că să nu mă fac de oaie,
N-am mai scos o poezie
De când am murit, se ştie.

Scriu orice îmi vine-n minte,
Mă joc cu orice cuvinte,
Afară e frumos tare,
Dar nu ies, mă fac de oaie.

N-am mai scos o poezie
De când vremea de beţie
Mă luase într-un val
De-am ajuns şi la spital.

Poezia nu e bună,
Parcă e scrisă pe lună,
Scriu odată la un an,
Dar va scriu, nu sunt mârlan.

poezie de Vlăduţ Matei (19 aprilie 2013)
Adăugat de Vlăduţ Matei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Şi apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fiecare lucru te caut

În fiecare poem mor câte un pic de dragul tău,
când scriu, mă trec cruci de jar
şi cerul începe a mă ustura sub pleoape,
simt picioare de sfinţi, trecându-mi prin ochi
apăsând-i până la lacrimi,
dar eu nu mă opresc
până nu storc din cuvinte toată viaţa.

În fiecare piatră te caut cu dalta sufletului
şi te cioplesc până îţi simt zâmbetul că se zbate,
la fel ca pasărea din colivie, flămândă de cer,
apoi te pipăi cu toate simţurile
ca şi când aş sărută degetele lui Dumnezeu
în care stau atârnată...

În fiecare durere mă sprijin de tine
şi tot ce sunt mă transform
într-o pâine fierbinte, din care aş vrea
să rupă îngerii în fiecare dimineaţa,
să înfloresc la fiecare înghiţitură a lor,
fluturând in tine rochia de mireasă a cărnii mele.

poezie de Magdalena Dorina Suciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-aş fi dorit să mă aducă barza

dealtfel mult timp am crezut asta cu sfinţenie
faptul că veneam de undeva din cer
dintr-o lume atât de albastră
dintr-o lume atât de lipsită de margini
mă făcea să mă simt special
dar apoi am auzit că barza asta îi aduce pe toţi
şi nu-i decât mesager cu picioare subţiri
apoi ca mai toţi copiii am aflat adevărul
într-o zi tristă sub un cer parcă întors pe dos
de atunci număr berzele primăvara
din doi în doi mai tot timpul

chiar dacă mi-aş fi dorit să fiu puiul cerului
singurul bărzoi adevărat mi-a fost ceauşescu

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la mal.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!